Moartea sperietorii de ciori – câteva observații pe marginea alegerilor americane
La alegerile care au avut loc pe 8 noiembrie Donald Trump a obținut 59.791.135 de voturi iar Hillary Clinton 60.071.781, în condițiile în care aproximativ 45% dintre americani nu s-au prezentat la urne. Cu patru ani în urmă, Obama obținuse cu șase milioane mai multe voturi decât a obținut Hillary anul acesta, în timp ce diferența dintre voturile obținute de Trump anul acesta și cele obținute de Mitt Romney în urmă cu patru ani a fost de peste un milion de voturi, în favoarea lui Romney. În fine, în 2008, când Obama reprezenta o speranță ce încă nu făcuse proba guvernării, iar entuziasmul față de el se afla la cote maxime, acesta din urmă a obținut 69.498.516 voturi, adică cu aproape zece milioane mai multe voturi decât cele obținute de Hillary anul acesta. Pe de altă parte, chiar și insipidul McCain a obținut în jur de 150.000 de voturi mai mult decât Trump.
Concluzia care se impune este că în noaptea de marți spre miercuri nu am asistat la victoria lui Trump. Ci la sinuciderea colectivă a Partidului Democrat, datorată determinării de a impune – în vremuri tulburi pentru capital și în răspăr cu voința populară pe care încerci să o captezi la urne – un candidat al establishment-ului care nu răspunde aspirațiilor populare, ci cerințelor finanțatorilor săi. Rezultatul a fost câștigarea alegerilor de către un personaj pe care adversarii săi au încercat să-l portretizeze – iar mulți l-au perceput sincer – ca pe un individ vulgar și iresponsabil, pe care chiar nu l-ai vrea în preajma butonului nuclear. În orice caz, un individ care în campanie a încălcat foarte multe tabuuri, și a cărui venire la putere duce cu siguranță America în ape necunoscute și deloc liniștitoare. De altfel, sondajele din noaptea alegerilor indicau faptul că doar 13% dintre americani erau entuziasmați de noul președinte în timp ce 26% se declarau optimiști. Pe de altă parte, 21% se declarau îngrijorați iar alți 37% de-a dreptul speriați.
Toate acestea indică faptul că fenomenul cu care ne confruntăm de fapt este contradicția dintre conservarea sistemului care refuză să moară și conservarea democrației și a decenței politice elementare (dacă nu chiar a habitatului care ne face posibilă existența – vezi în acest sens problema similară a crizei ecologice). Dacă există o parte pozitivă a acestor alegeri, ce ține într-adevăr de puterea democrației, aceasta constă în lecția pe care Partidul Democrat a primit-o de la propriul electorat. Nu atât prin trecerea în tabăra republicană, așa cum o indică datele prezentate la începutul articolului, cât prin opțiunea de a sta acasă, mesajul fiind următorul: data viitoare, dacă vreți să ieșim din casă, veniți cu un candidat care mai și răspunde preocupărilor noastre legitime, nu cu unul care mizează strict pe argumentul lipsei de experiență, responsabilitate și civilitate a contracandidatului. Sau altfel spus, nu mai merge să scoți oamenii la vot cu sperietoarea de ciori.
Sigur, cum Trump este un candidat periculos (eu cel puțin așa îl percep), opțiunea electoratului de a nu răspunde acestui tip de șantaj reprezintă la rândul ei un joc periculos. Dar poate că este the only game in town. Și trebuie reținut că electoratul este constrâns să joace periculos de sistemul care, date fiind condițiile de criză, joacă periculos la rândul lui. Fiind preocupat în primul rând de stoparea ascensiunii lui Bernie Sanders și sfidând electoratul, sistemul a pariat pe Clinton, și a pierdut, rezultatul fiind acela că țara a ajuns pe mâna lui Donald Trump. De altfel, e posibil ca reprezentanții sistemului să fie la fel de inconștienți, în disperarea lor, ca și susținătorii entuziaști ai lui Trump (în acest sens, s-a vorbit de paralela dintre ignoranța de care erau acuzați alegătorii lui Trump și ignoranța acuzatorilor cărora nici prin gând nu le trecea că aveau să fie măturați de Trump). E un simptom tipic pentru toate elitele care, din motive obiective, nu mai au un viitor. Sau au, dar cu prețul metamorfozării lor și a întregului sistem în altceva, ceva mult mai urât.
Rămâne de văzut dacă majoritatea oamenilor normali care au refuzat să participe la această farsă politică de prost gust (sau cel puțin au făcut-o cu inima strânsă și cu o profundă scârbă) mai au un viitor, și ce fel de viitor este acesta. În orice caz, dacă este ceva ce îi caracterizează pe americani, acest ceva este optimismul, refuzul resemnării în fața fatalității destinului, credința în capacitatea omului de a-și făuri propriul destin. Este hybrisul Americii – și al modernității în general -, deseori asociat cu superficialitatea tâmpă și entuziasmul prostesc. Însă pe de altă parte, poate că asta este și șansa Americii. Singura. Și dată fiind poziția Americii în lume, singura șansă a noastră a tuturor.
About the Author
Alexandru Racu este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti; Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena; doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa. În 2017 a publicat la Editura Tact Apostolatul antisocial.
Related Posts
Cum să învingem terorismul islamic în five easy steps: scurta carieră de expert în jihad a lui Sebastian Gorka →
Planul de investiții în infrastructură al lui Trump = welfare pentru dezvoltatori →
Fenomenul Donald Trump →
Comentarii recente