„Pata”. O carte despre pata de pe obrazul Clujului
Volumul „Pata”, apărut de curând la Cluj (ed. Efes, editori: Adrian Dohotaru, Hajnalka Harbula, Enikő Vincze, 443 pag.), este o expunere exhaustivă a uneia dintre cele mai rușinoase probleme sociale și locative cu care se confruntă Clujul.
Deși este posibil ca denumirea de „Pata-Rât” să nu fie străină unor cititori, cea mai mare parte dintre noi știm vag despre ce este vorba acolo și de ce ar trebui să ne pese de problema în jurul căreia, prin efortul a două cercetătoare de la Univ. Babeș-Bolyai, Enikő Vincze și Hajnalka Harbula, și al unui cunoscut activist local clujean, Adrian Dohotaru, a fost construită această carte.
Pe scurt, problema de la care pornim e următoarea: Pata-Rât este groapa de gunoi a Clujului în jurul căreia a existat de zeci de ani o comunitate mică, formată în general din rromi și alți cetățeni marginali. După anul 2000, însă, autoritățile clujene s-au gândit că n-ar fi rău să-i mute la Pata-Rât pe toți rromii din oraș, reușind acest lucru în mai multe etape succesive, ultima dintre ele având loc în 2010, când a fost evacuată cu forța comunitatea de rromi de pe o stradă aflată aproape de centrul orașului, str. Coastei, unde a răsărit acum o clădire a Facultății de Teologie.
Altfel zis, cetățenii clujeni de care nu le place autorităților au fost aruncați – la propriu – la gunoi. Tot ce au făcut autoritățile pentru acești clujeni a fost să le pună la dispoziție câteva locuințe „modulare” și o cantitate mică, insuficientă, de materiale de construcții. Oamenii au trebuit să-și improvizeze mai departe, care cum au putut, locuințe în număr suficient, dar nicidecum în suprafață sau la standarde suficiente, pentru toată comunitatea. Așa cum rezultă din carte, la această umilire rasistă a unei întregi comunități „au pus umărul” toate administrațiile Clujului de după anul 2000.
Cartea este împărțită în mai multe părți: o parte de conținut narativ care îi oferă cititorului tot istoricul cazului, din care aflăm cum s-a ajuns la situația actuală, ce au făcut autoritățile, ce au încercat să facă oamenii pentru a se apăra și așa mai departe; o parte de interviuri consistente cu diverși locuitori din zonă; și o parte de interviuri cu activiștii și cu toți cei implicați (până acum, fără succes) în rezolvarea situației locative a locuitorilor din Pata-Rât.
Volumul își propune să atragă atenția asupra situației precare a locuitorilor de la Pata-Rât și asupra importanței sociale a muncii lor de la rampa de gunoi. Conținutul narativ se deschide cu o expunere seacă, pe baza documentelor, a situației din teren și a lipsei de acțiune a autorităților. Aflăm (p. 28) că la un moment dat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării „a constatat că modulele din zona Pata Rât se află lângă groapa de gunoi şi în apropierea zonei de deversare a reziduurilor produse de o fabrică de medicamente şi prezintă o serie de defecţiuni ale pereţilor, acoperişurilor; există igrasie pe pereţi, iar în băi sunt scurgeri de la ţevile de apă, toaletele sunt puţine raportat la numărul de persoane care le utilizează, insalubre şi necompartimentate” ceea ce a dus la amendarea primăriei clujene cu două amenzi, una de 2.000 de lei și alta de 6.000 de lei. Pentru a avea idee despre cât înseamnă aceste amenzi pentru primăria Clujului trebuie să precizăm că veniturile anuale ale acestei instituții s-au învârtit constant în ultimii ani în jurul sumei de 1.000.000.000 lei.
Unul dintre autori, Adrian Dohotaru, a experimentat câteva zile viața în Pata-Rât. În capitolul „Celălalt. 3 zile și 3 nopți în Pata Cluj” el își descrie experiențele de care a avut parte muncind alături de localnici la rampă. Apropo de rampa de gunoi, aflăm din carte că autoritățile clujene, după intrarea în UE, ar fi trebuit să investească în automatizarea activității de colectare a deșeurilor. În realitate această treabă e făcută și azi cu muncitori manuali recrutați dintre pata-râteni. Alături de acești muncitori care prestează, în fond, o muncă socială extraordinar de utilă pentru clujeni, a stat Dohotaru. „Aud zilele astea mai multe povești despre comori în rampă sau la ghene. Au găsit fetuși, bani, aur. Cât am stat cu cei mai tineri la muncă în rampă, puneau deoparte adidași de marcă sau telefoanele pe care le găseau, iar în sucuri energizante, dacă găseau ceva rest, era băut.” (p. 118) Pata-Rât este un ecosistem în sine, cu viața și moartea care se scurg după un ceas propriu, în care secundele parcă se suprapun pe așteptarea cvasi-absurdă a locuitorilor ca autoritățile să facă demersurile necesare pentru îndreptarea situației. Din păcate, concluzionează activistul, „Pata Rât există ca ultimă verigă a unui „lanț trofic” în care predomină darwinismul social.”
Secțiunea de interviuri cu localnicii ne oferă câteva întâlniri cu niște personaje remarcabile. Aceste interviuri ar trebui citite de oricine are prejudecăți rasiste despre „țigani”. Oamenii muncesc, iubesc, speră că într-o bună zi vor reuși să iasă din ghetoul în care au fost închiși de autorități. Unii, încercând să-și înțeleagă situația sau poate interiorizând discursul dominant, par să admită că printre ei, pe Coastei, erau și indivizi care creau probleme: „Nu exagerez, vă spun, acolo cine i-a făcut de rușine, din cauza a 5-6 familii am suferit toți. Că făceau gunoi, cerșeau copiii, umblau dezbrăcați, umblau pe acolo pe gunoaie la vecini… Deci ăstea câteva familii care nu munceau și făceau numai prostii, mai și ardeau cupru.” (p. 189) Interviurile scot în evidență și tensiunile dintre vechii locuitori din Pata-Rât și „nou-veniți”, care nu sunt altceva decât orășeni ca orice alt orășean decent: „În același timp, suntem și foarte diferiți. Noi punem preț pe educație, dar la o școală normală. Dar ei își înscriu copilul din primul an la o școală specială și nu dau nici o șansă copilului să-și vadă capacitatea.” (p. 183) Într-un fel, această parte mi s-a părut extrem de interesantă și ca scriitură, amintindu-mi, prin naturalismul ei, de celebrul roman „Groapa” al lui Eugen Barbu.
Ca o paranteză, fără legătură cu cartea, să spunem că în timp ce pata-râtenii trimiteau memorii după memorii și activiștii care îi ajutau se chinuiau să obțină audiențe la primărie, „investitorii” (lui „pește prăjit”, cum am zice noi la București…) aveau pârtie la dom’ primar.
Peste 100 de ani „Pata” va fi, după umila mea părere, infinit mai relevantă pentru înțelegerea României la început de secol XXI decât nu știu ce trăncăneală cu ifose publicată la Humanitas. În fond, volumul surprinde și disecă o realitate românească de care nimeni nu vorbește, deși este omniprezentă azi: „În anii 2000, alungarea romilor deposedați de resurse pare că s-a transpus în mediul urban, iar acest fenomen ţine de politicile de dezvoltare ale oraşelor, când politicile neoliberale încep să predomine şi dezvoltarea oraşelor urmăreşte mai ales atragerea investitorilor străini şi o regenerare urbană, care înseamnă aşa-zisa curăţare a unor case, locuinţe, apartamente care nu sunt adecvate unor standarde urbanistice dorite și care sunt amplasate pe terenuri vizate de dezvoltatori, unde se doreşte construirea unor clădiri de birouri, bănci sau clădiri de locuințe vândute la un preț mare.” (pp. 292-293)
Or, nu doar că transpunerea de care se vorbește mai sus „pare”, ci chiar este reală. Nu e o părere, și nu-i privește doar pe rromii din Cluj, ci pe toți săracii acestei țări incapabili să acceseze o locuință decentă la un preț accesibil. „Pata” disecă punctual un simptom, o pată pe obrazul Clujului, dar vorbim aici doar de vârful unui aisberg, de o problemă mult mai gravă, care se întâlnește la scara întregii țări, pentru că modelul de dezvoltare importat heirupist din Occident de guvernele noastre a fost acela al supraîncălzirii financiar-imobiliare, care în perioada 2004-2008 a creat cea mai mare bulă speculativ-imobiliară din Europa și a avut drept consecință generarea celui mai sărac popor din Europa din punct de vedere al activelor financiare, singurele care contează cu adevărat, în momentele de cumpănă, în viața unei familii.
- Cartea se distribuie gratuit și ediția electronică în format pdf se poate descărca de la adresa: http://sparex-ro.eu/?p=1201
- Interesant și acest filmuleț:
- Mai jos: colaj și fotografie realizate de Radu Gaciu în cadrul campaniei „Consultați-ne. Romii nu sunt gunoaie.” (click pe ele pentru mărire)
Text: „Autoritățile susțin că e legal ca o stație de transfer a deșeurilor să existe la 200 m de locuințele din Pata Rât. Ție ți-ar plăcea să fie în oraș, lângă locuința ta sau locul tău de muncă?”
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Bună prezentare a cărții, proiectului și situației. O mică observație: termenul ‘rrom’ este semidoct și orientalist, corect este ‘rom’.
Pingback: 6 pe Stânga. Adi Dohotaru (USR): „La USR am ajuns criticându-i.” - Argumente și fapte