Extremismul social
De ani de zile auzim vorbindu-se despre extremismul rasial sau etnic şi despre cum majoritatea nu trebuie să lezeze minorităţile; atât de mult, încât astăzi majoritatea se descoperă adeseori timorată în a-şi promova modul de viaţă tradiţional, sau altfel spus identitatea, ca nu cumva să calce pe becul fierbinte al „corectitudinii politice”. Extremismul social, în schimb, nu numai că nu-i scandalizează pe politicienii şi jurnaliştii establishment-ului, dar începe să devină trăsătura lor caracteristică, probabil şi din nevoia de a-şi deversa fantasmatico-mediatic frustrarea după eşecurile numite Brexit şi Donald Trump.
În fond, ce înseamnă extremism? Este acea atitudine care promovează violenţa şi discriminarea faţă de anumite categorii de populaţie, fie în sensul că sunt desconsiderate şi supuse nejustificat oprobriului general, fie că li se refuză participarea cu drepturi egale la viaţa publică şi în particular la adoptarea deciziei politice. Din această perspectivă cum să nu considerăm extremiste recriminările de pe Internet la adresa pensionarilor şi „asistaţilor sociali”, acuzaţi, în contextul campaniei electorale din 2014, că ar compromite prin obtuzitatea lor funciară viitorul „tinerilor frumoşi şi liberi”? Sau echivalarea bugetarilor cu nişte paraziţi, la modă pe vremea binomului tragicomic Traian Băsescu – Emil Boc, atunci când salariaţii la stat figurau drept graşii păguboşi ţinuţi în cârcă de cei din sectorul privat? Tot despre un potenţial extremist este vorba şi în dubla măsură a politicienilor care au deplâns, altminteri pe bună dreptate, moartea unor adolescenţi din familii bune în incendiul de la clubul „Colectiv”, dar nu le-a păsat de soarta celor doi oameni ai străzii cărora li s-a dat foc intenţionat. După cum nu s-au gândit nici să declare doliu naţional cu ocazia vreunui accident rutier în care au fost ucişi mai mulţi muncitori care veneau de la lucru din Occident. Alte victime, alt tratament, în acord cu prejudecăţile subliminale sau chiar afişate ale guvernanţilor de uz oligahic…
Să nu ne iluzionăm însă, România nu este originală nici măcar în materie de extremism social. După votul de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană tot felul de inflamaţi au vituperat contra prostimii şi a sărăcimii incapabile să priceapă măreţia proiectului european pus la cale de nişte „minţi luminate”, cum spunea cineva, desigur fără urmă de legătură cu interesele firmelor multinaţionale. Un refren analog am auzit, de la Hillary Clinton în special, şi la alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii, care ar fi fost votat de needucaţii sexişti, homofobi şi islamofobi, în opoziţie cu „elitele” cultivate şi pătrunse de vocaţia umanismului. Faptul că o vedetă plină de bani din lumea spectacolului nu prea suferă de pe urma delocalizărilor are mai puţină relevanţă, important este, nu-i aşa, să ne ridicăm cu toţii la înălţimea eterată a valorilor universale şi eterne! În cazul Statelor Unite această abordare este cu atât mai scandaloasă, cu cât nu politicienii sau vedetele se duc să moară în Irak şi Afghanistan, ci tocmai inculţii de prin cartierele sărace. Pe fronturile din străinătate sunt buni, ca să instaureze pasămite democraţia, dar când vine vorba de exerciţiul democratic la ei în ţară devin etalonul ignoranţei vinovate.
Problema nu este că oamenilor în cauză li se contestă opţiunile politice sau economice. O asemenea contestare s-ar situa încă în limitele procesului democratic. Problema este că li se pune în discuţie însăşi capacitatea morală şi intelectuală de a exprima opţiuni politice sau economice, iar aşa ceva înseamnă de acum extremism, deoarece sunt blamaţi în mod colectiv în virtutea condiţiei lor sociale. Este adevărat că nu am revenit la sistemul censitar, deşi mult clamata tehnocraţie reprezintă deja o formulă de conducere elitistă, a unor funcţionari de multe ori nevalidaţi prin vot şi practic iresponsabili în faţa alegătorilor, aşa cum sunt reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Faptul că discursul dispreţuitor şi agresiv la adresa categoriilor populare nu a devenit încă explicit politică oficială nu îi schimbă însă natura extremistă. Se prea poate ca oamenii simpli să fie de multe ori neinstruiţi sau vulgari. Numai că lipsa de cultură sau de gust nu înseamnă că nu sunt capabili să-şi conştientizeze nevoile şi interesele – nevoile şi interesele lor, care, ca să vezi, nu coincid cu ale patronilor, şi cu toate acestea nu sunt mai puţin legitime sub aspectul reprezentării instituţionale. De ce ar fi acceptabile numai părerile şi dorinţele membrilor elitei, de fapt ale unei false elite printre care se prenumără nebănuit de mulţi impostori şi arghirofili de două parale? Au experimentat ei condiţiile de viaţă ale pensionarilor de pildă, ca să ştie mai bine de ce au aceştia nevoie? Se cred cumva o minoritate conştientă de tip bolşevic reconvertită la crezul friedmanian bine remunerat, ca să vorbească avizat în numele maselor şi să decidă pentru ele?
Nu susţinem teza eliminării elitei de către categoriile populare. Fără să detaliem aici eventualele formule concrete, concepem societatea mai degrabă ca o structură de negociere a intereselor plurale. Dar a tuturor intereselor, nu numai ale privilegiaţilor. Ar fi de altfel o ipostază favorabilă inclusiv elitei, deoarece jocul de-a extremismul social riscă să provoace reacţii adverse usturătoare. Exploatate, marginalizate, clasele lucrătoare pot să devină, cum spunea un istoric francez, clasele primejdioase.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Crimă ecologică fără precedent în Europa. Pădurile românești →
Când te joci cu focul… →
Sănătate fizică și sănătate mentală →
Comentarii recente