A murit Fidel Castro. Realpolitik, însă, continuă
Cuba de dinainte de Revoluție
Sunt în piața de anticării din Havana. Cum de mai găsește cineva lucruri vechi să vândă, când sunt atâția turiști, nu înțeleg. E două, căldura e tropicală și sunt sătul de absolut toate. Și toți.
Sub un vraf de cărți prăpădite și jilave, un caiet gros, dactilografiat și legat cu șnur. E testamentul nu știu cui, interbelic. Case. Alte case, pe cinci, șase străzi. Ateliere, pământuri, plantații de zahăr și de tutun, fabrici de zahăr și de tutun. Era un latifundiar, unul din cei vreo două, trei sute de proprietari ai Cubei, ai întregii Cube. Iar restul populației erau angajații, argații, slugile, muncitorii celor vreo trei sute de moșieri și industriași – câte zece mii de umili pe cap de moșier sau proprietar de fabrici.
La vreo cinzeci de kilometri de Florida, Cuba era locul de vacanțe al mafiei americane, locul în care nu mai erau interlopi și deveneau oameni de afaceri legitimi. Aici și-a ținut Mafia marea conferință din 1946 : Lucky Luciano, Meyer Lansky, Frank Costello, Vito Genovese, Santo Trafficante, Moe Dalitz. Aici Mafia avea cazinouri – era prea complicat pentru niște infractori suspecți să deschidă cazinouri în SUA. Relațiile Mafiei cu Fulgencio Batista, dictatorul cubanez, erau bune. Cuba era ca paradisurile fiscale : politicienii deplâng resemnat existența lor, dar nu fac nimic să le înlăture, fiindcă acolo își investesc banii murdari.
Cuba era deci o oligarhie în costume albe, o lume relativ mică și compactă, care se întrunea la baluri, și un cap de pod pentru Mafia americană.
De ce a fost Castro popular ?
De ce a fost Castro atât de popular ? În 2016, după decenii întregi de sărăcie, numărăm cinzeci de ani de hrană pe cartelă (orez, fasole, ulei, macaroane, săpun, chibrituri, conserve de mazăre) și sărăcie lucie generală. Nu găsești nicăieri în Cuba nici cel mai mărunt motiv de încuviințare sau măcar de indiferență placidă. Pe cubanezii tineri, Fidel Castro i-a vlăguit.
Conducătorii comuniști erau, în URSS, Stalin și succesorii lui, și secretarii generali instalați de sovietici, în restul țărilor cucerite de URSS. Un zbir sângeros sus, și satrapii numiți de el mai jos. Castro – Castro însă a venit la putere prin revoluție, doi ani de gherilă în munții jilavi Sierra Maestra. Era o victorie câștigată prin luptă cinstită. Dacă în 2017 România ar fi atacată de altă țară, să zicem Rusia, armata română n-ar lupta s-o apere : toate fabricile, băncile, rețelele comerciale și de telecomunicații din România aparțin unor oameni care au trecut deja prin tribunale : Gigi Becali, Sorin Ovidiu Vântu, Ioan Niculae, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, George Copos, frații Păunescu, frații Cristescu, Irinel Columbeanu, Dorel Cocoș, Triță Făniță. Vreo cinci sute de afaceriști și baroni locali au ce merită avut.
Cuba, în 1959, era ca România din 2017. Nici acolo, atunci, soldații n-au vrut să se bată. Țara era putredă. Nimic nu solidariza oligarhia cu pălmașii.
Cuba e o țară săracă…
Cuba nu a progresat economic în ultimii cinzeci de ani. Dar aici trebuie să jalonăm mai bine termenii de comparație. Celelalte țări din Caraibe, cu economii de piață, nu s-au dezvoltat mult mai mult. Puerto Rico, satelitul docil al Statelor Unite, are un PIB mai mare decât Cuba – și tocmai dă faliment. Cele trei milioane jumătate de portoricani au acumulat o datorie de șaptezeci de miliarde de dolari, 20 000 de dolari per capita. Rebelul idealist cam țicnit și elevul disciplinat și supus sunt, dolar cu dolar, în aceeași situație.
… și comunistă
Communism is in the eye of the beholder. Statele Unite nu au iertat Cubei niciodată că au încercat să dea o lovitură de stat și au fost învinși în Golful Porcilor. Iertăm foarte generos relele care ni s-au făcut ; nu iertăm niciodată relele pe care le-am făcut.
În 1972, în plină Revoluție Culturală în China, printre zeci de temple milenare năruite, sute de statui distruse, mii de funcționari umiliți și bătuți în public, trimiși la reeducare, puțin după marea foamete, provocată tot de sângerosul Mao – Nixon, republicanul Nixon, anticomunistul Nixon, se întâlnește cu Mao și pune bazele unor relații comerciale care au tot crescut. Americanii au fost, atunci ca și acum, oportuniști. Nu-i mâna nici un principiu anticomunist. Una peste alta, după 1945, Hrușciov și Brejnev fuseseră niște președinți mult mai blajini cu populația sovietică decât Mao.
Fidel Castro, desigur, prigonise fără milă opozanții, reali sau presupuși, ai regimului. Mao închisese, bătuse, spălase pe creier birocrați ai propriului partid comunist chinez, și ucisese prin înfometare milioane. Ostilitatea americanilor față de Fidel Castro și față de Cuba nu poate fi explicată prin anti-comunismul americanilor.
Mulți dictatori sângeroși
Războiul rece a însemnat polarizarea lumii. La poli, SUA și Uniunea Sovietică, fiecare cu hinterlandul ei de dictatori sângeroși. SUA l-au susținut pe Mobutu Sese Seko în Africa, pe Suharto în Indonezia, Marcos în Filipine, Duvalier în Haiti, regimul de apartheid din Africa de Sud. în 2015-2016, presa occidentală s-a scandalizat de pedepsele medievale din statul ISIS, fără să mai observe că în Arabia Saudită, aliat al SUA, femeile sunt condamnate în continuare la închisoare pentru curvie, dacă sunt violate, iar hoților li se taie mâna. Statele Unite au susținut dictatura coloneilor în Grecia. Iar Uniunea Europeană n-a făcut nimic împotriva lui Franco.
Și o pletoră de dictatori și junte în America Latină : Somoza, Videla, Pinochet, Hugo Banzer, Hamann Rademaker Grünewald, Alfredo Stroessner, Ernst Geissel. (E interesant că o bună parte dintre ei sunt nemți).
Și, desigur, monstrul de care nu amintește nimeni, Khmerii roșii, cea mai sângeroasă dictatură din secolul XX, au fost sprijiniți de americani, prin intermediul Chinei și Tailandei, fiindcă erau inamicii Vietnamului. în 1981, Jane Kirkpatrick, ambasadorul Statelor Unite la ONU, votează ca locul Cambodgiei la ONU să revină reprezentantului Khmerilor Roșii. Dictatorul Pol Pot a murit de bătrânețe, în tihnă, nederanjat de nimeni, douăzeci de ani după ce pierduse puterea.
Uniunea Sovietică a susținut proprii săi dictatori: Mengistu Haile Mariam în Etiopia, Siad Barre în Somalia, Hafez al-Assad în Siria, Kim Ir Sen, și o grămadă de alți psihopați odioși. Fidel Castro a condus un regim totalitar, e adevărat. Dar toată America Latină a avut dictaturi după război.
Despre negri, nimic. Despre latino, nimic.
Nelson Mandela, luptătorul contra regimului rasist din Africa de Sud, a făcut douăzeci și șapte de ani de închisoare. Nelson Mandela intră la închisoare în 1962 ; Fidel Castro abia devenise președinte de un an. Fidel Castro l-a sprijinit pe Mandela timp de douăzeci și șapte de ani, până la eliberare, până a devenit președinte. Statele Unite puseseră Congresul Național African pe lista organizațiilor teroriste, iar Nelson Mandela a stat pe lista americană a persoanelor teroriste până în 2008.
Negrii din Cuba au sprijinit revoluția. Oligarhia era o oligarhie albă, spaniolă. Cubanezii sunt mulatri de toate nuanțele, și negri. Atunci când va reveni economia de piață, negrii vor fi trimiși înapoi la măturat străzi și spălat podele.
Latino-americanii sunt, în imaginarul din Statele Unite, imigranți săraci ilegali care vin să lucreze în Statele Unite, sau, în imaginarul republican, să fure, să vândă droguri și să violeze. Cu o excepție : cubanezii. Fiindcă vin dintr-o țară comunistă, ei nu sunt niște amărâți rupți în coate, ci niște persecutați politic. Ura față de comunism le inhibă disprețul față de sărăntocii latino-americani. Guatemaltecii, cei din Salvador și Nicaragua sunt niște țărănoi înfometați. Cubanezii sunt niște oaspeți simpatici, greu încercați. Desigur, anti-comunismul americanilor le inhibă ostilitatea față de latino-americani, dar nu suficient ca să le inhibe și rasismul: sunt foarte puțini cubanezi negri în Florida. Nu sunt, realmente, prea bineveniți în America.
Coda
Mass-media încearcă să rescrie istoria lui Fidel, a Cubei, și a Războiului Rece. A fost Fidel Castro un dictator ? Da, a condus un regim autoritar, în America Latină, continent plin de dictatori. A eșuat în a face Cuba prosperă ? Da, dar nici celelalte țări din Caraibe n-au izbutit. Iar embargoul american a fost condamnat de absolut toate țările Europei și ale lumii. A fost comunismul un regim brutal și odios ? Da, și asta nu i-a împiedicat nici pe Nixon, nici pe Reagan să pactizeze cu comuniști mult mai odioși. Sunt dictaturile odioase? Și Uniunea Europeană, și Statele Unite întrețin cele mai tandre relații cu dictatori detestabili. Se numește Realpolitik. Este comunismul destinat eșecului economic? În 1992, când România pornea pe autostrada capitalistă, iar China se împotmolea în șleaul noroios al economiei comuniste, România avea un PIB per capita de circa 4300 dolari anual. În 2015 a ajuns la 9500 de dolari, deci veniturile s-au dublat în 20 de ani. China crește de la 880 de dolari la 6400 – crește de ȘAPTE ori. Nu, comunismul în SINE nu e ineficient economic. Sunt imigranții latino-americani ne-doriți în SUA? Da, dar cei cubanezi – dacă sunt albi – nu sunt latino-americani, ci refugiați politici.
Related Posts
Cuba sí!… Yankee no!… sau Fidel Castro și „fidelismul” pentru uzul românilor →
Comentarii recente