Recenzii

Published on decembrie 27th, 2016 | by Dan Neumann

2

Intelectuali Inc.

• Tweet
• Tweet
• Tweet

„Este surprinzătoare ușurința cu care toate regimurile dictatoriale din ultimii ani au găsit la noi, o atât de masivă aderență tocmai în rândurile intelectualilor. Am putea adăuga, mai ales între acei a căror situație materială, autoritate și faimă ar fi trebuit să-i pună la adăpost de tentația unor câștiguri bănești și a unor meschine avantaje personale. Cazul unor scriitori cu renume sunt doar simple exemple, dintr-un șir și mai lung de cazuri similare, de toate naturile. Lucru mai întristător: aproape permanent oferta de servicii din partea unor intelectuali „marcanți” întrecea cererea de servicii, la care erau gata oricând să se oblige…

Să amintim entuziasmul manifestat pe toate tonurile adulațiunii și slugărniciei pe care „politica culturală” a dictaturii carliste l-a născut în rândul intelectualilor români? Girul moral pe care s-au grăbit să-l dea personalității și figurilor marcante reprezentative din domeniul literaturii, artei dramatice, etc., pe rând dictaturii regale, a celei gardiste și acelei militaro-fasciste? Sau, în sfârșit, atitudinea înjositoare adoptată ca linie de conduită față de reprezentanții anticulturali ai anticulturalului Reich nazist?

Și toate acestea sunt doar simple pilde…” (Lucrețiu Pătrășcanu, Problemele de bază ale României, Editura Socec & Co., S.A.R., 1944, pp. 151-152, singura ediție publicată până în prezent)

„Unul dintre handicapurile României interbelice a fost polarizarea socială. (…) Atunci cand contrastăm satele și mahalele sordide cu splendoarea occidentală a centrului Bucureștiului și chiar cu unele dintre celelalte orașe, am putea fi tentați să considerăm că elitele politice și economice poartă răspunderea principală pentru penuria în care au trebuit să locuiască majoritatea locuitorilor României Mari. (…) Marea problemă este aceea a măsurii în care aceste elite au încercat să micșoreze disparitățile, să ridice nivelul de viață al sătenilor și al orășenilor din mahalale mai aproape de cel de care se bucurau ele.” (Bogdan Murgescu, România și Europa, Editura Polirom, 2010, p. 271)

Se poate face istorie literară prin prisma textului propriu-zis, fără ingerințe exterioare, tratat cu sfințenie și sub forma limitei dincolo de care interpretarea nu poate trece, dar a face istorie intelectuală pornind de la doar atâta, într-o deplină nepăsare pentru contextul sociologic și economic, pretinde multă îndrăzneală și la fel de multă suficiență în decursul cercetării. Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, intelectuali anticomuniști de dreapta, își propun descifrarea intervalului 1948-1964, cel al stalinizării în forță a României, din chiar acest punct de vedere. Scopul declarat de către cei doi, încă din prefața la volumul Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost (Humanitas, 2016), este de a oferi un răspuns celor care „se hrănesc din legatul utopizant și ambiguu moral al stângii radicale.’’ (p. 6) În trilogia Explorări în comunismul românesc (Polirom, 2004-2008) Mitchievici & Stanomir s-au centrat pe aceleași infinite probleme ale scriitorilor români și ale propagandei comuniste, ajungând, inevitabil, la aceleași concluzii, în care blamul moral absolut, cu care se pornește la drum, coincide cu impresia finală a eseurilor celor doi. Se ajunge de unde se pleacă, de parcă gândirea nu ar fi avansat deloc. Angelo Mitchievici a reușit chiar să compună câteva sute de pagini de istorie literară umilitoare, Umbrele paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică (Humanitas, 2011), în care intelectualii români, unii mai importanți, alții mai ușor de uitat încă de atunci, apar în oglinzi care îi desfigurează moral, într-o veritabilă sarabandă de oportunism, orbire ideologică, fanatism și mistificare înfiorătoare. Nu altfel stau lucrurile nici în cartea de față, care este o prelungire a studiilor anterioare, scrisă în același registru incriminatoriu, revanșard, inexorabil și fără grijă față de nuanță. Ca doi zeloși procurori ai intelectualilor români, vinovați de delictul de a fi fost „comuniști’’, Mitchievici & Stanomir vor să salveze demnitatea spiritelor „libere’’ din sinistra perioadă, cei care au fost călcați în picioare de regimul de inspirație sovietică și s-au trezit cu destinele frânte. Reușita lor depinde de disponibilitatea cititorului de a citi eseuri literare, stropite, din când în când, de anecdote acuzatoare, epitete inflamate și zel parenetic.

Încă din introducere, citim siderați și deloc visători următoarele: „Este greu de imaginat un hiatus mai mare, o fractură mai profundă între cele două Românii, cea de dinainte de 30 decembrie 1947 și România socialistă.’’ (p. 11) Domnul Angelo Mitchievici nu pare să ia în seamă istoria factuală cunoscută: din februarie 1938, România a fost, în mod consecutiv, o dictatură a regelui Carol al II-lea (un monarh cu o simpatie deosebită pentru personalitatea flamboaiantă a lui Benito Mussolini), republică legionară pentru câteva luni și, nu în ultimă instanță, stat fascist, condus de mareșalul Ion Antonescu, aliat profesionist al Germaniei naziste. După 23 august 1944, România a pendulat în limbul de dinaintea sovietizării statului român și, doar după această metamorfoză statală, a societății în ansamblu. Dacă am nesocoti derapajele antidemocratice ale României de dinainte de 1938, tot ne rămâne aproape un deceniu de experimente dictatoriale repetate și curajoase tatonări totalitare, ceea ce ne face mai degrabă sceptici în privința cezurii dintre România (marcat) fascistă de până în 1947 și cea sovietică de după. Maiestatea sa Regele Mihai I a condus țara alături de legionari, de fasciști și, după ce a fost decorat de generalismul Stalin cu Ordinul Pobeda, chiar cu Armata Roșie între granițele României. Nu judecăm în cheie moralistă aceste fapte, ci doar le consemnăm.

După 1948, autoritațile statului au tratat literatura ca pe o propagandă de înaltă calitate. Acesta era modelul stalinist, patentat în Uniunea Sovietică. Scriitorul era un soi de jurnalist talentat sau genial, dar munca să rămânea, în esență, una politică, în serviciul elitelor partidului, dar, aparent, în numele maselor populare. Nu e de mirare că funcționari înalți ai statului s-au ocupat de eliminarea a ceea ce era indezirabil politic pentru noul regim și înlocuirea sa cu materiale de agitație și propagandă în materie de artă scrisă. În mod firesc, arta a fost prima sacrificată sau, cel puțin, a ieșit grav mutilată de pe urma acestei intervenții de sus. Au fost scriitori reputați care au îmbrățișat noua ordine statală, noile ucazuri administrative, dar a conchide că oportunismele conjucturale și riscante, remunerate regește de Partidul Muncitoresc Român, ale unor George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Cezar și Camil Petrescu sunt robiri ideologice sau maculari ireductibile ține de delir interpretativ. Nici unul dintre acești scriitori (sau alții care le-au urmat ulterior, precum Tudor Arghezi, Tudor Vianu sau chiar Lucian Blaga) nu a fost marxist-leninist doctrinar sau o trompetă de lozinci, cum se lasă de bănuit. Mai mult de atât, cine le citește scrierile, care sunt, până la urmă, mărturia culturii de limbă română în lume, fără să vâneze numărul de plecăciuni la adresa Partidului mecena, descoperă reversul: fiecare dintre intelectualii amintiți este, într-o formă sau alta, conservator, snob, liberal, dandy, monarhist, cu maniere și atitudini mic-burgheze și, în afara unei simpatii mimate artificial, fără legătură biografică sau ideologică cu păturile muncitorești. Chiar și în acest punct, domnul Mitchievici ar trebui informat, dacă ar fi apucat să îl citească măcar pe istoricul anticomunist Stelian Tănase, de faptul stânjenitor că proletariatul industrial român a fost transformat din ordinul famelicelor sute de mii (și acelea angajate majoritar în întreprinderi de stat între 1938-1947) la dimensiunea milioanelor de muncitori abia după 1970, pe vremea când domnia sa se născuse deja. România era o țară mult prea subdezvoltată în anul 1948 pentru a își permite luxul ideologic al unui partid muncitoresc solid, în care intelectualii „amorali’’ să își găsească locul și să scrie texte de stânga împotriva ordinii existente, fictiv-prospere.

Angelo Mitchievici are un dinte împotriva realismului socialist din artă și literatură. Dacă ne-am uita peste acest gen literar astăzi, nu cred că cele mai multe scrieri, comandate direct de statul sovietizat, se mai pot numi convingătoare. Cele mai multe creații realist-socialiste aparțin submediocrității și nulității estetice. Fiind o artă politică cu unic comanditar, realismul socialist nu a spălat milioane de creiere și nici nu a influențat gustul, în materie de literatură, al muncitorimii românești sau de aiurea. Orășenii educați își spărgeau mai des dinții în aceste produse de serie ale „artei’’ cu direcție. De fapt, țăranul și proletarul din regimurile sovietice era doar oficial destinatarii acestor mesaje ale artiștilor poporului: în realitate, statul totalitar stalinist a reușit, într-o mare măsură, să-i alfabetizeze, nu să le impună patima lecturii sau să-i aducă pe treapta necesară consumului cultural de excepție. Din păcate, aceasta este etapa istorică în care i-a găsit pe cetățenii obișnuiți dispariția economiei centralizate și a partidelor comuniste. Totuși, Angelo Mitchievici uită și creațiile de vârf ale noului curent, dacă acesta a existat cu adevărat și nu era un alt verbiaj găunos al agitpropului: realismul socialist este recognoscibil în Moromeții lui Marin Preda, Groapa lui Eugen Barbu, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu și în romanele lui Mihail Șolohov sau Vasili Grossman (de până la ruptura cu stalinismul). Indiferent de părerile moralizatoare sau de preferințele personale ale celor doi autori în discuție, Maxim Gorki este unul dintre cei mai valoroși scriitori ruși din secolul trecut.

Interesant este reproșul pe care Angelo Mitchievici îl aduce „biopoliticii totalitare” (referința la Michel Foucault sau Boris Groys, din partea unui intelectual de dreapta, ne amuză): „Perechi de atribute opuse, precum „sănătos’’-„bolnav’’, „optimist’’-„pesimist’’, „viață-moarte’’, au fost întrebuințate pe scară largă în critica teoreticienilor realismului socialist depășind simpla relevanță stilistică. Granița între literatura „sănătoasă’’ și cea „bolnavă’’ este în primul rând una politică și constituie un mod de control al câmpului literar. În orice caz, anii ’50 în România comunistă îi sunt tributari.’’ (p. 36) S-ar putea spune același lucru, mutatis mutandis, despre intelectualii de dreapta contemporani, atunci când aceștia împart maniheist intelectualitatea românească din prezent: cei sănătoși moral și frecventabili, care aderă la valorile latente ale dreptei și cred în virtuțile liberalismului (definite exclusiv de intelectualii de marcă ai editurii Humanitas), și ceilalți, relativiștii moral și, pe cale de consecință, meprizabili, cei „neomarxiști’’ (de parcă ar exista o unitate, în jurul unui marxism oarecare, în cercurile intelectuale de stânga din România). În felul acesta, domnul Mitchievici ar câștiga mai mult, sub raportul comprehensiunii, dacă ar înțelege intransigența radicală a părerilor ideologilor de partid de odinioară, totuși plătiți și cetățeni ai unui stat nedemocratic, sub forma propriei sale durități militante, în a cataloga, a înfiera, a despărți în culori tari, neverosimil de accentuate, binele intelectual de răul intelectual, fără ca cineva de la vreun partid politic, în afara Universității „Ovidius’’ din Constanța, să-i plătească convenabil, de la bugetul public, eforturile scriptice de înaltă moralizare culturală.

În critica demolatoare moral, pe care o face Angelo Mitchievici volumului consacrat lui I. L. Caragiale și operei sale de către criticii vremii în 1952, nu am putut pricepe, în afara acelor păreri, hilar de aberante, conform cărora Caragiale ar fi fost un filobolșevic avant la lettre (devansându-l chiar pe Lenin), unde se găsesc erorile de interpretare în capitolele unor Paul Cornea, Perpessicius, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu sau George Călinescu. Fiecare dintre intervențiile celor amintiți sunt recuperabile și astăzi. Nu este nici o rușine și nimic eronat, altfel decât dacă ascultăm obiecțiile subiective ale unora, în a afirma faptul că opera lui Caragiale are o accentuată latură de critică socială dusă la extrem, de polemică cu starea deplorabilă moral (iată, pentru a nu știu câta oară, un cuvânt prea binecunoscut cuplului Mitchievici & Stanomir) a păturilor educate, urbane, bogate, prost-civilizate ale societății românești de până la 1914. Îi mai rămâne domnului Mitchievici să-l declare, de pildă, pe Nicolae Filimon un antiburghez marxist și jocurile s-au încheiat. Pentru Duiliu Zamfirescu ar păstra doar epitetul de antiburghez, iar cel de marxist romantic l-ar păstra pentru Panait Istrati. Singura interpretare decentă a operei lui I. L. Caragiale au dat-o, cel mai probabil, Mircea Iorgulescu în eseul său despre lumea lui Caragiale și chiar, iată!, domnul Mitchievici însuși. Jos mâinile, murdărite de spiritul sociologiei marxiste, de pe statuia junimistului I. L. Caragiale, acest întâmplător prieten al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea! Mitchievici dixit.

Un alt vinovat comunist, în ciuda carierismul său literar de excepție și a traiului de elită în mijlocul burgheziei roșii în anii ’50, este Petru Dumitriu, un prinț arogant printre scriitorii de succes (la partid) ai epocii Dej. Angelo Mitchievici este un contorsionist freudian în acest capitol, ocupându-se de complexele oedipiene din opera și viața lui Petru Dumitriu, fără ca paralela să depășească, în analiză, simpla ei afirmare. „Lumea tatălui este puternic contestată, în ambele cazuri tatăl este un reacționar, un conservator, fie că este vorba de țăranul tradițional, incapabil să renunțe la pământ, fie de afaceristul reprezentativ pentru capitalism, incapabil, la rândul lui, să-și înstrăineze proprietatea.’’ (p. 78) Din nefericire, aceleași aprecieri, gânduri nemistuite, pot fi făcute, schimbând numai termenii, despre tații intelectualilor români, autodeclarați de dreapta, din timpurile noastre: în loc de „reacționar’’ și „conservator’’, avem „comunist’’ și „marxist-leninist’’, iar motivația domnilor Baconschi, Patapievici sau Tismăneanu de a fi anticomuniști este una explicabilă printr-un paricid simbolic. Nu cred că ajungem prea departe cu acest mod de a judeca, specific domnului Mitchievici, care, în josul paginii 97, descoperă, dar trece repede peste, chiar „noua burghezie proletară’’. „Un nou front ideologic este deschis, metehnele burgheze sunt transferate tovarășilor mai puțin vigilenți, dar suficient de abili pentru a recrea în plină dictatură a proletariatului o nouă burghezie care, vorba lui Tudor Arghezi, una vorbește și alta fumează. Vasilescu va demonstra că idealismele și vizionarismele utopiste ale celor mai buni tovarăși trec prin filtrul economiei reale, unde abilitățile dobândite în societatea capitalistă sunt utile. Bunele intenții ale tovarășilor devotați, precum Filipache, se izbesc chiar de noul sistem al economiei centralizate și dirijate, care limitează inițiativa și solicită obediența. Tipul de viață burgheză este continuat de această pseudoburghezie care ia naștere acum pe seama clasei muncitoare.’’ (pp. 97-98) A trece pe lângă adevăr și a nu îl lua în considerare, preferând să te ocupi de pulsiunile sacrificiale, ale chemării sângelui, în rândul maselor informe, este o încununare a credinței anticomuniste. Criza sacrificială a țapului ispășitor este tema unui alt capitol de analiză literară, peste care am să trec în mod intenționat. Îi las cititorului bucuria de a-l devora pe cont propriu. Oricum, domnul Mitchievici nu crede că masele (chiar așa, cine sunt aceste chipuri fără identitate, aceste non-persoane, domnilor pasionați de liberalism?) depășesc bestialitatea primordială a omului din in illo tempore. Aceasta este părerea sa despre semenii noștri. Precum căpitanul Kurtz din filmul lui Francis Ford Coppola, domnul Mitchievici se teme de instinctele sângeroase ale celor care se închină la zei, în timp ce sacrifică ritualic o biată vită, hrana acestei zeități supraintelectuale. Victima este oricine, credința este bolșevismul salvator, dar cine este zeitatea, domnule Mitchievici? Atunci când omul vede spiritualul din materie, sufletul omului s-a desprins deja de animalitatea sa barbară. Nu astfel gândește domnul Mitchievici și, în fond, cine suntem noi să-l deranjăm din necontenita sa veghe dogmatică. Pentru un intelectual conservator, care se revendică de la tradiția creștină (nu este cazul celor doi autori de față), ar trebui să fie o groaznică blasfemie asocierea dintre spiritul religios, care este expresia cea mai abstractă a sufletului, comunitatea celor credincioși (bisericile) și partidele comuniste, a căror ideologie este una atee sau, cel mult, agnostică. Teologia seculară este un nonsens în viața concretă, pe care intelectualii anticomuniști, filozofi moderni de felul lor (născuți în Germania, emigranți în Statele Unite după 1933), l-au fabricat din observarea manifestările exterioare ale PCUS-ului, partid compus, până la saturație, din ruși botezați, crescuți, căsătoriți și îngropați în tradițiile creștinismului răsăritean. Dacă partidele comuniste s-au purtat vreodată ca sectele unor creștini extatici, cum s-a întâmplat, acest lucru nu se datorează ideologiei partidului, ci chiar acelei viziuni religioase, imprimată adânc și neînlăturată de adstratul marxist-leninist.

Ultima sa contribuție, care se termină la jumătatea cărții, este o jelanie pseudoistorică a țăranului român de dinainte de colectivizarea și industrializarea forțate ale regimului totalitar, dirijat de P.M.R./P.C.R.: unde este zăpada de altădată și, cu aceasta alături, unde sunt țăranii creștini, rumeni în obraji, strașnici și vii din raiul precomunist? Aceștia au ajuns forță de muncă în marile cartiere dormitor, flancate de blocuri oribile și urbanizându-se grosolan, pe ritmuri de cântece patriotice și kitsch folcloric. Coborât din balonul cu paseism hiperdozat, domnul Mitchievici ar face mai bine să citească o carte despre condițiile reale de viață ale țăranului român din interbelic, care nu au nimic, dar absolut nimic de împărțit cu țăranul idilizat și serafic din portabilul imaginar conservator.

Cu aceasta abia ne apropriem de sinisfora domnului Ioan Stanomir. Domnul Mitchievici își îngăduie, din loc în loc, să desfacă literatura realist socialistă în bucăți, să privească pieziș o piesă, să o compare minuțios cu alta, apoi să arunce stigmatul stacojiu și piesa în neantul anticomunismului incriminant. Nu se poate contesta o minimală încercare de a problematiza estetica socialistă, dacă, repetăm, se poate discuta realist despre așa ceva. Cu domnul Stanomir, suntem la poli opuși, pe alte banchize. Pentru dânsul, bătălia a fost tranșată. Nici urmă de concesii, de firave îndoieli. Dacă pe vremuri bolșevicii o lichidaseră complet cu burghezo-moșierimea rusă, domnul Stanomir manifestă aceeași îndârjire de oțel, dar dinspre capătul opus al culoarului ideologic: nimic nu poate fi iertat comunismului. Degeaba a ridicat regimul sovietic estul Europei și Rusia din lumea a treia într-o decentă lumea a doua, degeaba a oferit o brumă de modernitate unui spațiu al mizeriei cotidiene fără capăt, totul a fost zadarnic. Domnul Stanomir este un true believer anticomunist. Bunicul său țărănist a făcut închisoare la comuniști în anii ’50. Asemenea icoanei lui Iuliu Maniu, despre care nu știm unde s-a ascuns în intervalul 1938-1946, și de care ne amintim numai în legătură cu țărănismul său probritanic (și de concesiunile aferente), nu și de simpatia fățișă a marelului om politic pentru personalitatea statuară a lui Corneliu Zelea Codreanu, bunicul din Focșani reverberează dureros în subconștientul acestui paladin al demnității pierdute, domnul Ioan Stanomir. Cavalerismul său anticomunist nu are cusur. Istoria se frânge, paranoic, în două: genunea mizeriei stângiste, oricând pregătită să pună la cale o revoluție sângeroasă, o saturnalie de comunarzi, urmată de o utopie castratoare și dezumanizantă, și demnitatea, înveșmântată în alb, a liberalismului conservator, despre ale cărui merite istorice, în numele neamului omenesc, nu aflăm nimic. Personajele malefice și întinate intelectual sunt Horia Lovinescu, Victor Eftimiu, Petru Comarnescu, autorul piesei Bălcescu, noocratul Camil Petrescu, Lucia Demetrius, Aurel Baranga, Petru Dumitriu, iar cele pozitive, serafimii epocii, Radu Tudoran (nu și fratele sau, un alt celebru căzut la partid), Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Radu Petrescu, Monica Lovinescu, Alice Voinescu, Dinu Pillat, G. M. Cantacuzino, Vasile Voiculescu, M. Fărcăşanu și Nicolae Steinhardt. Autor de galerii tenebros-luminoase, ale unor muzee imaginare și de uz strict personal, Ioan Stanomir are totul în comun cu atitudinea față de viață și trecut a vechilor staliniști, mai puțin crezul: schema, rudimentară și complet lipsită de suplețe, este inversată într-o logica la fel de inchizitorială și puritană ca cea a lui Rahmetov. Ioan Stanomir este comunistul pe dos, adică anticomunistul, copia în efigie a unor intelectuali, impenitenți în neînduplecarea lor absolută, de la jumătatea anilor ’50. Este și aceasta o chestiune, cu un cuvânt folosit în batjocură (și din necunoaștere reală) de domnul Stanomir, „dialectică”.

Scriitura domnului Stanomir este un amestec de nihilism impecabil și maliție, dublat de o șarjă ironică, cam de o sută cincizeci de pagini putere. Orice ironie, ridicată ca ton, duce la sarcasm, iar orice sarcasm apăsat sfârșește în acreală și duritate de jandarm. Nu putem decupa nici o idee nouă din studiul laborios al domnului Stanomir, dar putem separa, cu ușurință, atmosfera de apăsare și deliciul sadomasochist de pe urma incriminării anumitor intelectuali ai anilor ’50.

După Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, populația României citea numai idioțenii ideologice în anii ’50. Teatrul era o porcărie propagandistică, editurile scoteau doar material agitatoric, ziarele lansau minciuni pe bandă rulantă, iar liderii partidului nu puteau fi decat o șleahtă de patibulari. Efectele asupra stării morale a societății se resimt până astăzi. Ce ar fi fost România, cea a promisiunilor de până la 1948, fără puroiul sovietizării? Aici putem să fantasmăm în voie. Autorii ne îngăduie această nostalgie în viitorul care ar fi putut fi.

Edițiile din Shakespeare, Balzac, filozofii iluminiști francezi și englezi, tragedienii elini, traducerea marii literaturi clasice în limba română, care au avut loc tot în anii ’50, spectacolele de balet și operă excepționale, gusturile de mare burghezie a secolului al XIX-lea din rândul elitelor comuniste de la finele perioadei Dej, nimic din toate acestea nu contează în cele din urmă. Stanomir și Mitchievici au înțeles mai bine. Din literatura rusă a secolului de aur, tălmăcită în același impardonabil deceniu, domnii Stanomir și Mitchievici au priceput că omul nou, muncitorul, soldat al regimului, venea doar la piesele lui Baranga și citea literatură de propagandă toată ziualica. Pentru prima dată în istoria modernă a României, cultura burgheză de cea mai înaltă calitate, într-o societate tradiționalistă și conservatoare în moravuri, era accesibilă aproape oricui, grație unui stat satelit sovietic. Cu ocazia aceasta, clasicii literaturii române încep să se bucure, după 1960, de o difuzare și de o pătrundere în conștiința oamenilor simpli, a cetățenilor de rând, cum nu s-a mai întâmplat de atunci încoace. Marea cultură ajungea la îndemâna oricui, după 1965. E adevărat că românii nu o prețuiau la justa ei valoare, preferând clișeele răsuflate ale partidului, rememorând vorbele de duh ale sfintei tinereți legionare, dar din mantaua de soldat al Armatei Roșii au ieșit mulți părinți ai intelectualilor de dreapta din zilele noastre. Din câte se pare, nici măcar intelectualii de dreaptă, la fel de fermi şi energici ca cei de pe vremuri, nu au învățat lecția compasiunii și a iertării. Ioan Stanomir amintește la un moment dat de intelectualii de stânga ai zilelor noastre: „noua stângă comunizantă este forma contemporană în care această sensibilitate diseminată de revoluția rusă își află expresia intelectuală.’’ (p. 319) Nu știu ce să spun despre substanța acestei sensibilități, dar despre persistența practicilor staliniste de gândire vorbesc, fără voia lor, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir. Ion Vitner și Mihail Novicov au fost cândva tragedia, dar Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, prin abnegația crezului anticomunist, vor neapărat să țină loc de farsă.

Tags: angelo mitchievici, comunismul românesc, ioan stanomir

About the Author

Dan Neumann