Costurile sociale ale unui partid zombi: concluzii la capătul unei săptămâni foarte agitate
Nu doar în cazul de față, ci în general, și cei de la putere și cei din stradă se înșală. Însă în moduri diferite. Iar înșelarea poate merge până la forme întru totul (tragi)comice de delir.
Cei de la putere au impresia că lucrurile sunt mai complexe decât sunt de fapt. Cei din stradă au impresia că sunt mai simple decât sunt de fapt. Ceaușescu a murit ferm convins că era victima agenturilor, nu a istoriei. La rândul lor, revoluționarii din decembrie 1989 au murit cu credința, sau cel puțin cu speranța, că, atât ca experiență subiectivă, cât și ca impact social de ansamblu, democrația și economia de piață urmau să fie mult mai ideale decât s-au dovedit în cele din urmă. După care s-a tot strigat „păcat de sângele vărsat”.
Când se spune despre cei din stradă și cei de acasă care stau și se uită la RTV că sunt, și unii și alții, manipulați, e nevoie să se facă o serie de precizări. Da, majoritatea celor din stradă sunt „manipulați”, la fel cum toți cei care iau de bună propaganda RTV sunt „manipulați”. Dar tocmai aici este deosebirea esențială, care scapă strategilor pesediști, deopotrivă penali și penibili, și care sunt ferm convinși că problema lor nu este că se află de partea proastă, întrucât învinsă, a istoriei, ci doar aceea că sunt subminați de către servicii, Soros, ș.a.m.d. De unde și convingerea tragicomică a unora, specifică tuturor elitelor muribunde, că dacă doar ar avea ei mai mult sânge în instalație, ca să pună mâna pe ciomag, chiar ar reuși să-și rezolve problema, nu să își accelereze distrugerea, conferindu-i forme mai violente. Or, ceea ce nu înțeleg ei este că în istorie formele de manipulare evoluează de la simplu la complex, nu invers, de la cele mai sofisticate înapoi spre cele mai primitive. De la RTV la Soros, nu de la Soros la RTV. Iar entitățile care nu se adaptează la noul regim al complexității dispar. Ghinion.
Pe de altă parte, când vorbim de „manipularea” celor două tabere, trebuie să sesizăm toate nuanțele. Sigur că și serviciile plus capitalul multinațional îi manipulează pe tinerii frumoși și liberi pentru a-și apăra profiturile, la fel cum și oligarhia locală pesedistă îi manipulează pe privitorii la RTV tot pentru a-și salva propria piele. Mai interesantă este însă automanipularea fiecărei categorii în parte. Pentru că atât tinerii frumoși și liberi, cât și bătrânii (inevitabil mai puțin frumoși și) „comuniști”, își reprezintă opțiunea politică drept una ce reprezintă dreptatea cu D mare, sau binele comun împărțit în manieră echitabilă întregului corp politic. În realitate, prin opțiunile lor, fals reprezentate în modul descris mai sus, atât primii cât și cei din urmă urmăresc interesele specifice grupului lor social. Tinerii frumoși și liberi vor egalitate în fața legii, ceea ce e foarte corect și frumos, numai că, din păcate, marea majoritate din ei înțeleg această egalitate în fața legii ca egalitate în fața pieței. Ceilalți, conștienți de faptul că această egalitate înseamnă moarte sigură, votează în mod inteligibil pentru forme de protecție cu caracter clientelar, că altceva PSD-ul nu oferă.
În momentul de față, asistăm la etapa finală de lichidare a feudalismului întârziat (și trecut prin fostele structuri PCR) românesc de către burghezie, atât cea mică, cât și cea mare, care se îmbogățește din munca celei dintâi și nu vrea să plătească pentru menținerea în viață a părinților ei. Dar această lichidare poate fi văzută și ca reformarea forțată, din afară, a îndărătnicului și regresivului Partid Social Democrat, care se va putea reinventa doar ca partid care va reuși să unească electoratul său tradițional cu cel urban care acum îl contestă în stradă. Lucru care de altfel a și început să se întâmple în ultimii ani, dacă ne uităm la evoluția scorurilor electorale, dar procesul a fost încetinit, cu costuri dureroase pentru România, datorită comportamentului de partid zombi al PSD-ului, sau datorită încercării disperate (întrucât asociate cu spectrul cătușelor) de a da ceasul înapoi.
Cred totuși că mare parte dintre protestatari, ei înșiși presați de rate la bancă și dificultăți economice, nu au o problemă cu politica social-democrată, pe care n-au prea avut șansa să o cunoască, ci cu politica rudimentară de tip mafiot a PSD-ului, cu care au ajuns să o confunde pe cea dintâi. Iar asta, repet, în mare parte din vina PSD-ului.
Va reuși PSD-ul să se reinventeze, după această criză, în sensul descris mai sus? Și va reuși, odată reinventat, și învestit cu legitimitatea necesară, să rezolve dosarul abuzurilor cu care, în mod cert, a fost asociată până acum lupta anticorupție, și pe care ei au încercat să-l închidă (și au eșuat) prin tentativa de renăstasizare a țării? În caz contrar, vor înțelege partidele de dreapta – care, continuă să plătească factura politicilor băsiste de austeritate, la fel cum și PSD-ul plătește factura repetatelor încercări de a pune capăt luptei anticorupție -, în al doisprezecelea ceas, că trebuie să răspundă problemelor, frustrărilor și așteptărilor electoratului pesedist, pentru care anticorupția nu ține de foame?
Sunt întrebări dramatice, prin prisma posibilelor consecințe ale unui eșec, la care nu am răspuns. Știu însă – am spus-o de la bun început [1], iar desfășurarea evenimentelor nu a făcut decât să-mi confirme predicțiile – că strategia regresivă a PSD-ului nu are sorți de izbândă, și că, menținându-ne mai mult decât era cazul în cleștele unei dihotomii nefericite, ea nu a făcut decât să sporească și să agraveze o serie de probleme sociale și instituționale pe care s-ar putea să fie deja prea târziu ca să le mai rezolvăm.
Să sperăm că nu. Căci alternativa este sumbră.
–
[1] În alte două postări de pe blog, scrise cu câteva zile în urmă : https://alexandruracu.wordpress.com/2017/02/04/dragnea-si-licuriciul/ şi https://alexandruracu.wordpress.com/2017/02/01/pariez-pe-tefelisti/
About the Author
Alexandru Racu este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti; Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena; doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa. În 2017 a publicat la Editura Tact Apostolatul antisocial.
Related Posts
Hipsteri contra „știrbi”, sau lupta de clasă la români →
Curajul acțiunii →
„Throw Them All Out” / Să plece toți! →
2 Responses to Costurile sociale ale unui partid zombi: concluzii la capătul unei săptămâni foarte agitate