Suveranismul și schimbarea alianțelor
De circa două decenii muncitorii din Occident votează tot mai mult cu partidele naţionaliste, de fapt cu partidele suveraniste, eurosceptice. Propaganda establishment-ului, recognoscibilă inclusiv la televiziunile de ştiri din România, pune fenomenul pe seama prostiei sau inculturii lor, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană sau când a fost ales Donald Trump preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Cum s-ar zice, proştii şi inculţii, incapabili să înţeleagă proiectele minţilor luminate ale birocraţiei bruxelleze şi ale guvernelor mână în mână cu aceasta, cad victime demagogiei populiste, echivalată bineînţeles cu extremismul!
Să acceptăm termenul. Ce înseamnă totuşi „populism”, ce conţinut politic i se subsumează, dincolo de conotaţiile peiorative atribuite de propagandiştii sistemului? Există deosebiri de la ţară la ţară, însă în linii mari populismul corespunde protecţionismului, în particular protecţionismului social, precum şi unei anumite mobilizări civice opusă aroganţei elitiste a clasei politice, despre care vorbea Marine Le Pen. În condiţiile unui capitalism global tot mai puţin temperat de legislaţia socială, în condiţiile austeritării bugetare impusă de autorităţi pentru a susţine marea finanţă internaţională, în condiţiile în care politicienii cu vocaţia europenismului se preocupă mai mult de stabilitatea monedei unice decât de puterea de cumpărare a propriilor cetăţeni, statul naţional apare drept singurul sprijin instituţional de care dispun oamenii simpli în faţa pieţei nereglementate şi a dictatului bancar. Dorinţa de protecţie legală este rezonabilă şi legitimă, nu are nimic extremist, cu atât mai puţin revendicarea suveranităţii ca formă de reprezentativitate democratică, invers proporţională cu tehnocraţia şi „guvernanţa” fiscală suprastatală pe care le promovează Comisia Europeană. De ce ar fi acestea mai puţin îndreptăţite moral şi politic decât opţiunea favorabilă statului minimal, liberului schimb şi firmelor cu ramificaţii externe precum Goldman Sachs, unde a ajuns să fie angajat, credem că deloc întâmplător, tocmai fostul comisar şef, José Manuel Barosso?
Asistăm astăzi la un fenomen dublu: pe de o parte partidele socialiste – ne referim la cele din Internaţionala Socialistă – se manifestă ca formaţiuni de centru, reprezentante ale mediului de afaceri şi ale europenismului cu inserţie oligarhică, pe de altă parte dreapta naţionalistă evoluează către stânga, mai exact către o formulă etatistă incluzând măsuri de creştere a siguranţei cetăţeanului şi împotriva delocalizărilor generatoare de şomaj. În acest context, o parte din electoratul de până acum al socialiştilor se reorientează la rândul său către partidele naţionaliste, dar nu fiindcă ar fi devenit de dreapta, ci pentru că partidele de dreapta s-au deplasat la stânga, venindu-i în întâmpinare după reorientarea socialiştilor la centru.
Situaţia actuală mai comportă un aspect. Întrucât se deplasează la stânga, partidele naţionaliste, sau cel puţin o parte a lor, se întâlnesc cu formaţiunile stângii autentice de tipul SYRIZA, Podemos, Front de Gauche, grupate în aşa-numitul Partid al Stângii Europene. Motivaţiile acestora sunt diferite, au alte referinţe doctrinare, dar se apropie de partidele naţionaliste pe terenul suveranismului, adică al confruntării concrete cu internaţionala nedeclarată a capitalului, condusă de Grupul Bilderberg. Consecinţa practică ar fi schimbarea alianţelor, formaţiunile din Partidul Stângii Europene renunţând să-i mai susţină pe socialiştii centrişti care doar mimează interesul pentru problemele oamenilor simpli, în favoarea unor înţelegeri cu naţionaliştii, mai dispuşi se pare la îngrădirea puterii companiilor multinaţionale şi a organismelor bancare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială). Nu peste tot şi nu fără condiţii, evident. Poţi să te înţelegi cu Frontul Naţional din Franţa, al cărui „extremism” se reduce esenţialmente la cererea de limitare a imigraţiei, dar nu cu Zorii Aurii din Grecia – organizaţie recunoscută pentru acţiunile sale violente.
Bascularea electoratului de stânga este susceptibilă să conducă partidele respective la o asemenea repoziţionare; la fel şi realismul politic, atâta vreme cât, cum spunea Deng Xiaoping, nu contează culoarea pisicii, ceea ce contează este să prindă şoareci. Cu alte cuvinte, mai importantă decât etichetele ideologice este existenţa propriu-zisă, mai importantă decât retorica umanistă fără substanţă este adoptarea efectivă a unei legislaţii sociale protecţioniste, indiferent de mijloace. Totuşi deocamdată există multă reţinere din partea stângii, ce nu doreşte să se compromită colaborând cu „extremiştii”. Reţinere ce se traduce prin ambivalenţă sau ambiguitate, deşi tendinţa de apropiere este resimţită ca atare. Un exmplu îl oferă zilele acestea Jean-Luc Mélenchon, candidatul stângii autentice (Front de Gauche), care după primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa nu a declarat că l-ar susţine mai departe pe centristul mainstreem Emmanuel Macron, dar nici pe naţionalista Marine Le Pen, chiar dacă amândoi se plasează într-un fel sau altul pe poziţii suveraniste.
Prejudecăţile moştenite, presiunea inhibitoare a presei sistemice, animozităţile personale sunt de natură să împiedice sau măcar să întârzie schimbarea alianţelor. În unele ţări din Uniunea Europeană, ca de pildă România, problema nu se pune fie şi numai pentru că lipsesc actorii necesari. Din punct de vedere analitic trebuie să remarcăm totuşi că demarcaţia majoră în politica actuală urmează mai curând axa europenism – suveranism decât axa dreapta – stânga, ceea ce fără îndoială nu înseamnă că între ele nu sunt puncte de intersecţie, ori că termenii de dreapta şi stânga ar fi devenit neoperaţionali. Suveranismul a avut câştig de cauză când Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, a fost aproape de victorie la ultimele alegeri prezidenţiale din Austria şi la cele parlamentare din Olanda. Următoarea miză, mai importantă decât celelalte, o reprezintă Franţa.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Cine sunt europeniștii de astăzi →
Sfârșitul izolării →
Da, articolul surprinde foarte bine o realitate certă, și anume că deplasarea spre centru (chiar centru-dreapta) a partidelor tradițional socialiste a lăsat mult câmp liber de mișcare celorlalți actori politici dispuși să preia temele tradiționale ale stângii. Aceștia sunt la ora actuală de două feluri: pe de o parte partidele eurocomuniste, adică partidele comuniste occidentale care încă din anii 60 au rupt-o cu Moscova, au sesizat oportunitatea și practic au preluat discursul tradițional al stângii socialiste: la început mutația a fost dificilă, pentru că au fost priviți cu neîncredere, și de multe ori continuă să fie, dar iată că în ultimii 10 ani vedem cum SYRIZA, în Grecia, tinde să ia locul PASOK, Die Linke în Germania macină mult din posibilul electorat al SPD și mai nou acest Front de Gauche francez, format din PCF și Parti de Gauche al lui Melenchon, practic le ia caimacul falșilor socialiști francezi. Pe de altă parte sunt aceste partide naționaliste care au sesizat oportunitatea și „condiția orfană” a clasei muncitoare și au sărit din oportunism în apărarea „clasei muncitoare”, deși e lucru știut că pe termen lung naționalismul nu vede în clasa muncitoare decât carne de tun pentru războaiele, economice sau nu, ale elitelor. Ceea ce e de mirare e că la noi, în România, nu se coalizează nimic relevant la stânga PSD-ului, România dovedindu-se încă o dată, și sub acest aspect, o simplă țară bananieră, complet defazată, cu o elită mizerabilă și incapabilă să înțeleagă istoria contemporană.
Pingback: Suveranismul și schimbarea alianțelor
Pingback: Suveranismul si schimbarea aliantelor. – Veghe Patriei
Pingback: Suveranismul și schimbarea alianțelor - Anonimus