Totul merge extraordinar de bine dar datoriile cresc exploziv în toată lumea
Creșterea mondială recentă, care e lăudată din toate părțile, seamănă de fapt cu boala unui drogat împovărat de datorii.
Trăim într-o lume imprevizibilă, extrem de periculoasă din punct de vedere politic, cu politicieni autoritari precum Erdogan, Putin, Xi Jinping, sau Trump. Ne aflăm în plină cursă a înarmărilor, avem de-a face cu o invazie imigraționistă în plină desfășurare în Europa și SUA, un nebun e la putere în Coreea de Nord și mai e și problema teroriștilor musulmani. Pe plan economic pericolul e și mai mare, dar previzibil.
Orice om serios e deja conștient că bula de pe Wall Street e la cote maxime și că dolarul american, care e supraevaluat, se poate prăbuși de la o zi la alta, ceea ce ar fi suficient pentru a declanșa o criză mondială.
Dar ceea ce rămâne mult mai puțin cunoscut marelui public – și mass-media nu suflă o vorbă despre această chestiune – sunt, în mod paradoxal, cifrele publicate de băncile centrale privind rata totală de îndatorare a majorității economiilor occidentale raportată la PIB-ul lor. De pildă, dacă ne uităm la perioada din 1980 încoace, constatăm stupefiați că datoria totală, publică și privată, a Japoniei a crescut de la 320% la aiuritoare cifră de 600%, singurul factor de stabilitate al acestei țări fiind acela că datoria e deținută de japonezi și de banca națională a Japoniei – ceea ce reprezintă o armă cu două tăișuri.
Dar în această perioadă, adică din 1980 încoace, rata totală de îndatorare a Statelor Unite a trecut de la 160% la 400%, a Chinei de la 100% la 400%, a Australiei de la 200% la 350%, a Canadei de la 250% la 350%. Cât despre zona euro, a cărei datorie atinsese deja nivelul de 350% în anul 2000, astăzi se apropie de 500%! Iar cireașa de pe tort e dată de faptul că toate aceste cifre nu includ datoriile ne-provizionate, cum ar fi datoriile guvernelor față de pensionari, diversele garanții aflate în afara bilanțurilor contabile oficiale publice sau private (așa cum au fost împrumuturile acordate Greciei), sau garanțiile acordate de guverne (vezi guvernul Italiei) pentru salvarea băncilor falimentare… [i]
Creșterea mondială recentă, care e lăudată din toate părțile, seamănă de fapt cu boala unui drogat împovărat de datorii. Ce se va întâmpla atunci când creditorii vor începe să se teamă și vor oferi doar împrumuturi la costuri din ce în ce mai ridicate, ceea ce va face rambursarea datoriilor deja existente un lucru cvasi-imposibil?
Dacă ne uităm la rata de referință a dobânzilor monetare din 1800 încoace putem afirma că rata istorică medie pe termen lung e de 6%. Or, rata medie actuală pe termen lung e de aproximativ 2%. Dacă luăm exemplul Franței, simplificând la extrem datele problemei, de o manieră schematică și brutală, o creștere a ratei dobânzii pe termen lung cu 4% corespunde, în cazul unui PIB de 2.000 de miliarde EUR, unui efort bugetar suplimentar de 80 de miliarde EUR. Observăm așadar că Franța deja nu e capabilă să-și echilibreze bugetul la un deficit de 3% din PIB, și în condițiile în care datoria pe termen lung crește continuu cu 3% pe an; ceea ce înseamnă că dacă rata de referință a dobânzii monetare va crește cu minimul teoretic normal de 4%, Franța va intra în faliment, pentru că va fi în imposibilitatea de a face față unui deficit structural de 7% din PIB.
Or, originea tuturor problemelor economice occidentale este decizia lui Nixon din 1971, cunoscută sub numele de „șocul Nixon” [ii], prin care, pe de o parte, s-a suprimat convertibilitatea dolarului american în aur, dar pe de altă parte toată planeta a fost obligată să ia în considerare dolarul american ca o monedă de rezervă la fel de fiabilă precum aurul [iii]. Cu acea decizie Statele Unite au făcut posibilă lipsa de rigoare în sistemul financiar internațional și chiar nu a trebuit să fie nevoie de niște politicieni fără alt țel decât acela de a fi realeși, pentru ca datoria publică și privată să crească de o manieră nebună și irațională.
Lumea va trăi în anii care urmează o prăbușire economică teribilă, ce va duce la consecințe geopolitice, sociale, teritoriale și revoluționare inimaginabile pe toată planeta. Dar din tot haosul și nebunia omenească se va ivi, măcar pe plan economic, singurul garant al echilibrului: [etalonul-] aur, lucru pe care Putin, Erdogan și Xi Jinping deja l-au înțeles.
[sursa: http://www.bvoltaire.fr/va-tres-bien-dette-explose-de-toute-part-monde/]
–
[i] În România un asemenea exemplu e reprezentat de garanțiile privitoare la „Prima Casă”. Ele nu au mobilizat imediat resurse financiare publice, dar garanțiile acordate obligă statul român să despăgubească băncile pentru eventualele pierderi viitoare suferite prin programul „Prima Casă”. (n. red, Lucian Sârbu) [sus]
[ii] Pe scurt, în toată istoria financiară a omenirii, de la primele economii de palat până la Nixon, cantitatea de bani în circulație a fost limitată de convertibilitatea (sau „acoperirea”, cu un termen mai popular) într-un bun prețios – în speță un metal prețios cum ar fi aurul, dar și argint sau alte bunuri materiale (animale, scoici etc.). După 1945 modul de funcționare a sistemului financiar mondial a fost stabilit prin acordul de la Bretton-Woods: prin acest acord dolarul american devenea moneda de referință la nivel mondial, dar SUA aveau obligația să emită dolari numai într-o limită fixă dată de cantitatea de aur deținută de Rezerva Federală (FED). Mai mult, o altă prevedere importantă a acordului era că orice țară poate cere răscumpărarea în aur a rezervelor proprii de dolari. Dar până la finalul anilor ’50 deja SUA, de facto, nu mai respectau acordul, din cauza cheltuielilor imense generate de războiul din Coreea. Lucrurile s-au agravat și mai mult în anii ’60, odată cu războiul din Vietnam, astfel încât câteva țări, în frunte cu Franța generalului De Gaulle, bănuind că americanii emit dolari fără acoperire, au început să-și „răscumpere” deținerile proprii de dolari, exasperând astfel administrația de la Washington. Practic, din perspectiva acordului de la Bretton-Woods, în momentul în care Nixon a impus „șocul”, SUA erau în faliment, fiind în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile internaționale (rezerva de aur a FED nu mai corespundea realității). Exact așa cum avea să ajungă URSS 20 de ani mai târziu, din motive diferite, dar legate indisolubil de „șocul Nixon”, cf. notei următoare. Despre „șocul Nixon” vom mai vorbi însă în „Argumente și Fapte”. (n. red, Lucian Sârbu) [sus]
[iii] Din perspectivă economică și politică administrația Nixon a sprijinit „șocul” cu trei măsuri esențiale:
1. o suprataxă temporară asupra importurilor (pentru a-și obliga partenerii comerciali să-și devalorizeze moneda);
2. o înghețare temporară a prețurilor și salariilor (pentru a contracara eventualele efecte inflaționiste – aici administrația Nixon a acționat surprinzător de asemănător lui Lenin, în perioada NEP);
3. măsuri diplomatice în vederea persuadării țărilor OPEC (în principal monarhiile din zona Golfului, în frunte cu Arabia Saudită) pentru a declara dolarul american ca monedă exclusivă a tranzacțiilor cu petrol.
Pe termen lung, una intre consecințele inevitabile, dar și involuntare, ale acestei ultime măsuri a fost chiar căderea comunismului, deoarece industrializarea din țările socialiste a devenit brusc dependentă de o resursă care se tranzacționa la nivel internațional numai în moneda blocului politic inamic. Astfel, pentru a face față cerințelor valutare, economiile socialiste erau obligate să exporte (pentru a încasa dolari) spre Occident, dar cum mărfurile socialiste nu erau orientate spre consum, ci spre satisfacerea unor nevoi de bază, ele pur și simplu nu erau competitive pe piața concurențială occidentală. Așa că la mijlocul anilor ’80 toate țările socialiste era masiv îndatorate „fratelui mai mare de la Răsărit”, adică URSS-ului, care deținea mari rezerve de petrol și care, din cauza prețurilor ridicate de pe piața internațională, își permitea să le ofere sateliților săi petrol la preț subvenționat. La mijlocul anilor ’80, însă, Arabia Saudită – aliatul SUA – a decis unilateral sporirea cantității de petrol livrată pe piață. Prețul petrolului la nivel internațional s-a prăbușit, URSS a devenit incapabilă să mai susțină subvenționarea petrolului pentru „țările frățești” fără a-și pune în pericol propria stabilitate, și în câțiva ani s-a ajuns la consecința firească: sistemul comunist a făcut implozie. (n. red, Lucian Sârbu) [sus]
Related Posts
SYRIZA se pregătește să guverneze. Dar o va face? →
Capitalismul inclusiv →
Coșmarul din visul american →
Comentarii recente