În apărarea unguroaicei: dar voi de ce nu vorbiți engleza, măi românilor?…
Filmulețul cu tânăra de etnie maghiară de la Kaufland-ul din Odorheiu Secuiesc, care nu-i dă o porție de mici unui individ pus pe harță și vorbind românește, mi-a lăsat un gust amar. Încă de la primele secvențe era evident că avem de-a face cu o punere în scenă, că individul nu venise acolo ca să mănânce mici ci – așa cum el însuși declară în deschiderea filmului – ca să „verifice un lucru de care i-a spus mai multă lume”, și anume că în secuime „nu ți se dă pâine dacă vorbești românește”.
Trebuie să mărturisesc că eu, personal, nu am fost niciodată în acea zonă a țării – celebra enclavă „Harcov” -, în primul rând fiindcă am auzit că drumurile sunt foarte proaste și întotdeauna m-am gândit cu scârbă că aș putea să-mi distrug mașina riscând să nu găsesc nimic interesant de văzut. De aceea habar nu am cât adevăr și câtă legendă e în treaba asta cu pâinea. Oamenii pe care îi cunosc și care au fost pe-acolo mi-au zis că nu e adevărat și chiar dacă sunt magazine în care vânzătoarele abia înțeleg câteva vorbe pe românește, până la urmă reușești să te faci înțeles și să-ți cumperi ce ai nevoie. Dar chiar dacă ar fi adevărat, și vânzătoarele habar nu au românește, ultimii pe care îi pot blama că nu cunosc limba română sunt chiar localnicii de acolo, și iată de ce.
Sunt drepturile recunoscute maghiarilor în 1918 un moft?
În primul rând, trebuie să reamintim un fapt de natură istorică: 1 Decembrie 1918 nu e doar o zi sfântă în calendarul românilor. 1 Decembrie 1918 este o zi în care poporul român, și implicit statul român, au făcut niște promisiuni minorităților conlocuitoare, care sunau așa:
„Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.” [- Rezoluțiunea de la Alba Iulia]
După cum știm, în realitate, în ultimii 99 de ani, această promisiune a fost cât de cât respectată, mai mult la nivel formal, doar de regimul comunist – vreo 15 ani, până când Ceaușescu a zis că nu mai e nevoie. În ultimii 28 de ani s-au făcut încetul cu încetul pași însemnați pentru ca minoritatea maghiară din zonă „să se instruiască, administreze și judece” în limba proprie și, de asemenea, să participe și la guvernarea țării. UDMR-ul e astăzi o prezență constantă în parlament, cu un număr de parlamentari direct proporțional cu numărul maghiarilor care sunt cetățeni români.
Ceea ce îi supără însă pe unii dintre conaționalii noștri e că sunt acolo, în Harcov, cetățeni „români” de etnie maghiară care nu știu boabă românește. Și de aici, înfierbântarea. Cum adică, să nu știi românește la mine în țară? Cum adică, să te iau pe ungurește la mine în România?…
Da, e foarte normal lucrul ăsta, și motivația e foarte simplă. Nu are nimic de-a face cu șovinismul ci cu excluziunea socială și cu bătaia de joc la adresa săracilor pe care statul român o practică de zeci de ani de zile împotriva cetățenilor săi cei mai vulnerabili. Această bătaie de joc produce masiv căpșunari prin Spania, badante prin Italia și, poftim, unguri care habar nu au boabă de românește în Harcov.
Să explicăm pe îndelete, ca să înțeleagă chiar și creierele cele mai înfierbântate.
Limba română studiată ca limbă străină
Maghiarii, acolo unde sunt majoritari, „se instruiesc” în limba lor proprie. Când sunt mici ei învață mai întâi să vorbească ungurește, se duc la grădiniță și vorbesc tot ungurește, pe unde locuiesc ei 85% sunt unguri, deci tot ungurește aud și în viața de zi cu zi. E logic ca unul de-al lor, fiind imersat în maghiară, să știe și să vorbească în primul rând maghiara. Chestia asta, cred, nu e dispus nimeni să o conteste.
Spre deosebire de alte minorități, cum ar fi germanii, lipovenii sau rromii, maghiarii au norocul că sunt și mulți (ca rromii) și trăiesc și concentrați pe un teritoriu unitar pe care îl domină demografic, fiind majoritari (spre deosebire de rromi, care sunt și ei mulți, dar sunt răspândiți prin toată țara). Astfel, un tânăr maghiar poate relativ ușor să se descurce în 99% din situațiile de viață cu limba maghiară, cel puțin până vrea să plece la facultate, la Cluj, sau în alt oraș mare din România. Iar dacă nu vrea să plece la facultate, se poate descurca ani buni la rând fără să știe boabă de românește. Pentru că trăiește într-un teritoriu în care toată lumea vorbește ungurește.
Familiile de maghiari, însă, ca și familiile de români – oamenii în general – sunt de două feluri (logica nu permite mai multe, din perspectiva argumentului pe care vrem să-l dezvoltăm aici):
1. familii care încurajează învățătura, și
2. familii care, din diverse motive (nu în ultimul rând din motive de ordin pecuniar) nu prea încurajează învățătura.
Știm prea bine ce fac în România primele familii: bagă bani la greu în meditații (adică în sistemul educațional paralel), părinții se „împrietenesc” cu cadrele didactice ș.a.m.d. Încă de când este copilul mic se știe că va face negreșit o facultate și pașii îi sunt supravegheați cu atenție de părinți și de profesorii „de acasă” pe parcursul diverselor examene și examinări școlare, în așa fel încât toată lumea să fie sigură că „ăla micu / aia mică” ajunge, la 18 ani, la facultate.
Mai rău, însă, e de copiii ai căror părinți n-au bani nici de meditații, nici de cadouri, și pe deasupra nici nu sunt interesați de situația școlară a progeniturilor lor. Aceștia rămân, efectiv, la mila școlii. Dacă s-o prinde ceva de ei, bine, dacă nu, iarăși bine. Câți dintre noi nu am avut, când eram mici, genul de colegi care luau numai note de 4 și 5 și care nu învățau niciodată nimic, la nici o materie? Măcar în urmă cu 20-30 de ani existau acele școli profesionale care îi recuperau pe acești copii după gimnaziu, dându-le o meserie practică, dacă de învățat nu vroiau să învețe. Astăzi, dacă nu abandonează din proprie inițiativă școala la un moment dat, aceștia ajung târâș-grăpiș chiar și până în clasa a XII-a, prin vreun liceu uitat de lume a cărui rată de promovabilitate la bac tinde an de an spre zero. Iar la final, cu sau fără liceu terminat, vor ocupa tot joburile cele mai simple de pe piața muncii, pentru că de fapt calificarea lor reală nu le va permite niciodată să ajungă ingineri, economiști, avocați sau manageri. Vor ajunge la zugrăvit, perpelit mici și stat de pază – munci foarte civilizate și cinstite, dar care nu necesită o calificare deosebită.
Dacă-i luăm „la bani mărunți”, cunoștințele acestor tineri probabil că nu depășesc cu mult simpla alfabetizare: scris și citit, plus ceva noțiuni minimale și inerente de istorie și geografie (deși n-ar fi exclus să descoperim că nu le au nici pe alea). Pe lângă copiii care deja abandonează școala până la 14 ani ( cf. statisticilor oficiale cam 19% din totalul tinerilor de 18-24 de ani au abandonat devreme școala), anual sunt peste zece mii de participanți la examenul de „evaluare națională” (de după clasa a VIII-a) care ajung repartizați la licee cu medii sub 5 (chiar și cu medii de 2 și 3). Ce o ieși din ei după 4 ani, numai bunul Dumnezeu știe, pentru că nimeni nu se obosește să studieze ce se întâmplă cu ei odată ajunși la liceu, altfel zis, dacă liceul îi ajută în vreun fel să-și ridice nivelul în așa fel încât de la mediile de 2 și 3 luate la 14 ani să ajungă măcar să ia 6,00 la bac la 18 ani. Ce putem observa cu ochiul liber e că în ultimii ani un număr enorm de absolvenți de 12 clase nici măcar nu se mai prezintă la examen, să încerce să ia bacul. Cam jumătate dintre toți cei care termină „oficial” clasa a XII-a de fapt nu își iau bacul niciodată. Asta înseamnă că de fapt elevii aceștia nu au fost niciodată evaluați cu adevărat pe parcursul activității școlare, câtă vreme li se permite să intre la liceu chiar și cu nota 2 iar la bac nu se prezintă. Autoritățile comunică oficial numai rata de promovabilitate raportată la numărul celor care au intrat în examen nu, cum ar fi normal, la numărul tuturor celor care sunt considerați „absolvenți” de 12 clase.
Astfel, într-un singur an școlar sunt aruncați pe piața muncii zeci de mii de absolvenți de liceu care – teoretic – au trecut prin 12 clase dar care, practic, dacă sunt luați la întrebări mai mult ca sigur habar nu au să facă diferența dintre o bază și un acid, habar nu au să rezolve un sistem banal de ecuații, habar nu au care e diferența între viteză și accelerație sau, last, but not least, habar nu au să lege două vorbe în vreo limbă străină pe care se presupune că au studiat-o în școală: în 2007 70% dintre românii adulți habar n-aveau să zică o boabă pe altă limbă, populația României fiind penultima din UE, urmată doar de… Ungaria, la cunoașterea limbilor străine! [i]
Cum se poate explica lucrul acesta într-o țară care pretinde, totuși, că își școlarizează integral toată populația, limbile străine fiind studiate obligatoriu cel mai târziu din clasa a V-a? Cum se face că o proporție atât de mare a populației habar nu are să se descurce într-o limbă străină? Explicația e una singură: înseamnă că școala aia pe care o fac românii când sunt copii e de fapt un junk de cea mai joasă speță. Un gunoi și nimic mai mult. Oare opinia publică a uitat așa de repede lecția de (pseudo)-engleză dintr-un sat vasluian?… Cine are bani de dat pe meditații, scapă: învață și pricepe. Cine nu, Dumnezeu cu mila. E ca la loterie. Or mai fi și unii care trag lozul câștigător.
Or, trebuie ținut cont de faptul că pentru populația din Harcov limba română este o limbă străină care li se predă la școală, pur și simplu, ca o limbă străină, așa cum ni se predau nouă engleza, franceza sau germana. Și întrebarea mea pentru toți cei care s-au găsit să o înjure pe muncitoarea de la Kaufland e una singură: credeți că un sistem educațional care „produce” 70% de non-vorbitori de limbi străine în toată România e în stare să facă minuni în Harcov și să producă masiv vorbitori de română?!
Lapte radioactiv care fierbe și limba română pentru maghiari
Desigur, întrebarea mea e pur retorică, pentru că răspunsul e simplu de dat și îl știe oricine. Celor care au dubii le recomand să facă următorul exercițiu: să meargă pe situl manualelor de la Ministerul Educației și să descarce manualele de limbă română pentru maghiari, pentru a se convinge singuri ce cretinisme sunt puși să învețe bieții unguri. [ii] Dar manualele sunt doar o mică parte a problemei. Știm prea bine că sistemul de învățământ are probleme mult mai mari, cum ar fi lipsa profesorilor de specialitate dintr-o grămadă de școli, ca să nu mai pomenim chiar de … lipsa școlilor. Dacă nu ar fi așa, atunci nu am avea peste 50% dintre conaționali care cred că Soarele se învârte în jurul pământului sau că laptele radioactiv băgat la fiert ar putea deveni bun de băut [iii]…
E incorect, așadar, să-i reproșezi unei muncitoare din Harcov a cărei situație personală nu o cunoști – poate că provine dintr-o familie săracă și părinții nu și-au permis să o dea la facultate ca să o forțeze să iasă din regiunea ei, sau poate că părinții nu au avut bani să o dea la meditații de limba română, sau poate că familia ei pur și simplu nu era una care să pună preț pe învățătură, așa că nu a văzut nimic în neregulă în faptul că fata lor, an de an, nu învață nimic la limba română – că nu știe o limbă străină, fără să le reproșezi implicit lucrul acesta tuturor muncitorilor români care lucrează în supermarketuri la departamentul de prăjit mici. Numai că un asemenea lucru ar fi absurd, pentru că toată lumea știe că angajații aceia nu sunt savanți, medici, ingineri, fizicieni sau profesori universitari, ci prăjitori de mici, și că mulți dintre ei provin din generațiile precarizate de un învățământ damblagit care se reformează de la un ministru la altul (și nu putem spune că România nu a avut miniștri ai educației: numai în ultimii 10 ani au fost vreo 15, unii dintre ei cu idei care mai de care mai năstrușnice). Și atunci, de ce să le reproșezi așa ceva? Nu o poți face. E ca și cum o iei pe femeia violată și tot la ea țipi că de ce a fost violată. Dar violatorul?!… De el de ce nu zice nimeni nimic?!…
Drept pentru care, îndemnul meu pentru toți vadimiștii de serviciu care au sărit la gâtul bietei muncitoare e să caute mai bine bârna din ochiul propriu și să înțeleagă că ungurii din Harcov vor ști românește abia atunci când sistemul educațional din România va fi în stare să ofere fiecărui copil, din fiecare cătun, lecții decente măcar pentru o limbă de circulație internațională. Engleza, să zicem. Visez la ziua în care un turist străin va putea veni în România, se va rătăci prin București, și va putea cere în engleză indicații orientative unui lucrător de la salubritate. Până atunci, nu mai arătați cu degetul o muncitoare săracă din Harcov! Arătați spre București, spre clădirea din str. G-ral Berthelot: acolo e buba!
–
[i] Vezi http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Foreign_language_skills_statistics
[ii] Vezi https://www.manuale.edu.ro/
[iii] Vezi https://www.dcnews.ro/coincidenta-42-dintre-romani-cred-ca-soarele-se-invarte-in-jurul-pamantului-55-dintre-elevi-au-picat-bacalaureatul_80770.html
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Chinurile Curriculumului Național →
Manifestul politic al noului partid american The After Party →
6 Responses to În apărarea unguroaicei: dar voi de ce nu vorbiți engleza, măi românilor?…