Săraci împotriva săracilor, sau cum să vorbim altfel despre criza imigranților
Sub presiunea unui puternic curent aboliționist, sclavia generată de comerțul cu sclavi africani a fost abolită în 1830 în coloniile engleze și în 1848, în zorii celei de-a II-a Republici, în cele franceze. Preferând să nu mai utilizeze foști sclavi, marile întreprinderi economice din aceste colonii au pus la punct imigrarea unei forțe de muncă din zona Oceanului Indian, compusă din muncitori săraci cărora li se spunea „angajați” – fenomenul global luând astfel numele de „angajism”. Ce ne poate învăța azi, legat de criza imigranților cu care se confruntă Europa, studierea mecanismelor a ceea ce a fost la vremea respectivă o mișcare de emigrație în masă?
Angela, „mama răniților”?
În septembrie 2015 Angela Merkel a luat prin surprindere toată Europa anunțând că Germania e pregătită să primească două milioane de „refugiați”. Această decizie, o adevărată capodoperă tactică și strategică, a prins pe picior greșit toate țările care se confruntau cu presiunea imigraționistă la granițe. Capodoperă „tactică” deoarece, așa cum are obiceiul d-na Merkel, pe termen scurt i-a permis să șlefuiască imaginea Germaniei, prezentând-o ca fiind plină de generozitate și primitoare, într-un moment în care conduita ei în interiorul UE și gestiunea monedei euro făcea ravagii în rândul țărilor pe care presa germană le numește cu dispreț „țările din clubul Mediteranei”. Și „strategică” deoarece motivația principală e dată, firește, de cerințele patronatului german, combinate cu neliniștea claselor superioare confruntate cu criza demografică internă: rata de reproducere a germanilor e sub pragul necesar înlocuirii generațiilor. De aceea e nevoie să fie jefuite țările din sudul UE, importând de acolo lucrători cu studii superioare, oamenii fiind obligați să emigreze în Germania deoarece, ținând cont de diviziunea muncii la nivel european, la ei acasă nu au suficiente perspective profesionale. Folosim termenul de „jaf” pentru că, firește, Germania primește toate aceste competențe gratis, în timp ce costul formării specialiștilor e plătit de țările de origine.
Dar mai e nevoie, de asemenea, și de muncitori care să presteze muncile cele mai grele – și cine să fie mai potriviți pentru așa ceva decât tinerii care suprapopulează țările lor de origine, care vor putea fi exploatați mult mai ușor decât clasele populare din țările occidentale, muncitorii de aici având în spate tradiția unui secol și jumătate de luptă organizată pentru drepturile lor? […]
Un bun prilej, așadar, pentru a lansa pe scară largă operațiunea „Refugees welcome”. Pusă în fața evidenței, lumea a renunțat la termenul de „refugiat” pentru acela, mai clar, de „imigrant”. Dar propaganda a continuat cu aceleași arme: culpabilizare, apel la compasiune, imperative morale, minciuni sfruntate și mai ales anularea tuturor săracilor deja existenți în țările europene, care sunt primele victime ale regizorilor acestei uriașe operațiuni. Pentru că, să vezi chestie, toate luările de poziție politice și mediatice apropo de această migrație dezlănțuită nu iau în considerare decât punctul de vedere al imigranților. Pe care, să fie clar, ca urmare a acestei operațiuni cinice îi așteaptă o soartă dramatică. Ei fiind în mod cert primele victime ale noului trafic de ființe umane. Dar tot o soartă tragică îi așteaptă și pe acei europeni care sunt doar un pic mai puțin săraci decât ei, și care vor suferi o triplă spoliere asupra căreia vom reveni mai târziu.
O forță de muncă ieftină și docilă
Avem de-a face cu o operațiune cinică. Oare cine e atât de naiv încât să creadă că autoritățile germane au impus Uniunii Europene această soluție pentru că le plângea inima față de disperarea refugiaților din țările cărora Occidentul le-a adus numai războaie? Să fim serioși. E vorba doar de un calcul egoist având ca scop punerea în operă a unei noi mișcări „angajiste” prin care să fie adusă forță de muncă ieftină și docilă. Exact așa cum s-a întâmplat în secolul XIX în colonii, după abolirea sclaviei. Dar, chiar dacă nu trebuie să comparăm mecanic ceea ce nu poate fi comparat, identificarea trăsăturilor comune e revelatorie.
Prima e dată de obiectivul comun: furnizarea de forță de muncă pentru economie, fie pentru că forța de muncă lipsește, fie pentru că forța de muncă existentă nu mai poate fi luată în considerare. E ceea ce s-a petrecut atunci când a fost abolită sclavia: latifundiarii au refuzat să îi salarizeze pe foștii sclavi, preferând să aducă „material proaspăt”, ceea ce i-a aruncat pe foștii sclavi, eliberați, în mizeria și decadența ale căror efecte le vedem și azi. […]
Micul trafic ONG
În al doilea rând, metodele utilizate relevă o aceeași logică. Au existat două feluri de angajism. Unul nereglementat, care a însemnat continuarea raidurilor pe coastele Africii de Est și ale Madagascarului, cu diferența că de data aceasta angajații, deveniți un soi de șerbi în comparație cu vechii sclavi, beneficiau de niște relații contractuale. Al doilea tip, cel reglementat, a rezultat ca urmare a unor relații juridice mai ferme, cum a fost de pildă acordul dintre Franța și Anglia cu privire la „șeptelul” extras din India. Firește, aceste acorduri nu urmăreau să-i protejeze mai bine pe „coolies” [denumire derogatorie dată muncitorilor provenind din India și Asia de SE, n. tr.], ci să le permită guvernelor un control mai bun asupra traficului de oameni.
Este fix ceea ce s-a petrecut recent cu Turcia. Criza din vara lui 2015 și sosirea masivă a imigranților, care au trecut din Turcia în Grecia, înainte să se reverse în Balcani, a fost reglată prin negocieri, mai bine zis prin târguieli ca la piață cu Erdogan. Punctul de plecare către Europa al imigranților s-a deplasat apoi spre Libia, despre care știm prea bine în ce stare a fost lăsată de intervenția franco-engleză. După mai bine de un an de anarhie bazată pe violențe, jafuri, chiar și „piețe de sclavi”, s-a pus la punct o formă stranie de reglementare, dirijarea „stocurilor” [de imigranți, n. tr.] fiind încredințată unor terți dubioși. Crima organizată din Libia îi aduce până în porturi, unde controlează îmbarcările și își încasează dijma. Pornind de acolo, de imigranți se vor ocupa diverse ONG-uri a căror origine și finanțare sunt neclare, ceea ce nu le împiedică să fie suficient de capabile încât să echipeze adevărate pacheboturi cu care îi vor îmbarca pe nefericiți în apropierea coastelor libiene pentru a-i trece, peste Mediterana, în Italia.
Odată ajunși în Italia tot crima organizată – adică mafia, care a identificat rapid o nouă sursă de venituri – controlează în acest moment direcțiile de deplasare spre interiorul peninsulei. Franța pare ferită de rețelele de crimă organizată care au pus stăpânire pe acest proces migraționist, cu excepția, poate, a alimentării rețelelor de prostituție. Armata de umaniști de serviciu, cei care sunt generoși pe mizeria și pe banii altora, bani care le asigură o conștiință liniștită, și-a făcut pe moment treaba. Și sub presiunea lor guvernele se implică în toată afacerea, nu fără a-și drămui cu atenție nivelul la care o fac. Tocmai am aflat, de pildă, că Emmanuel Macron și Angela Merkel s-au pus de acord pentru organizarea unei „selecții” la îmbarcarea imigranților…
Abandonarea claselor populare
Al treilea punct comun ține de prejudiciul suferit de clasele populare confruntate cu această dorință de a importa forță de muncă. Dacă ne uităm la insulele Reunion și Maurice, la statutul economic al comunităților creole de culoare, vom putea vedea consecințele de durată ale practicării „angajismului”. Ceea ce, de altfel, și permite alimentarea unui rasism latent care justifică statutul inferior al acestor comunități.
În Franța de azi, de pildă, francezii săraci sunt confruntați unei triple spolieri. Mai întâi din cauza deciziei de a considera o parte a clasei populare – șomerii, precarizații, săracii – ca fiind definitiv pierdută. Aceștia vor fi abandonați, lăsați pe cont propriu. Apoi, gestionarea fluxurilor migratorii costă scump. Iar costurile vor suportate din bugetele sociale care deja s-au redus dramatic. În fine, aceleași clase populare, care se află deja într-o situație de insecuritate materială și culturală, lipsite de speranță față de viitorul copiilor lor, se vor revolta și îi vor urî pe cei despre care vor crede că le fură puținul rămas și că vor să le impună un model cultural pe care nu și-l doresc. Prin aceasta vor da dovadă că nu-și cunosc adevăratul inamic – imigranții fiind de fapt oameni ca și ei, nici mai buni, nici mai răi. Atâta doar că se vor regăsi într-o lume mizerabilă, care nu are nimic de-a face cu eldoradoul promis, confruntați cu moduri de viață care le sunt de neînțeles.
Astfel, a vorbi în aceste condiții de coabitare armonioasă încercând să impui cu forța ceea ce va fi perceput și de o parte și de cealaltă ca o suferință, e fie semn de iresponsabilitate, fie de cinism. Se pare că la politicieni și la umaniștii de serviciu, adică la traficanții noului „angajism”, găsim și una, și alta!
[sursa: https://www.causeur.fr/crise-migrants-engagisme-angela-merkel-146523]
Related Posts
Umanismul înşelător şi falsificarea democraţiei →
Nici interesele refugiaților, nici interesele germanilor… →
Despre compasiune ca o cenzură a gândirii politice →
Comentarii recente