20 de teze despre comunism
1. Marx concepea comunismul ca pe o stare viitoare – și definitivă – a societăților omenești. Dispărând orice exploatare a omului de către om, repartizarea resurselor ar fi respectat principiul: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. Având în vedere orizontul îndepărtat al acțiunii revoluționare, acest comunism ideal de fapt nu există nicăieri. E o idee directoare, o utopie sub stindardul căreia s-a reunit facțiunea cea mai determinată a mișcării muncitorești, începând cu a doua jumătate a secolului XIX.
2. Conform teoriei, proletariatul era sortit să câștige puterea „în țările capitaliste avansate”. La un anumit nivel de dezvoltare forțele de producție ar fi trebuit să ajungă în contradicție cu raporturile sociale capitaliste. Exacerbându-se, această contradicție ar fi trebuit să provoace revoluția proletară. Lichidând vestigiile vechii lumi, revoluția ar fi instaurat socialismul, căruia i-ar fi succedat comunismul, odată atins stadiul „abundenței”.
3. În realitate mișcarea comunistă a triumfat în „țările înapoiate”, nicidecum în „țările avansate”. În 1917 revoluția bolșevică i-a adus la putere pe comuniștii ruși, hotărâți să împrăștie în cele patru zări focul revoluționar. Lenin înțelesese că războiul imperialist declanșat în 1914 urma să provoace o revoluție în Rusia – „veriga slabă” în lanțul statelor capitaliste. Totodată, el credea că revoluția rusă va fi scânteia care va aprinde fitilul în lumea capitalistă „avansată”.
4. După ce eșecul revoluției germane a disipat această iluzie, la începutul anilor ’20 tânăra republică sovietică era condamnată să lupte pentru supraviețuirea sa. Asediată de forțele expediționare din 14 țări, luată cu asalt de armatele albilor care urmăreau reinstaurarea regimului țarist, republica sovietelor a reușit să iasă victorioasă cu prețul militarizării partidului și puterii (1918-1922). Regimul bolșevic și-a căpătat o mare parte a trăsăturilor din acest „comunism de război” care datora ideologiei foarte puțin, comparativ cu cât datora circumstanțelor.
5. De îndată ce s-a încheiat războiul, comunismul rus s-a confruntat cu o sarcină gigantică. Atunci când s-au pus bazele URSS în 1922 aceasta era o țară înfometată și devastată de război, și reconstrucția în ritm forțat nu mai suferea amânare. Pentru a hrăni populația și pentru a dezvolta țara, trebuia pusă pe picioare o economie funcțională. La capătul unei lupte pentru putere care însemnat triumful lui Stalin, Moscova a proclamat moartea revoluției mondiale optând pentru „construcția socialismului într-o singură țară”.
6. Sub Lenin partidul încă mai era un partid revoluționar, dar sub Stalin s-a transformat într-un partid birocratic și monolitic. A devenit organul conducător al societății, favorizând promovarea socială a unor pături largi cu origine țărănească, dar a și supus majoritatea țării unui regim de teroare care a culminat la mijlocul anilor ’30. Partidul bolșevic nu fusese niciodată blând cu oponenții săi, dar ferocitatea represiunii staliniste nu a avut nimic asemănător sub Lenin.
7. Îmbrăcând mai multe forme, brutalitatea regimului stalinist s-a manifestat împotriva unei părți a țărănimii în timpul colectivizării forțate a agriculturii, apoi împotriva oponenților sau celor bănuiți ca fiind oponenți în sânul partidului, apoi împotriva ofițerilor Armatei Roșii (1936-1938). Adăugându-se cruzimii „gulagului”, aceste epurări sângeroase au pătat profund termenul „comunism”. Prin bruierea memoriei istorice teroarea stalinistă a favorizat confuzia dintre comunism și stalinism, confuzie cu ajutorul căreia ideologia dominantă a descalificat însăși ideea comunistă.
8. Situația era cu atât mai paradoxală cu cât regimul stalinist reușea în paralel o industrializare a țării. Fără această industrializare nu ar fi reușit să reziste șocului invaziei lui Hitler. Tancurile T34 fabricate de industria sovietică l-au oprit pe Guderian la porțile Moscovei în decembrie 1941. Sub conducerea lui Stalin Armata Roșie a provocat Wehrmacht-ului 90% din pierderile suferite de germani în al doilea război mondial. Ne place, nu ne place, realitatea e că URSS e cea care a eliminat nazismul și a trimis la coșul de gunoi al istoriei planurile naziste de dominație rasială, din păcate cu prețul morții a 25 de milioane de sovietici.
9. Dar comunismul deschisese un al doilea front. După lovitura de start din 1917, ofensiva principală a proletariatului ar fi urmat să se desfășoare în Vest. Dar, după ce agonia revoluției germane disipase această iluzie, Lenin a modificat axa geografică și a profețit declanșarea revoluției în țările din Sud. Abia creată, Internaționala comunistă a dat chemarea ridicării la luptă a popoarelor colonizate. Bolșevismul a transmis elanul său luptei anticoloniale și la „Congresul popoarelor din Orient” (1919) a inaugurat un proces de eliberare care urma să devină evenimentul major al secolului XX.
10. După ce a transformat cea mai mare țară de pe planetă (Rusia), comunismul a triumfat în țara cea mai populată (China). Punând capăt unui secol de haos, foamete și jaf colonial, Mao Ze Dong a unificat țara și a restaurat suveranitatea chineză. Pentru a ieși din subdezvoltare China comunistă a depus eforturi colosale. Cu prețul a numeroase erori și multiple contradicții, maoismul a ridicat țara, a dotat-o cu o industrie grea și a ridicat-o la rangul de mare putere nucleară.
11. Adăugându-se „crimelor” stalinismului, costul uman al revoluției chineze a făcut posibilă o lectură non-istorică a comunismului, considerat în grabă de câțiva analiști ca fiind fructul amar al unui delir al intelectualilor. Reducând istoria la un teatru de umbre ideologice această lectură partizană trece sub tăcere contradicțiile istoriei reale. Refuzând orice contextualizare, aceasta e o intepretare a comunismului care ocultează realitatea istorică, adică răspunsul maselor revoluționare la paroxismul crizei din societățile înapoiate.
12. În același sens, numărarea „victimelor comunismului” suferă de o inflaționare grotescă. Se numără la grămadă victimele războiului civil din Rusia, victimele războiului civil din China, ale colectivizării forțate, ale gulagului, ale „marelui salt înainte” și ale „revoluției culturale”, și li se aplică un coeficient de multiplicare. Negarea realității violențelor comise în numele „comunismului” e absurdă, în timp ce refuzul de a trage învățămintele de rigoare din aceste violențe e o idioțenie, dar nici această compilație de cifre care are drept scop echivalarea comunismului cu o întreprindere criminală nu e mai brează: căci interzice orice înțelegere pe bază istorică.
13. Scopul șmecheriei e în mod evident acela de a ascunde contribuția capitalismului la ororile din secolul trecut. Nu se discută public despre o serie de fapte notorii: masacrele coloniale, războaiele imperialiste sau pauperizarea prin capitalism a unor întregi populații, fapte care sunt direct responsabile de zeci de milioane de morți. Masacrele perpetuate în 1965 de către dictatura militară indoneziană cu ajutorul CIA, de pildă, au făcut la fel de multe victime ca și teroarea stalinistă. Or, cele două evenimente sunt tratate complet diferit în manualele noastre de istorie.
14. Oare criteriile de evaluare aplicate crimelor comise în numele comunismului devin lipsite de obiect atunci când vrem să le aplicăm crimelor capitalismului? De ce nu deducem caracterul criminogen al liberalismului din atrocitățile comise de democrațiile occidentale? Violența secolului XX este împărțită, dar pe ansamblu comunismul a făcut mai puține victime decât capitalismul și imperialismul cărora, totuși, li se ridică osanale în Occident.
15. Comunismul a inspirat luptele de clasă care au contribuit la definirea fizionomiei societăților capitaliste dezvoltate. Francezii datorează unui ministru comunist faptul că beneficiază de securitate socială: e vorba de Ambroise Croizat, care a fost o figură marcantă a Rezistenței înainte de a deveni ministrul generalului de Gaulle în 1944. Cuceririle sociale din țările dezvoltate nu sunt fructul „generozității” patronatelor, ci cuceriri smulse de la înălțimea luptelor, în care comuniștii au jucat un rol crucial.
16. Pentru comuniști dreptul de a supraviețui după naștere este primul drept al omului. În Cuba rata mortalității infantile a scăzut de la 79/1000 înainte de revoluție la 4,3/1000. Se poate spune că în fiecare an comunismul cubanez salvează 74 de copii din 1000. Lucrul acesta nu e întâmplător: în ciuda efectelor dezastruoase ale blocadei imperialiste, Cuba a obținut premiul OMS pentru sistemul său de sănătate, și sistemul său educativ e cel mai democratic din America Latină.
17. În interiorul Indiei, statul care are de departe cel mai ridicat indice al dezvoltării umane (IDU, Human Development Index) este Kerala. Acest stat este condus încă din anii ’50 de către comuniști împreună cu diverși aliați. Femeile au acolo un rol social și politic de prim plan, și nivelul de pregătire al populației e mult superior mediei populației indiene. Este clar că succesele comunismului în puținele țări în curs de dezvoltare care au știut să reziste tentațiilor dominante sunt pline de învățăminte.
18. Comunismul secolului XX e calificat adesea ca fiind „totalitar”. Deși pertinent pentru desemnarea stalinismului pe timpul marii terori (1934-1938), aceste termen nu are nici sens pentru a califica regimul sovietic în întregime între 1917-1991. Atunci când s-a prăbușit, pușcăriile erau goale. Dacă URSS era monstrul acesta totalitar descris în Occident, cum de a putut să dispară în liniște? Disoluția URSS a avut loc fără vărsare de sânge. Cea care a fluierat finalul meciului a fost chiar elita conducătoare.
19. În China maoismul a restaurat suveranitatea națională și a creat condițiile pentru dezvoltarea forțelor productive în perioada 1950-1975. Reformele liberale ale lui Deng Xiao Ping, începute în 1978, au favorizat o injectare masivă de capital care a generat rate de creștere senzaționale. Cu toate acestea China nu a devenit brusc capitalistă după ce fusese comunistă. Ea a realizat, mai degrabă, un soi de sinteză dialectică prin care a reușit în câțiva ani scoaterea din sărăcie a 700 de milioane de chinezi.
20. La capătul unui secol de existență „comunismul” pare să se găsească la ani-lumină de teorie. Nu a reușit să abolească nici diviziunea internă a societății, nici greutatea constrângerii etatiste. În schimb, a învins relele subdezvoltării, a învins malnutriția, a eradicat analfabetismul, a ridicat nivelul de educație și a eliberat femeile de sub patriarhat. E mai bine să te naști în China decât în India: rata de mortalitate infantilă e de patru ori mai mică. Nu, „comunismul” nu a fost realizarea unei societăți fără clase. A fost mai ales o cale de acces către dezvoltare pentru țările cărora înapoierea nu le oferea decât o singură alternativă: ajungerea din urmă a țărilor avansate sau dependența.
About the Author
Bruno Guigue Filozof francez și analist politic, fost înalt funcționar public. A publicat: Aux origines du conflit israélo-arabe : l'invisible remords de l'Occident, L'Harmattan 1999, Faut-il brûler Lénine ?, L'Harmattan 2001, Économie solidaire : alternative ou palliatif ?, L'Harmattan 2003, Les raisons de l'esclavage, L'Harmattan 2002, Proche-Orient : la guerre des mots, L'Harmattan 2002 etc.
Related Posts
O curiozitate de natură istorică: opțiunea comunistă reapare în competiția electorală după 31 de ani de absență →
Despre stupiditatea cu ifose parlamentare →
Ceea ce nu a reușit să facă opoziția, sunt pe cale să facă ei înșiși: PSD pregătește o lege prin care se trece singur în ilegalitate →
Comunismul/ socialismul merita o atenție deosebită, sunt sisteme care pot crea o lume mai echitabilă! Capitalismul este in schimb un sistem criminal!