Elitism, înșelătorie, dominație
În disputele politico-mediatice şi politico-simbolice care au marcat în anul 2017 spaţiul public autohton, îndeosebi sub frazeologia clivajului intelectual şi etic dintre „tinerii frumoşi şi liberi” pe de o parte, respectiv pensionarii degradaţi, vetuşti, cu gurile ştirbe conform unui pseudoclasic în viaţă, pe de altă parte, am înregistrat ca fapt semnificativ resurgenţa nefardată a extremismului social, adică a tentativei elitelor de a compromite valoric, de a timora moral şi pe această cale de a domina social şi politic segmentele populare altminteri majoritare. Într-un sistem formal democratic probabil că este, pe lângă represiune, cea mai eficientă manieră de asigurare a controlului şi a privilegiilor materiale: prin inhibarea maselor, de natură să le împiedice mobilizarea şi să le delegitimeze revendicările. În antiteză, desigur, cu virtuţile şi rolul binefăcător al elitelor, începând cu liderii politici, patronii al căror singur scop în viaţă este, nu-i aşa, să creeze locuri de muncă pentru popor, continuând cu aşa-zişii formatori de opinie, până la angajaţii din corporaţii ce se visează manageri, deşi probabil vor rămâne toată viaţa simpli executanţi, şi o parte a intelectualilor conectaţi la finanţările din fonduri europene. (La drept vorbind, ultimele două specii nu fac parte efectiv din elitele conducătoare ci reprezintă numai subcultura lor mimetică, aspiraţională. Se vor parte a elitelor, fără să fie cu adevărat). Diferiţi în motivaţii, toţi se reunesc în adversitatea faţă de salariaţii la stat, pensionari şi asistaţii sociali, care, punând o presiune vinovată pe bugetul public, neavând decenţa să moară de foame ca bogaţii să crape de indigestie, cum spunea Paul Lafargue, le compromit pasămite afacerile sau şansele de afirmare în carieră.
Fenomenul nu este specific românesc. El se întâlneşte şi în Occident, unde pierderea identităţii de stânga a partidelor socialiste, demantelarea sindicatelor şi erodarea spiritului civic odată cu progresele consumerismului au lărgit marja de manevră a elitelor. Politicienii, constrânşi de rigorile aferente votului universal, procedează mai ipocrit decât bancherii sau manipulatorii din presă. Ei livrează elitismul sub eticheta cu aparenţă de seriozitate profesională a tehnocraţiei, ne perorează nu despre dominaţia socială şi politică ci despre imperativele cu aer metafizic ale disciplinei bugetare – de fapt o formulă eufemistică pentru capitalizarea câştigurilor şi socializarea pierderilor –, votează (cum s-a întâmplat în Franţa) împotriva recurgerii la referendumuri în problema organizării Uniunii Europene şi vituperează la adresa naţionalismului, populismului, expediate facil şi totodată perfid sub sintagma extremismului. În spatele politicienilor se întrevăd maeştrii păpuşari din grădina Grupului Bilderberg şi a marii finanţe internaţionale, capabilă să asigure sinecure bogate unor personaje precum José Manuel Barroso, ajuns pe statul de plată al firmei Goldman Sachs. Forumul economic de la Davos le oferă acoperirea „ştiinţifică” şi ocazia promovării simbolice în conştiinţa oamenilor.
Elitismul, tehnocraţia, hipsterismul – asimilabil cu universul mental mediatico-virtual şi publicitar al junilor cu propensiuni antreprenoriale, ce se leagănă în iluzia autoflatantă a unui activism public altminteri foarte mainstream, cum se zice azi –, sunt tot atâtea ipostaze atitudinale care, odată acreditate socialmente, asigură supremaţia categoriilor superioare şi a famelicilor de la marginea acestora în raport cu oamenii simpli, consideraţi stupizi şi incapabili să priceapă marile imperative ale ţării, asimilabile în fond cu interesele persoanelor cu maşini scumpe. Salariaţii la stat, pensionarii, asistaţii sociali ar trebui aşadar să-şi vadă lungul nasului şi să nu mai compromită cu votul lor, sau chiar cu simpla prezenţă fizică grevând exerciţiul bugetar, viitorul tinerilor merituoşi, în general vocaţia întreprinzătoare a beneficiarilor sistemului oligarhic actual, îndrituiţi în pretenţiile lor tocmai de apartenenţa reală sau imaginară la pretinsa elită. Mai concret, masele ignare şi abrutizate ar face bine să nu mai ceară salarii şi pensii indexate, asigurări, medicamente compensate, să nu se mai legene în speranţa intervenţiei statului, la aceasta nu au dreptul decât organismele financiare şi marile companii (este suficient să amintim asumarea pierderilor băncilor private în sarcina statelor sub forma aşa-numitelor datorii suverane), fiindcă astfel de măsuri „stângiste” au darul să pericliteze cursul de schimb al monedei naţionale şi se răsfrâng negativ asupra mediului de afaceri.
La nivelul anului 1990 redescoperirea elitelor în România era firească şi până la undeva necesară, atât din punctul de vedere al adevărului istoric distorsionat parţial sub comunism, cât şi din punctul de vedere al nevoilor prezentului. Atunci putea să echivaleze cu regăsirea unei moşteniri intelectuale şi a unor criterii valorice, cu recunoaşterea unor merite puse în umbră anterior pe fondul supralicitării contribuţiei clasei muncitoare şi a ţărănimii. La ora actuală însă, invocarea elitismului s-a reconvertit într-un joc al dominaţiei sociale şi politice. Nu discutăm aici mecanismele şi diversele exerciţii retorice ale acestui joc. Ne referim strict la procedeul prezentării eminamente pozitive a elitelor, sub care se ascunde pretenţia ca masele să le urmeze ori cel puţin să nu le încurce, mulţumindu-se cu deliciile cumpărăturilor şi ale divertismentului. Sub acest aspect, remarcăm că demersul se bazează pe înşelătorie. Nu pe minciună pur şi simplu, nu pe negarea faptelor; asemenea procedee grosiere, în dezacord flagrant cu realitatea, nu conving pe nimeni, cum s-a văzut în cazul propagandei din ultimii ani ai regimului comunist. Astăzi se operează prin omologări aparente, prin cultivarea unor trimiteri istorice sau politice fragmentare, prin scoaterea faptelor din context sau prin ignorarea datelor neconvenabile, în aşa fel încât afirmaţiile luate fiecare în parte să pară adevărate sau măcar credibile, escamotând cadrul de referinţă insidios.
Spre exemplu, nu există elite în mod indistinct. Una sunt elitele profesionale, justificate funcţional în virtutea expertizei dintr-un domeniul de activitate, şi alta sunt elitele sau mai degrabă categoriile conducătoare, adică politicienii, exponenţii capitalismului financiar, reprezentanţii reţelelor de interese şi proprietarii trusturilor de presă, care caută să-şi acrediteze dominaţia cu argumentele competenţei şi ale specializării (principiul tehnocratic transpus din economie în conducerea treburilor publice). Importanţa elitelor profesionale este incontestabilă, însă pretenţiile categoriilor conducătoare şi ale grupurilor de la periferia lor de a fi recunoscute drept elite profesionale nu constituie altceva decât un sofism, o manipulare, o arogare ilegitimă de status. În acelaşi context, constatăm că deşi acţiunea elitelor a fost în mai multe împrejurări benefică (fără să adâncim acum înţelesurile termenului „benefic”), ea nu apare nici pe departe fără cusur, aşa cum o predică în special nostalgicii perioadei interbelice, din rândul cărora se extrag inclusiv adepţii soluţiei restitutio in integrum a proprietăţilor, sau eventual urmaşii acestora. Se amintesc realizările şi se trec sub tăcere exemplele de iresponsabilitate şi deciziile cu efecte dezastruoase. În definitiv, elitele au trenat rezolvarea problemei agrare până la răscoala din 1907. Sau dacă ne plasăm la nivel internaţional, cum observa la un moment dat profesorul Adrian-Paul Iliescu, elitele şi nu masele au declanşat primul război mondial, cum se întâmplă de altfel şi în zilele noastre.
Abilitatea oligarhiei contemporane constă în faptul că recurge mai degrabă la persuasiunea prin înşelătorie decât la represiune, tocmai pentru ca recurgerea la violenţă să nu provoace ostilitatea şi rezistenţa categoriilor populare. Unii dintre reprezentanţii săi, etalându-şi impunitatea morală şi politică, îşi permit însă câteodată să devoaleze ceea ce discursul oficial şi aparatul mediatic încearcă de obicei să ascundă. Este ceea ce a făcut acum aproape două secole Jacques Laffitte, atunci când a spus că puterea sub regimul liberal clasic al Monarhiei din Iulie o exercitau de fapt bancherii, sau mai recent Warren Buffett, la 26 noiembrie 2006, într-un interviu în „The New York Times”, în care afirma că războiul claselor este un fapt şi că bogaţii sunt pe cale de a-l câştiga. Asemenea declaraţii, dincolo de orice excentricitate şi intenţie provocatoare, corespund unei situaţii efective sau cel puţin unei percepţii relevante în legătură cu situaţia respectivă. A le ignora înseamnă fie lipsă de orizont analitic, fie rea intenţie, eventual amândouă laolaltă.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Crimă ecologică fără precedent în Europa. Pădurile românești →
Când te joci cu focul… →
Sănătate fizică și sănătate mentală →
Alexandrule încă un texte de calitate bine venit. Anul nou începe bine.
Bine punctat domnule Mamina. Totusi, ne sugerati si vreo solutie? Eu as avea una: https://newdemocracyblog.wordpress.com/2015/02/28/puterea-informatiei-si-nevoia-de-a-redefini-democratia/ Apreciez criticile oricarui cititor.