Manualele școlare unice: un eșec anunțat dinainte?
Sondajele de opinie [1] arată că populația României s-a săturat de experimentul nefast al manualelor „alternative”. De altfel, după 20 de ani de la inițierea acestui experiment, nu trebuie să fii un geniu ca să constați că manualele „alternative” nu au contribuit cu nimic la creșterea calității actului educațional, generații după generații de elevi ieșind din școală din ce în ce mai bulversate și mai slab pregătite.
Inițial, pornindu-se de la principiile de bază ale ideologiei neoliberale, ni s-a promis că manualele „alternative” vor ajuta la creșterea calității actului educațional, deoarece „piața” (adică părinții și profesorii) va face alegerile cele mai bune pentru viitorul copiilor. În realitate manualele „alternative” s-au degradat calitativ de la o generație la alta și au adus câștiguri concrete doar editurilor cu obrazul suficient de gros cât să persiste în această afacere în condițiile unei situații concurențiale extrem de precare, care nu permite profitul decât cu prețul exploatării josnice a nevoilor educative ale copiilor, prin impunerea a fel de fel de auxiliare și scheme de achiziție de manuale fără nici o bază reală în cererea concretă manifestată de părinți. Nu degeaba editurile cât de cât prestigioase din România – de pildă Humanitas, All sau Polirom – au „aruncat prosopul” atunci când și-au dat seama că nu mai pot concura cu „abilitățile” de business manifestate de edituri obscure precum Aramis, Sigma sau CD Press, care sunt relativ necunoscute iubitorilor de carte din România – dar nu și profesorilor, părinților, elevilor și inspectorilor școlari.
Există, desigur, domenii foarte clare în care ideea de „manuale alternative” e binevenită, și ușor de argumentat – de pildă, istoria predată minorităților naționale. Dar aceste domenii sunt puține. În 90% dintre cazuri ideea de „manual alternativ” e pur și simplu o prostie crasă. Briciul lui Occam, care e un principiu de logică vechi de sute de ani, ne învață că soluția cea mai rapidă pe care o găsim la o problemă trebuie să fie și cea mai sigură. Ce rost are să faci manuale „alternative” la științele exacte – matematică, fizică sau chimie – dacă poți avea unul singur, care la final să-l învețe pe elev fix aceleași lucruri: că „1+1=2”, „g=9,8m/s2”, „apă=H2O” etc.?! În plus simpla, banala logică ne învață că dacă avem un număr n de manuale, acestea nu pot avea toate același nivel calitativ, pentru simplul motiv că sunt mai multe, adică diferite! Unul dintre ele trebuie să fie mai bun decât celelalte, că de-asta și sunt alternative! Or, dacă un manual e mai bun decât altele, atunci rezultă că numai copiii care vor învăța după acel manual mai bun vor beneficia de cele mai bune condiții de învățare. Dar de ce să nu beneficieze și ceilalți copii de cele mai bune manuale?… Și atunci, dacă nu toți copiii vor învăța după cele mai bune manuale, cum mai poți fi sigur că la finalul ciclului școlar toți copiii vor dobândi competențele dorite?…
Nu e de mirare, așadar, că generații întregi de copii au ieșit din școală cu mari carențe educative – atât la nivelul culturii generale, cât și în ceea ce privește competențele tehnice și abilitățile psiho-sociale de bază. Sigur, nu doar confuzia provenind din existența mai multor manuale inutile e vinovată de acest lucru, ci și alți factori precum subfinanțarea învățământului sau dotarea proastă a școlilor, dar brambureala manualelor „alternative” reflectă de fapt brambureala din toată educația.
Pentru că, în realitate, toată aiureala aceasta cu „manualele alternative” a fost oglindirea în educație a aceleiași filozofii neoliberale care a dus în ultimii 20 și ceva de ani la retragerea statului din economie (prin lichidarea activelor proprii sau / și privatizare), din cercetare sau din mari zone ale sănătății (de pildă, din igiena orală, care la ora actuală e un domeniu aproape 100% privatizat). Dacă înainte de ’89 statul era mult prea implicat în filozofia formativă și avea pretenția ca școala să formeze niște cetățeni care trebuiau să „bifeze” un număr imens de calități, foarte precise, necesare la acea vreme din perspectiva regimului și a economiei planificate, astăzi s-a ajuns la extrema cealaltă: statul și-a luat mâna de pe viitorii săi cetățeni, idealul educațional fiind o sumă de vorbe goale care ar putea fi rostite și de un maimuțoi antrenat să vorbească, pentru că oricum nu ar însemna nimic concret:
„Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.” (Legea Educației, art. 2.3)
Cum mai poți vorbi, tu, statul român, de „angajare pe piața muncii” în condițiile în care nu mai deții nici o ramură economică?… Nu știm. Cum poți vorbi despre „dezvoltarea spiritului antreprenorial”, în condițiile în care averea financiară netă medie a românilor e cea mai mică din toată Europa, afacerile fiind ceva ce necesită în primul rând capital?… Iarăși, nu știm. Și așa mai departe. După cum zicea poetul: „e ușor a scrie versuri / când nimic nu ai a spune / înșirând cuvinte goale / ce din coadă au să sune”… Cam așa și cu educația noastră.
De aceea dorința PSD-ului de a pune un pic de ordine în acest domeniu, e legitimă, și, cum spuneam, vine în întâmpinarea dorinței celei mai mari părți a populației, sătulă de anii de experimente.
Tovarăși, ce-ați fumat?…
Numai că avem îndoieli că pesediștii vor reuși cu adevărat ceea ce își propun. Pentru că, deși ideea de bază – renunțarea la manualele „alternative” pentru a economisi bani și a orienta mai clar actul educațional pe calitate, nu pe cantitate – e corectă în sine, faptul că vor să implementeze o schimbare profundă cu o editură – Editura Didactică și Pedagogică, EDP – aflată de multă vreme în moarte clinică, e cel puțin dubios. De altfel, în urmă cu numai 6 luni (în august 2017) fostul ministru al educației, dl. Liviu Pop, recunoștea cu gurița sa că EDP nu câștiga mai mult de 5% din licitațiile de manuale la care participa [2], ceea ce nu poate însemna altceva decât că fie
- varianta A: manualele propuse de-a lungul timpului de EDP erau foarte proaste, fie că
- varianta B: EDP nu a avut niciodată capacitatea necesară pentru a accesa mai mulți bani!
Tertium non datur, dragi tovarăși. Dacă EDP știa să facă manuale, atunci ar fi câștigat mai mulți bani, nu?!
Drept pentru care s-a ajuns la o idee care pare și mai ciudată decât aceea a „manualelor alternative”. Da, știm că EDP face manuale proaste. Da, știm că EDP nu are capacitatea (personalul calificat, cunoștințele tehnice, know-how-ul general etc.) pentru a face ț-îșpe mii de manuale, câte le trebuie azi elevilor din clasa 0 până în clasa a XII-a. Numai că, asemenea dramaturgilor antici care rezolvau intriga piesei printr-un artificiu de tip deus ex machina, la fel și autoritățile noastre au scos din pălărie soluția salvatoare: EDP nu va face manualele necesare, ci doar le va tipări! Potențialii autori vor veni cu manualul în sacoșică, apoi o comisie va selecta, dintre toate manuscrisele primite, manualul câștigător (așa cum, de pildă, doamna Firea a selectat dintr-o sumă de mâzgălituri un logo pentru București), autorul / colectivul câștigător va fi plătit pentru munca depusă (cu sume cuprinse între 25.000 și 45.000 RON brut, în funcție de materie), manuscrisul va deveni proprietatea statului și EDP va tipări manualul acum și-n vecii vecilor, amin.
La prima vedere schema pare simplă și eficientă. În realitate e dovada că toată problema asta a încăput pe mâna unor bolnavi mintal.
În primul rând să remarcăm că, dincolo de aerul de „reformă”, autoritățile persistă în atitudinea inaugurată odată cu brambureala manualelor alternative, și anume retragerea de care vorbeam mai sus, adică neasumarea unei responsabilități clare. În mod normal dacă tu, Ministerul Educației, ți-ai asumat să faci manual unic, atunci fă-l de la A la Z! Așa se făcea înainte de 1989 și asta înțelege populația prin „manual unic”! Un manual elaborat de autorități, nu doar tipărit. A, Ministerul nu are autori? Dar statul comunist sau cel regalist cum aveau? E treaba statului de unde își va lua autorii – n-are decât să implice universitățile, Academia Română și pe oricine vor ei… Neasumându-și realizarea manualului în numele propriu, cu autori proprii, autoritățile se vor putea spăla pe mâini în cazul în care manuscrisul declarat „câștigător” la licitație se va dovedi de fapt o lucrare submediocră, care de-abia va trece cu punctaj minim baremul necesar. Dar cât de inconștient să fii încât să riști să oferi un conținut junk unei întregi generații de copii?!…
În al doilea rând, așa cum e formulat ordinul ministerial cu anexele sale (OMEN 5645/2017) rezultă că doritorii trebuie să depună manuscrisul în format electronic gata redactat și tehnoredactat (redactarea și tehnoredactarea se punctează).
Cu alte cuvinte, se ia Gigel Autorescu de pe stradă și se pune să scrie un manual în specialitatea sa, și nu doar să-l scrie, dar să-l și redacteze și să-l tehnoredacteze. Operațiuni care în mod normal se fac într-o redacție și implică munci specializate, altfel zis diviziunea muncii: muncă de autor, de redactor și de tehnoredactor! Gigel Autorescu va fi atât de bun încât probabil va excela în toate…
Sigur, nu se precizează nimic despre cine va face coperta. Treacă de la noi! Poate că manualele se vor tipări fără copertă, o foaie albă A4 scrisă în Word, „Manual de cutare clasa cutare”, și gata. Nu se precizează nimic nici despre posibilele conflicte de copyright (pe text și poze). Să fie suficientă simpla asumare a autorului că deține drepturile de copyright pe fiecare virgulă? Și dacă te trezești după tipărirea și difuzarea manualului că una dintre poze a fost șparlită dintr-o carte publicată de dl. Liiceanu în urmă cu 20 de ani? Vei fi bun de plată tu, minister?… Sau: cine va face grafica planșelor la manuale precum cele de geografie sau biologie? Tot autorul? Gigel Autorescu? Singur, cu mânuța lui de pictor? În banii ăia? Serios?!…
Din această cauză am zis mai sus că toată acțiunea seamănă de fapt mai degrabă cu rătăcirea unei minți bolnave, care ori nu știe ce înseamnă cu adevărat să faci o carte, ori deține pur și simplu un IQ… lipsit de orice speranță.
Bine măcar că nu mai cer variantă digitală.
În sfârșit, un ultim aspect care merită remarcat e că nu rezultă de nicăieri ce se întâmplă dacă nici un manuscris oferit spre evaluare nu obține fatidicul punctaj de 85/100, care îl califică pentru faza superioară, a „avizării științifice”. Altfel zis, ce se întâmplă dacă la materia „X” nu se găsește nici un manual care să poată fi publicat. Ce fac copiii? Rămân fără manual?… Se apelează iar la personalul din cadrul ISE pentru realizarea pe genunchi a unui compendiu provizoriu de care ajunge apoi să râdă toată țara?…
Dar întrucât această ultimă problemă nu pare să-i preocupe pe cei care au gândit schema, nu putem decât să concluzionăm că mai marii învățământului românesc or ști ei ce-or ști și nu va fi nici o surpriză dacă vom constata că se vor găsi autori pentru toate materiile necesare, și încă autori capabili nu doar să scrie, ci și să redacteze și să tehnoredacteze tot materialul, ca să încaseze frumoasele sume de 25.000 – 45.000 RON brut aferente fiecărui titlu. Că nu de oameni „talentați”, care se pricep la toate, duce lipsă România.
Dar vai de cei care vor fi nevoiți apoi să le suporte… talentele!
Personal, mă așteptam ca după ce Ministerul Educației a decis să renunțe la manualele alternative să fi urmat o perioadă de consolidare profesională a Editurii Didactice și Pedagogice. Din august până acum au trecut 6 luni. O perioadă mai mult decât suficientă pentru angajarea unei echipe redacționale cu experiență vastă și dovedită în realizarea de manuale de calitate (inclusiv oameni de copyright și grafică), pentru selectarea unor echipe de autori pe diverse domenii, pentru negocierea contractelor cu tipografiile etc.
Nici vorbă de așa ceva. Pe situl editurii singurele anunțuri de angajare din ultima vreme sunt de șofer, funcționar administrativ și redactor cu… 2 ani vechime (altfel zis, ceva mai mult decât „debutant”) iar directoare a fost numită o doamnă care n-are nici în clin, nici în mânecă cu piața de carte – cu atât mai puțin să aibă vreo experiență managerială în domeniul cărții școlare, sau măcar în domeniul editorial…
Faptul că așa-zișii „specialiști” din Ministerul Educației au impresia că treaba unei edituri de carte școlară e doar să ia un manuscris gata făcut de la un autor mai plurivalent decât Leonardo da Vinci și să-l transfere la o tipografie, oprindu-și pentru chestia asta un comision „gras”, arată de fapt cât sunt de duși cu căpuțul.
Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns.
Ca întotdeauna în ultimii 20-30 de ani, România ține să ne convingă că mâine poate fi mai rău decât azi, și că proștii de azi sunt mai proști decât cei de ieri.
–
[1] a se vedea sondajul Avangarde din nov. 2017
[2] vezi https://www.telegrafonline.ro/omerta-pe-piata-manualelor-toate-vor-fi-rescrise-si-edp-le-va-tipari
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
O crimă împotriva viitorului: renunțarea definitivă la ideea de manual unic →
Pingback: Eșec total: manualul unic va fi cu adevărat... unic - Argumente și fapte