Trump, sau sindromul glonțului tras în picior
Statele Unite aruncând la coș „multilateralismul”. Denunțarea acordului cu Iranul. Războiul comercial care stă să înceapă. G7 transformându-se într-o șerpărie. Uniunea Europeană ajunsă la capătul puterilor. Ceea ce ar putea să pară o succesiune de mini-crize reprezintă de fapt semnele vizibile ale unei tendințe mult mai adânci. Totul seamănă cu apogeul unor simptome. La suprafață e ceea ce se vede – mici neplăceri, s-ar putea crede – dar sub aceste aparențe asistăm la o descompunere subterană a structurilor de rezistență.
Pentru a schița portretul acestei lumi occidentale în derivă, cel mai bine e să pornim de la ceea ce se petrece în Statele Unite. Mai întâi de toate pentru că, vorba proverbului, „peștele de la cap se-mpute”, și apoi deoarece Trump contribuie din plin la această dezintegrare a Occidentului, străduindu-se în mod evident să o facă posibilă. Dar, având în vedere felul de a fi al sistemului politic american, noua administrație are de fapt aceleași obiective cu ale administrațiilor precedente. Moștenitoare a unui imperiu supradimensionat, ea se străduiește să-și mențină vie hegemonia negând realitatea.
Primul ei cal de bătaie, cel pe care Trump și-a pus în joc credibilitatea, e lupta împotriva declinului industrial. Trump își datorează succesul electoral din 8 noiembrie 2016 voturilor date de gulerele albastre ruinate de politicile de liber-schimb. Războiul comercial declanșat împotriva Chinei, UE și Canadei nu e un simplu capriciu: avem de-a face cu o promisiune din campanie. SUA sunt cel mai mare importator mondial. Deficitul comercial cu China a trecut de 345 miliarde de dolari în 2017. De aceea e nevoie de stoparea prăbușirii continue a capacității productive a Americii.
Dar ca să reușească asta administrația Trump are de făcut o alegere de metodă. SUA au cunoscut o prosperitate fără precedent mizând pe globalizare, de pe urma căreia s-au obținut profituri. Dominația multinaționalelor americane e departe de a fi luat sfârșit, dar ele produc din ce în ce mai puțin pe pământ american. Pentru a-și conserva poziția dominantă capitalismul american a trebuit să-și sacrifice propria clasă muncitoare. Înlocuită de chinezi sau de roboți aceasta a îngroșat rândurile săracilor care trăiesc în corturi la marginea marilor orașe.
La celălalt capăt al scării sociale, în schimb, totul e minunat. În timp ce săracii sunt din ce în ce mai mulți, bogații sunt din ce în ce mai bogați. Spre deosebire de joburi, care pleacă peste graniță, profiturile realizate în străinătate sunt repatriate. Agravate de o financializare dezlănțuită, această distorsiune a relației dintre bogăție și muncă transformă în ruine consensul social american. Inteligența lui Trump constă în faptul că a înțeles acest lucru și că l-a transformat într-un argument electoral. Limitele acestei inteligențe țin de neîndemânarea lui în a rezolva cu adevărat problema.
Când regulile jocului devin nefavorabile celui care le-a inventat acesta e tentat să vrea să le schimbe. E fix ceea ce face Trump. După ce liberul schimb a aruncat în șomaj muncitorii din „Rust Belt”, acum vrea să instituie măsuri protecționiste în dispreț total față de acordurile comerciale internaționale. Or, această încercare reprezintă cuadratura cercului pentru o țară precum SUA. După ce și-a globalizat economia sub presiunea multinaționalelor, orice pas făcut înapoi urmează să fie plătit foarte scump. Protecționismul e o armă cu dublu tăiș, ceea ce a rezultat cu evidență și din reacțiile Chinei, UE și Canadei.
Presupunând că va avea loc cu adevărat – ceea ce nu e sigur – războiul comercial va fi în cel mai rău caz un dezastru și în cel mai bun caz – un joc de sumă nulă. Trump știe asta și tocmai de aceea politica sa neoimperială se va mulțumi mai mult ca sigur să rămână în domeniul acesta al proclamațiilor inofensive. Trump nu are de gând să rămână în posteritate ca fiind cel care a ruinat bazele puterii americane. Preferă mai degrabă să deschidă alte fronturi, unde crede că poate obține mai ușor un avantaj. Și incoerența – sau imprevizibilitatea – de care e acuzat câteodată nu e, probabil, decât ceva aparent.
Cel mai bun exemplu e al politicii sale legată de problema nucleară. Abordând complet diferit Iranul și Coreea de Nord Trump ne arată că problema nucleară nu are de fapt nici o importanță. Întâi de toate pentru că nuclearizarea Coreei de Nord e un fapt împlinit – și ireversibil – și nu se mai poate obține nimic de la țara aceasta – din punct de vedere american – decât o apropiere diplomatică menită să liniștească Seulul pentru a putea ușura povara apărării militare asigurată de SUA. Apoi, pentru că Iranul, dimpotrivă, deși nu deține arma nucleară, e un adversar sistemic al SUA, fiind nevoie de orice mijloace pentru a-l slăbi.
Din Siria până în Yemen, trecând prin Irak, Liban și Palestina, Teheranul e un imens ghimpe în coasta Washingtonului. Principal actor în axa de rezistență, el este și o „bestie neagră” pentru Israel, statul expansionist față de care Trump s-a grăbit să-și declare loialitatea ca mulțumire a neutralității lobbyului pro-israelian din timpul campaniei prezidențiale. Izolând Iranul Trump profită de două ori: pe de o parte oferă un motiv de satisfacție Tel Aviv-ului – dar și Ryiad-ului – și pe de altă parte inițiază ștrangularea economică a Teheranului, sperând într-o schimbare de regim „prin înfometare”, dacă tot nu e posibilă una printr-o revoltă armată condusă din străinătate, așa cum s-a întâmplat în Siria.
Dar meciul e departe de a fi câștigat. Căci izolând această țară de circuitele economice și financiare occidentale, a lăsat-o deschisă altor influențe. Iranul nu a aderat din întâmplare la Organizația de Cooperare de la Shanghai, alături de Rusia, India și China – această organizație reprezentând acum 40% din populația planetei și 25% din PIB-ul mondial. Ieșirea americanilor din acordul din 2015 duce, în plus, și la o serie de victime colaterale. Va produce plecarea din Iran a multor întreprinderi europene, și nu în ultimul rând plecarea Total – compania cu cea mai mare capitalizare bursieră de la Paris.
Total e o multinațională al cărei capital e deținut în proporție de 30% de acționari americani. Total ar fi trebuit să participe la exploatarea zăcământului de gaz offshore „South Pars”, cel mai mare din lume, aflat în Golful Persic, în apele teritoriale iraniene. S-a dus. Proiectul va trece în alte mâini, și nu e deloc lipsit de importanță să știm în care. Împins de Washington să părăsească zona, Total va ceda locul său în această afacere gigantului chinez din domeniul hidrocarburilor, CNPC (China National Petroleum Corporation), care e mai mult decât încântat de această pleașcă. Vrând să pedepsească Teheranul Trump a făcut un cadou Chinei, principalul concurent al SUA în fruntea economiei mondiale și principalul responsabil de deficitul comercial american. E incredibil…
La prima vedere, Trump dorește să refacă „măreția Americii”. A dus bugetul militar al SUA la niște cote inegalabile (700 miliarde USD) și continuă atitudinea belicoasă față de Rusia, atitudine care pare să aibă un singur scop, pe termen scurt, și anume ruperea Rusiei de partenerii săi europeni, ceea ce explică rolul activ jucat de Marea Britanie, care e în mod obișnuit portavocea Americii în acțiunea de diabolizare a Moscovei. Trump nu e nici neoconservator ca George W. Bush, nici intervenționist cu pretenții umanitare așa cum erau democrații. Dar cum a fost ales pentru a evita prăbușirea, el întreține mitul unei Americi în renaștere care are impresia că e suficient să scoți portavioanele pe mare ca să domini lumea.
Din fericire această ambiție nemăsurată se întâlnește cu principiul realității pe toate fronturile. Orientul Mijlociu este epicentrul unei confruntări în care Moscova s-a plasat în centrul jocului, obligând Washingtonul să stea pe margine în timp ce rușii domină scena. Lipsită de regularitate, politica americană din Siria e menită eșecului. Armata siriană recucerește teritoriul național și ultimele rămășițe ale lobotomizaților împotriva cărora a luptat se pregătesc să se predea. Damascul și Moscova vor sărbători 50 de ani ai unei alianțe sprijinită de acum încolo de China. În schimb, mariajul dintre Washington, Ryiad și Tel Aviv va ajunge să semene la un moment dat cu o eroare de casting.
În ceea ce privește realitatea geopolitică, aparențele sunt înșelătoare. Excesul de putere nu se traduce în mod necesar în inteligență strategică. Americanii cheltuie anual 2187 de dolari anual pentru fiecare locuitor; chinezii, doar 154. Nu observăm aceeași diferență în rezultate. Amenințările proferate simultan împotriva Moscovei și a Beijingului sunt complet opuse față de strategia – extrem de profitabilă în timpul lui Kissinger – care consta în „triangularea” Rusiei și a Chinei cu scopul divizării puterilor continentale. Trump pare că vrea să se ia la harță cu toată lumea (China, Rusia, Iran, Siria, Coreea de Nord, Cuba, Venezuela), dar, din fericire, nu pare să se înfrunte cu adevărat cu nimeni.
America lui Trump crede că poate practica politica celui care împinge scara după ce a urcat în vârf. În realitate, America nu mai e cu adevărat în vârf. Politica neoimperială a lui Trump îi va îmbogăți ca întotdeauna pe vânzătorii de arme și pe magnații finanțelor. Paradoxal, ea va contribui de asemenea la hegemonia mondială a acelora care, spre deosebire de americani, investesc în infrastructurile civile, nu în industria de armament, și care combat, nu mențin sărăcia. Inutil de spus cine deține cheile viitorului. Pentru America politica lui Trump reprezintă sindromul glonțului tras în picior.
About the Author
Bruno Guigue Filozof francez și analist politic, fost înalt funcționar public. A publicat: Aux origines du conflit israélo-arabe : l'invisible remords de l'Occident, L'Harmattan 1999, Faut-il brûler Lénine ?, L'Harmattan 2001, Économie solidaire : alternative ou palliatif ?, L'Harmattan 2003, Les raisons de l'esclavage, L'Harmattan 2002, Proche-Orient : la guerre des mots, L'Harmattan 2002 etc.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
Comentarii recente