Referendum și suveranitate
Posibilitatea modificării prin referendum a Constituției, în sensul definirii familiei ca uniune liber consimțită explicit între bărbat și femeie, a fost tratată în registru politic, religios, moral, psihologic, inclusiv demografic, având în centru nu atât posibilitatea persoanelor de același sex de a întemeia o familie, cât dreptul lor de a înfia copii. În ceea ce ne privește, propunem o perspectivă națională asupra acestei probleme, în măsura în care întrevedem în referendumul din 6-7 octombrie a.c. ocazia unei manifestări de suveranitate împotriva ingerințelor ilegitime și inacceptbile ale unor ambasade, sau pe un plan mai larg ale unor puteri străine, în legislația românească.
Să reamintim că acum doi ani, după ce s-au strâns cele 3 000 000 de semnături pe baza cărora a fost declanșată procedura de organizare a referendumului, președintele Klaus Werner Iohannis a declarat, sugerând dezacordul său față de inițiativa civică a Coaliției pentru Familie, care a strâns semnăturile respective, că el este adeptul toleranței și că nu trebuie să dăm curs fanatismului religios. Foarte probabil că președintele nu a fost prea original, sau altfel spus nu a vorbit din mintea lui, pentru că imediat după aceea ambasadorul Statelor Unite ale Americii, Hans Klemm, a evocat aceeași sintagmă: fanatismul religios, susținând afirmațiile lui Klaus Werner Iohannis. Ne îndoim profund că ambasadorul american s-a inspirat de la președintele României, mai degrabă acestuia din urmă i-a fost sugerat ce să spună, așa cum se pare că se întâmplă deja de ceva vreme la noi în țară. O astfel de eventualitate o susțin rapoartele Departamentului de Stat, în care Biserica Ortodoxă Română este evaluată ca factor de opoziție în calea pluralismului religios și a toleranței, fiindcă s-ar opune restituirii tuturor bunurilor Bisericii greco-catolice și mai ales fiindcă ar avea un statut privilegiat, ca biserică națională, situație ce contravine intereselor altor confesiuni, inclusiv cultului bahai.
Tipul acesta de retorică își găsește adepți și pe plan intern, dacă ne gândim numai la inși precum Cătălin Avramescu, cel care susținea, vulgarizând până la derizoriu teza lui Max Weber, că ar fi bine să ne convertim la protestantism, deoarece protestantismul este cel mai compatibil cu progresul material, sau chiar cu civilizația occidentală în care aspirăm să ne integrăm. Ortodoxia, biserica națională, tradiția apar, conform unor asemenea elucubrații, drept obstacole în calea destinului euroatlantic al României. Ori, ca să traducem în termeni mai aproape de realitate punctul de vedere antiortodox, apar ca obstacole instituționale și spirituale în calea transformării României în anexă periferică a capitalismului internațional nivelator, în calea supremației indistincte și supranaționale a pieței nereglementate, ale cărei principii unii le-ar dori transpuse și în domeniul religios. Nu întâmplător neoprotestanții americani avansează conceptul de „piață liberă a credinței”, ca și cum credința ar fi o chestiune de cerere, ofertă și publicitate.
Am auzit adeseori oameni plângându-se că românii nu mai sunt stăpâni la ei acasă, că, indiferent ce votează, decidenții majori sunt de fapt Uniunea Europeană (mai exact Comisia Europeană) și Statele Unite ale Americii, că liderii autohtoni nu pot sau nu vor să promoveze o politică a interesului național, sau altfel spus – o politică în favoarea economiei românești și a propriilor cetățeni, servind în schimb interesele sistemului financiar internațional. Referendumul din 6-7 octombrie a.c. le oferă ocazia să se exprime nu numai împotriva perspectivei ca perechile homosexuale să înfieze copii, dar și împotriva directivelor venite mai mult sau mai puțin explicit dinafară. Le oferă ocazia de a hotărî ei înșiși cu privire la tipul de societate în care vor trăi, în pofida conformismului politicienilor, temători să facă impresie proastă la Bruxelles și mai ales la Washington. Au dreptul fie să participe, fie să nu aprticipe la referendum, să voteze pentru sau contra modificării Constituției, dar dacă desconsideră această ocazie de a se comporta în mod suveran, mai bine zis dacă o ratează neducându-se la vot sau votând contra, să facă bine și pe viitor să nu se mai lamenteze.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
Ati pus punctul pe i (sau, mai nimerit spus, degetul pe rana), dle Mamina: apropiatul referendum este, intai de toate, o chestiune care tine de suveranitatea nationala a poporului roman, concept primordial/valoare fundamentala grav calcat(a) in picioare de aproape trei decenii. Cum si de catre cine, o stiti dvs. – si multi alti lucizi si responsabili intelectuali din orizontul nostru – mai bine decat mine. Cine e de blamat? Nu exclud (dimpotriva!) ingerintele interesate din exterior – asa a fost, asa va fi, mereu, in istorie -, dar pe „ai nostri”, de toate culorile politice, succedati in fruntea bucatelor, cred cu tarie ca ar trebui, cu precadere, sa-i punem (prin forta legitima si constitutionala a votului) la stalpul infamiei. Au multe si grele pacate de ispasit. Cum ar fi, bunaoara, abdicarea interesata, in folos de clica, in fata ordinelor si dispozitiilor transmise de cei mari si tari ai continentului si ai lumii.