Aprehensiuni și eseistică
(Subtextele domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir)
Domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir pare să fie astrul montant pe firmamentul publiciștilor de dreapta autohtoni, autointitulați în mod tradițional „civici”, iar mai nou și lucizi, dar nu oricum, ci patriotic de lucizi. Mărturisim că aserțiunile cu aer catastrofist ale domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir nu ne-ar fi reținut prea mult atenția, numai că domnia sa, în calitate de exponent al categoriei amintite, se transcende pe sine și ne transpune astfel și pe noi în zona de așa-zisă reflexivitate generală a elitismului de uz corporatist, livrat publicului sub numele de liberalism globalist sau chiar democrație. Credem așadar că nu ar fi total lipsit de interes dacă am discerne câteva trăsături caracteristice ale dispoziției morale respective, întrucât aceasta are proprietatea îngrijorătoare de a se transforma printr-o serie de medieri în politică de stat – de stat minimal, ca să fim mai exacți. Ne vom concentra, în acest sens, asupra volumului publicat în 2018 la editura Humanitas sub un titlu cu vocație de frescă sau de foileton: La centenar. Recitind secolul României Mari. Articolul nostru nu este însă propriu-zis o recenzie, deoarece nu dorim să minimalizăm prin fragmentare procesele intelective ale domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir. Alte considerații, din alte locuri, ce ne-au fost aduse la cunoștință prin bunăvoința unui cititor asiduu al textelor stanomiriste, sunt presupuse în mod implicit.
Vom începe prin a constata că domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir, ca orice intelectual fin, are lecturi. Dumnealui ține să ne convingă de acest lucru etalându-le: Muntele vrăjit, Întunecare, Patul lui Procust, deci romane clasice, cărora le adaugă, probabil ca probă de tinerețe a spiritului, Stăpânul inelelor. În paranteză fie spus, o face destul de confuz. O frază precum „Deșertul de sârmă ghimpată de pe frontul de vest este imaginea care întruchipează dezolarea conflagrației – acel deșert pe care J.R.R. Tolkien îl va asocia cu Sauron din Stăpânul inelelor: Frăția inelului”, de la pagina 11, are înțeles numai în orizontul semantic al domniei sale. Domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir este confuz pe alocuri și în privința conținutului, altminteri nu l-ar compara pe Nae Ionescu, revendicat întotdeauna, fără să discutăm aici cât de justificat sau nu, de la concepția de viață pozitivă a ortodoxiei, tocmai cu iezuitul Naphta, personaj construit de Thomas Mann ca model de negativist radical.
Facem totuși trimitere la sensibilitatea literară a domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir întrucât ne-ar putea, dacă nu justifica, atunci măcar explica ușurința domniei sale în a comite licențe, însă nu poetice, licențe conceptuale, pentru care un student la Facultatea de Științe Politice, unde predă însuși domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir, nu ar trebui să treacă examenul. Cum să considerăm altfel afirmația că în România, din 1938 până în 1941, mai exact până la rebeliunea din ianuarie 1941, a avut loc un „autentic război civil” între stat și legionari (pagina 86)? Dacă ceea ce s-a întâmplat în România se numește „autentic război civil”, cum se numește războiul civil din Spania, supraautentic? La fel de eronată este apropierea lui Nicolae Iorga de Joseph de Maistre (pagina 57), dar așa se întâmplă când trimiterile se fac „după ureche” și nu prin consultarea directă a surselor! Dacă domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir ar fi citit fie și numai lucrarea Considérations sur la France (sperăm că nu a citit-o, altminteri ar însemna că a citit-o fără să o priceapă), ar fi avut habar că teoria politică maistriană se subsumează așa-numitei Contrarevoluții teocratic-autoritare, în timp ce Nicolae Iorga a fost adeptul unui naționalism de inspirație democratică. Într-adevăr, lucrarea lui Joseph de Maistre este mai voluminoasă și ca atare mai dificil de parcurs, pentru a cunoaște în linii mari concepția politică a lui Nicolae Iorga, în schimb, ar fi fost suficient ca domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir să consulte măcar textul destul de scurt al conferinței pe care a susținut-o acesta în 10 decembrie 1922, la Institutul Social Român, sub titlul Doctrina naționalistă.
Exemplul cel mai flagrant de folosire improprie a unui concept îl constituie însă fără îndoială reunirea sub denumirea de autocrație a unor situații fundamental diferite, a căror alăturare sfidează nu numai factologia ci și logica elementară, potrivit căreia nu se compară decât lucrurile asemănătoare (sau mai pe înțelesul tuturor: nu aduni caprele cu avioanele). Să dăm numai un exemplu convingător, de la pagina 53: „Sistemul pe care îl clădește este autocratic, monopolist și naționalist. Democrația imperfectă servește ca vălul menit să ascundă realitatea dominației unui om ce se confundă cu partidul însuși”. Oare la cine se referă? La Vladimir Putin, Liviu Dragnea, așa cum probabil ar fi tentați să creadă cititorii publicisticii domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir? Nu, împricinatul este Ion I.C. Brătianu, creatorul unui stat bazat „în întregime pe autoritate și pe arbitrar, nicidecum pe controlul exercitat de cetățeni”. Împrejurarea că România interbelică nu a fost un exemplu de bune practici democratice este deja un loc comun, totuși a plasa în același registru regimul Constituției din 1923 cu dictaturile care au urmat înseamnă a sfida evidența de dragul unui tezism anticentralist.
Domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir pare să fie persecutat de două chestiuni. Mai întâi este „umbra” Rusiei, despre care scrie, în altă carte, că este duhul care ne bântuie fără putință de scăpare (un duh umbră, cât de încântător!). Probabil fiindcă se simte bântuit, dumnealui nu amintește în legătură cu Rusia decât aspectele considerate negative, eludându-le pe acelea susceptibile să nuanțeze impresia de vecinătate fatală. Omite, de pildă, să consemneze că unirea Basarabiei cu România s-a datorat proclamării de către puterea bolșevică a principiului autodeterminării națiunilor, nu principiilor wilsoniene. (Ca să nu mai vorbim de faptul că poziția Statelor Unite ale Americii față de România la conferința de pace de la Paris a fost mai degrabă negativă, nerecunoscând valabilitatea Tratatului încheiat de aceasta cu Antanta în 1916). Apoi pare să fie persecutat de centralizarea politică, asociată de către domnia sa cu autoritarismul, patrimonialismul, monopolismul și naționalismul. Ambele aprehensiuni fac figură de complexe afective, în cazul volumului La centenar mai ales a doua, în sensul că-i organizează reflecția subtextual, falsificând inevitabil concluziile. În definitiv, complexul centralismului este cel care îl conduce pe domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir la viziunea catastrofică a unei succesiuni de autocrații sau măcar de tendințe autocratice în istoria modernă și contemporană a României, începând cu „viziratul” lui Ion C. Brătianu și până la ideologia postdecembristă a Frontului Salvării Naționale, marcată de „obsesiile unității naționale și fobiile stalinismului național” (pagina 181). În context, credem că ar fi un act de amabilitate să-i semnalăm, cu privire la „emulul bismarckian” Ion C. Brătianu, discursul declarativ din 4 martie 1871, în care acesta îi lua ca referințe pe Benjamin Constant și pe „dascălii în constituționalism ai Engliterei”, adică exact reprezentanții liberalismului clasic, dragi domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir. Fără să lămurească totul, desigur, discursul respectiv este un bun punct de pornire în înțelegerea „brătienismului” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (Deoarece am observat că dumnealui nu consultă întotdeauna direct sursele, îl ajutăm cu indicația exactă: Monitorul Oficial al României, nr. 66, 24 martie/5 aprilie 1871, p. 387).
În schimb, ca un act de compensare, domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir elogiază autonomia locală, ceea ce numește „încurajarea localismului fecund”, în tradiția gândirii tocquevilleiene preluată, cum îi place dumnealui să afirme, pe filiera junimismului, în opoziție cu nocivitatea sistemului iacobino-bonapartist (paginile 36, 38-39, 42). În această optică, numai autonomia locală ar fi de natură să dezvolte simțul civic al poporului, nu centralismul consubstanțial cu domnia bunului-plac. Împrejurarea că Alexis de Tocqueville a remarcat potențialul democratic al autonomiei în cadrul de organizare al aceleași națiuni, nu într-un stat multietnic și cu tendințe centrifuge din partea minorităților naționale, nu pare să tulbure în vreun fel siguranța convingerilor domniei sale. Ca atare, etaloanele politice ale domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir sunt Petre P. Carp și Iuliu Maniu. Petre P. Carp apare ca exemplu de moderație și luciditate, patriotică desigur, sau, dacă doriți, ca exemplu de moderație lucidă. Într-atât de lucidă, încât s-a obstinat să refuze atât reforma agrară, chiar și după răscoala din 1907, cât și lărgirea dreptului de vot. Cum se dezvoltă simțul civic al poporului în condițiile unui regim censitar-oligarhic, ce exclude prin definiție categoriile populare de la gestiunea treburilor publice, domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir nu-și mai dă osteneala să clarifice. Cât îl privește pe Iuliu Maniu, este prezentat ca exponent al pluralismului, pe cale de consecință al conservării diversității etnice și al democratismului, așa cum i se pare domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir că transpar acestea din Proclamația de la Alba-Iulia. Într-o formulare memorabilă, dumnealui arată că „Alba-Iulia este actul de maturitate al unui spirit ce refuză revanșa, închiderea și autocrația. (Din nou autocrația! – n.n.). Autodeterminarea este corolarul democrației” (pagina 35). Cu un asemenea enunț formal, ipostaziat ca general valabil în afara oricăror coordonate contextuale, nici că se putea găsi un argument mai bun în favoarea poziției de atunci a Internaționalei comuniste, care susținea tocmai recunoașterea dreptului la autodeterminare al popoarelor până la despărțirea de stat! Ca să revenim însă la Iuliu Maniu și la rolul său pozitiv în apărarea democrației, rol regăsit de către domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir și în atitudinea critică a acestuia față de dictatura lui Carol al II-lea, să facem doar un mic exercițiu de memorie și să ne amintim că Iuliu Maniu și partidul lui, nu brătieniștii, au încheiat pactul de neagresiune electorală cu mișcarea legionară, legitimând-o moral în fața cetățenilor și contribuind prin urmare la plasarea ei pe a treia poziție la alegerile din 1937. Paradoxal probabil pentru domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir, în acest fel Iuliu Maniu nu numai că nu a protejat democrația, dar a grăbit instaurarea fix a dictaturii carliste, prezentată ca soluție salvatoare împotriva ascensiunii legionarilor.
Erorile de evaluare ale domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir sunt atât de flagrante deoarece traduc, mai mult decât cunoașterea foarte aproximativă a materialului faptic, un tezism subtextual de natură să transforme orice apreciere critică într-o caricatură ideologico-manipulatorie. Este vorba, cum arătam anterior, despre tezismul anticentralist, recognoscibil în mod explicit la pagina 177, unde domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir declară sentențios că luciditatea patriotică ce-l caracterizează înseamnă, printre alte calități, și a sprijini guvernarea limitată împotriva hipertrofiei birocratice. Tot excursul eseistic trebuia să conducă, în fond, la această concluzie. În schema interpretativă simplă, ca să nu zicem simplistă, a domnului profesor universitar doctor Ioan Stanomir terțul este exclus. Pentru domnia sa democrația nu poate să existe decât în condițiile autonomiei locale și ale statului minimal, pe când centralismul este echivalat invariabil cu autoritarismul și autocrația. Dacă mai adăugăm în contul centralismului pe lângă arbitrar și corupția, ni se configurează irezistibil imaginea „regimului Liviu Dragnea”, în felul în care transpare ea din textele stanomiriste. (Un regim care, să nu uităm, ar avea drept precursor istoric – aviz adversarilor lui Liviu Dragnea din Partidul Național Liberal – modelul de conducere brătienist).
Totuși să nu ne înșelăm și să nu minimalizăm, Doamne păzește, anvergura semnificativă a excursului întreprins de către domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir. Om cu preocupări literare cuprinzătoare și cu vocația tratării sub specia categoriilor etice eterne, nu s-ar fi luat dumnealui la luptă, pe hârtie evident, cu atâtea puteri autocratice, dacă obiectivul s-ar fi redus la subminarea neînsemnatei guvernări autohtone. Miza profundă trece dincolo de un guvern sau de un partid circumstanțiat. Este o miză comună publiciștilor de dreapta, care o disimulează sub lozincile referitoare la autodeterminare, autonomie locală, inițiativă individuală sau reformă. În realitate, obiectivul este compromiterea intervenționismului, a statului asistențial și, în ultimă instanță, a statului-națiune, adică a principalei structuri de rezistență în fața acțiunii invazive pe care o exercită capitalismul global. Dacă rolul protecționist și redistributiv statului este delegitimat, dacă sentimentul de solidaritate colectivă, constitutiv statului-națiune, devine caduc, atunci gestiunea activității sociale revine pieței, sau mai exact corporațiilor multinaționale, băncilor, contractorilor privați ai sarcinilor aparținând în mod tradițional statului (inclusiv în domeniul militar), fundațiilor nonguvernamentale care vehiculează bani fără să le declare proveniența, entități care nu se mai împiedică nici de taxele vamale și legislația muncii, nici de mobilizarea sindicală. În locul statului am avea așadar piața nereglementată, în locul solidarității colective – darwinismul social, iar în locul egalității civice – ierarhia tot mai accentuată în materie de venituri și de influență publică. Benjamin Constant, François Guizot sau Petre P. Carp aveau cel puțin curajul propriilor convingeri elitiste și le susțineau ca atare. Astăzi însă, vocația inegalității este escamotată sub frazeologia conformistă a grijii pentru soarta democrației.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Crimă ecologică fără precedent în Europa. Pădurile românești →
Când te joci cu focul… →
Sănătate fizică și sănătate mentală →
One Response to Aprehensiuni și eseistică