Revoluție în centrul sistemului
Ceea ce se petrece acum în Franța poartă un nume: revoluție. Chiar dacă termenul nu este utilizat ca atare, mișcarea civică a vestelor galbene echivalează cu o revoluție, și nu în Islanda sau în Grecia – țări marginale în contextul sistemului de putere actual –, ci chiar în centrul acestuia: la Paris, Lyon, Marsilia, Bordeaux, Toulouse, Grenoble, Arras ș.a.m.d., cu reverberații până la Bruxelles, direct sub privirile comisarilor europeni. Dincolo de mobilizarea socială, dincolo de formele protestului, asimilabile unei guerille civile, și care merită în sine o discuție, ceea ce contează fundamental este sensul acțiunii. Oamenii aceștia au ieșit în stradă nu numai împotriva unei noi taxe, ori ca să ceară demisia Micronului de la Palatul Elysées, acuzat de autism și aroganță față de proprii cetățeni. Ei contestă însuși regimul oligarhic, bazat pe dictatul băncilor, pe austeritate, sau cu alte cuvinte pe capitalizarea beneficiilor și socializarea pierderilor, în așa fel încât bogații să ajungă tot mai bogați, iar săracii tot mai săraci. Adevărul, inimaginabil până de curând, este că în Franța costul vieții a devenit insuportabil, nu numai pentru cei cu venituri reduse, dar pentru muncitori în general, pentru micii comercianți, pentru clasa mijlocie, în opoziție cu marii afaceriști, scutiți de impozitul pe avere, sub pretextul că un astfel de impozit descurajează investițiile. (Probabil de aceea în Suedia investițiile sunt atât de mici și nivelul de trai atât de scăzut!). Lozincile ostile burgheziei, capitalismului, incendierea magazinelor de lux și a mașinilor scumpe confirmă cât de acut este resimțită inegalitatea materială și de tratament. Ei mai contestă și falsa reprezentativitate democratică, adică regimul în care parlamentarii, odată aleși la fiecare patru ani, trădează interesele cetățenilor și urmează o agendă proprie, conformă cu interesele finanței internaționale. De aceea propun revenirea la anumite formule democratice participative, la referendum, de asemenea posibilitatea revocării înainte de termen a mandatului de parlamentar, controlul cetățenilor asupra puterii, în așa fel încât nici un președinte să nu se mai considere Jupiter și să nu-și mai permită să-i trateze cu declarații disprețuitoare.
Cel mai grav pentru sistemul politic și economic actual este că vestele galbene încep să se organizeze. Încep să-și aleagă purtători de cuvânt, să elaboreze un program explicit în sensul revendicărilor amintite, ba chiar se vehiculează ideea transformării mișcării civice într-una civico-politică, susceptibilă să participe la alegerile europarlamentare din 2019. Este momentul critic pentru orice regim: acela în care opoziția socială se transformă în opoziție politică, în care oamenii ajung să creadă că schimbarea instituțională este nu numai necesară, ci și posibilă. Tocmai această organizare a lipsit protestelor din Statele Unite ale Americii, parțial și din Europa, în anii 1960. Grație rețelelor de socializare și comunicare ea se produce în zilele noastre, în pofida ostilității unei mari părți a clasei politice în funcție, cât și a liderilor sindicali compromiși ca urmare a obedienței lor față de oligarhie, sub fațeta sa patronală și guvernamentală în egală măsură. Când vedem ce succes a avut o mișcare spontană și fără suport logistic, nu putem să nu ne gândim că o grevă cu susținerea unei confederații sindicale ar fi tranșat de mult disputa în favoarea protestatarilor, poate chiar fără să se mai ajungă la confruntările violente cu poliția.
Trebuie să remarcăm, în economia factuală și imaginară a evenimentelor, cât de înduioșătoare prin stupiditate și ineficiență sunt încercările guvernului de a dezbina mișcarea vestelor galbene, mai precis de a-i distinge pe componenții săi „raționali” de aceia care sparg geamuri și dau foc, sau încercările de a contrapune vestele galbene manifestanților în favoarea mediului, sugerând riscul unor ciocniri între aceștia. Nu numai că nu s-au bătut, dar au mărșăluit împreună la Paris, Lyon, poate și în alte orașe. La fel de înduioșătoare sunt manipulările din presa mainstream, dacă ne gândim că, în seara zilei de 8 decembrie 2018, postul de televiziune France 24 consemna participarea la protestele din toată țara a 31 000 de oameni, pentru ca în dimineața următoare, considerând probabil că numărul nu era totuși prea credibil, să-l crească la 125 000. Să recunoaștem, însă, manipulările din Franța nu ating abjecția partizanatului deșănțat din presa românească. Acolo, pe lângă tentativele de propagandă insidioasă în favoarea puterii, se consemnează și punctul de vedere al protestatarilor.
În final, mărturisim un sentiment de satisfacție personală. Revendicările politice ale vestelor galbene, așadar cele cu privire la practica referendumului, posibilitatea revocării mandatelor de parlamentar, eventual și limitarea numărului acestora, sunt exact măsurile pe care le-am întrevăzut ca soluții ale democratizării autentice a sistemului încă de acum opt ani, când am publicat Redefinirea identității. Pentru o social-democrație critică. Nu este vorba aici despre orgoliu auctorial, ci despre mulțumirea de a vedea lucrurile îndreptându-se într-o direcție pozitivă. Desigur, nu se știe ce se va întâmpla în cele din urmă. Nu este exclus ca puterea să introducă inclusiv legea marțială, să încerce să restabilească ordinea cu ajutorul armatei, după cum este posibilă o schimbare de strategie guvernamentală, sau chiar înlocuirea clasei politice compromise, așa cum s-a întâmplat în Italia după 1992. Cu titlu subiectiv, sperăm să se confirme ceea ce au scris manifestanții pe Arcul de Triumf – un simbol revoluționar pe care l-au recuperat după ce, cu trei săptămâni înainte, pe 11 noiembrie a.c., fusese locul de reunire al exponenților de vârf ai sistemului –, și anume „Les gilets jaunes triompheront”.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Cum să eviți provocările istoriei universale, sau grupurile românești de stânga și politica internațională →
Comentarii recente