’89 la 12 ani
Iernam ca de obicei lângă Dej. Bunicu era cazangiu, făcea ţuică la săteni, deci foarte ocupat de cum dădea zăpada. Mai veneau tablagii de la oraş direct cu lăzi de marmeladă. Non-stop, pe „Europa liberă”. Navetiştii de la Combinat şi de la CFR primeau cu nelinişte şi simpatie veştile de la Timişoara. În câţiva ani urmau să rămână pe drumuri. Unchiu-meu, cel mai cool vecin, singurul la care nu trebuia să-i spun „săru’mâna” şi care ştia toate locurile de ciuperci de pe hotar şi din pădure, urma să moară de alcoolism, după ce îşi va pierde piciorul dintr-o degerătură. Mai deşteaptă decât toţi, bunica va închide postul de radio CIA pe 21 decembrie, sătulă de râgâielile alea bruiate. Pe 22, un unchi mecanic de locomotivă ne va spune să deschidem televizorul, chiar dacă nu era program. Au urmat zilele nonstop la TV, până când bietul aparat „Sport” se înfierbinţea. Uneori, când mă uit la Ceremonii, mă simt ca tânărul Paul Veyne la Eliberare, cu inima strânsă într-o familie vichystă.
Satul e acum abandonat, cărările lui sunt astupate. Probabil, atunci s-a încheiat copilăria, dar n-am ştiut asta. Începea adolescenţa şi lungul antrenament pentru consum. Primul şoc cultural avea să fie Campionatul Mondial din Italia. Înainte de „Yes-We-Can”, produs comercial câştigător al marii finanţe americane din 2008, a fost „I-Want-I-Can” şi mieunatul lui Steffi Graf pentru firma Adidas. Marca pieţelor negre, simbolul noilor clase deja capitaliste, a celor cu rude „afară” sau a ştabilor cu acces la shopurile pe valută revenea în direct pe ecrane. Pentru a umple azi, galantarele magazinelor second-hand, gloria oricărei străzi centrale a marilor noastre oraşe, mai mult sau mai puţin martire, mai mult sau mai puţin capitale ale culturii şi ale zgomotelor decerebrate produse de ritmurile capitalismului.
Abia acum începea ideologizarea politică, odată cu contrarevoluţia pornită în ianuarie în p-ţa Universităţii. Ce parcurs! Într-un amestec ciudat de preluare nemestecată a liberalismului de război rece, amestecat cu resurgenţa legionară, spiritualism şi propagandă 100 % pro-privatizare. Asta era cultura înaltă. Animaţia populară era asigurată de folclorismul ceauşist şi continuatorii săi. Spoiala occidentală era asigurată de MTV până la apariţia PRO Tv şi decăderea sa. Tarele acestor începuturi particulare se văd şi azi, când de-abia centrele universitare se pot mândri cu o ţesătură subţire de tip UE în mondenitatea politică: administrare liberală a treburilor economice, stângism cultural de club sau platformă online.
Pace sufletelor celor căzuţi fără vină în lovitura de stat. Şi pentru că domneşte confuzia, să reamintim că 100 au fost ucişi de regimul Ceauşescu. De zece ori mai multe victime au făcut cei care, din umbră sau la televiziune, au organizat preluarea puterii.
–
Nota redacției: voi ce impresii aveți după 30 de ani? Ce ați schimba, dacă ar fi să vă întoarceți în timp?
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
One Response to ’89 la 12 ani