’89 la 12 ani
Iernam ca de obicei lângă Dej. Bunicu era cazangiu, făcea ţuică la săteni, deci foarte ocupat de cum dădea zăpada. Mai veneau tablagii de la oraş direct cu lăzi de marmeladă. Non-stop, pe „Europa liberă”. Navetiştii de la Combinat şi de la CFR primeau cu nelinişte şi simpatie veştile de la Timişoara. În câţiva ani urmau să rămână pe drumuri. Unchiu-meu, cel mai cool vecin, singurul la care nu trebuia să-i spun „săru’mâna” şi care ştia toate locurile de ciuperci de pe hotar şi din pădure, urma să moară de alcoolism, după ce îşi va pierde piciorul dintr-o degerătură. Mai deşteaptă decât toţi, bunica va închide postul de radio CIA pe 21 decembrie, sătulă de râgâielile alea bruiate. Pe 22, un unchi mecanic de locomotivă ne va spune să deschidem televizorul, chiar dacă nu era program. Au urmat zilele nonstop la TV, până când bietul aparat „Sport” se înfierbinţea. Uneori, când mă uit la Ceremonii, mă simt ca tânărul Paul Veyne la Eliberare, cu inima strânsă într-o familie vichystă.
Satul e acum abandonat, cărările lui sunt astupate. Probabil, atunci s-a încheiat copilăria, dar n-am ştiut asta. Începea adolescenţa şi lungul antrenament pentru consum. Primul şoc cultural avea să fie Campionatul Mondial din Italia. Înainte de „Yes-We-Can”, produs comercial câştigător al marii finanţe americane din 2008, a fost „I-Want-I-Can” şi mieunatul lui Steffi Graf pentru firma Adidas. Marca pieţelor negre, simbolul noilor clase deja capitaliste, a celor cu rude „afară” sau a ştabilor cu acces la shopurile pe valută revenea în direct pe ecrane. Pentru a umple azi, galantarele magazinelor second-hand, gloria oricărei străzi centrale a marilor noastre oraşe, mai mult sau mai puţin martire, mai mult sau mai puţin capitale ale culturii şi ale zgomotelor decerebrate produse de ritmurile capitalismului.
Abia acum începea ideologizarea politică, odată cu contrarevoluţia pornită în ianuarie în p-ţa Universităţii. Ce parcurs! Într-un amestec ciudat de preluare nemestecată a liberalismului de război rece, amestecat cu resurgenţa legionară, spiritualism şi propagandă 100 % pro-privatizare. Asta era cultura înaltă. Animaţia populară era asigurată de folclorismul ceauşist şi continuatorii săi. Spoiala occidentală era asigurată de MTV până la apariţia PRO Tv şi decăderea sa. Tarele acestor începuturi particulare se văd şi azi, când de-abia centrele universitare se pot mândri cu o ţesătură subţire de tip UE în mondenitatea politică: administrare liberală a treburilor economice, stângism cultural de club sau platformă online.
Pace sufletelor celor căzuţi fără vină în lovitura de stat. Şi pentru că domneşte confuzia, să reamintim că 100 au fost ucişi de regimul Ceauşescu. De zece ori mai multe victime au făcut cei care, din umbră sau la televiziune, au organizat preluarea puterii.
—
Nota redacției: voi ce impresii aveți după 30 de ani? Ce ați schimba, dacă ar fi să vă întoarceți în timp?
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
Putem să luăm niște repere.
La 30 de ani de la Regulamentul Organic (1832 – 1862) se înfăptuise definitiv mica Unire, așadar exista deja România, așa mică și în formă de „L” pe dos cum era ea pe atunci, și domnitorul Cuza pregătea primele reforme majore după ce reușise în sfârșit să aducă la un numitor comun ambele administrații locale (în ianuarie 1862).
La 30 de ani de la anul revoluționar 1848 (în 1878, așadar) România era independentă. Pe o hartă a Europei cu mult mai săracă în granițe decât cea de acum, noi eram acolo. Printre primii. Mici, striviți între câteva imperii, dar eram.
La 30 de ani de la Războiul de Independență (1877 – 1907) armata și oligarhia tânărului stat danubian duceau un alt război, de data asta unul intern, împotriva țărănimii. Era un prim recul social dintr-o evoluție desfășurată până atunci destul de riguros pe un sens ascendent…
La 30 de ani de la moartea lui Eminescu (1889 – 1919) se înfăptuise deja Marea Unire, visul câtorva generații de oameni politici. Secolul trecut fusese început în ișlic și șalvari și iată că la ceva mai mult de 100 de ani ceea ce părea imposibil, reușise. Dacă i-ar fi zis cineva lui P. P. Carp (născut în 1837), când era tânăr, că va apuca să vadă România Mare, probabil ar fi râs. Prețul plătit fusese însă unul imens: cca. 1 milion de suflete pierdute și un jaf colosal făcut de puterile centrale (mai ales de Germania) în țara ocupată, nemții furând de aici până și cozile și coamele cailor…
La 30 de ani de la Marea Unire (1918-1948) deja România trecuse printr-un alt război mondial, prin trei dictaturi (Carol I, statul național-legionar și Antonescu) și intrase… în cea de-a patra! Teritoriul era mai mic cu 20% (Basarabia și Cadrilaterul) și populația decăzuse cu câteva milioane ca urmare a războiului și a pierderilor teritoriale. În plus se pregătea încă un jaf colosal, al sovieticilor, care la adăpostul cererilor (legitime) de despăgubire reușiseră să-l exaspereze pe Gheorghiu-Dej…
La 30 de ani de la naționalizare (1948 – 1978) regimul comunist era la apogeu: toată populația era ocupată, țara era colectivizată și irigată, fiecare orășel avea măcar o făbricuță care producea concret ceva (nu contează ce), decalajul tehnologic și de consum față de occident era insignifiant, întrucât revoluția IT încă nu apăruse, la televizor se dădeau seriale americane, Ceaușescu era plimbat cu caleașca de regina Angliei. Când Goma a încercat, în ’77, să inițieze un protest pe modelul celor din Cehia, nu s-au găsit decât doi confrați suficient de curajoși și de interesați care să-l susțină. Unul dintre ei oricum era un ciudat, un marginal, fiind homosexual. Lașitate? Mă tem că nu. Confort? Mai degrabă…
La 30 de ani de la momentul 1989 văd o țară care a înregistrat unele pretinse succese diplomatice (UE, NATO), care are o economie oarecare – deloc bogată, dar nici excesiv de săracă – bazată strict pe consum și pe exploatarea ieftină a forței de muncă, și mai văd că populația a scăzut ca în vreme de război, cu 20%, ceea ce e o tragedie națională.
Se observă astfel că populația a scăzut dramatic numai în vremuri de război urmat de jaf.
Succesiunea de jafuri e clară: jaful german, jaful sovietic și privatizările de după 1990.
Dar războaiele? Primele două care au prilejuit jafurile sunt evidente, dar care e războiul de azi, cel care a prilejuit jaful privatizărilor de după 1990?
Acesta e războiul de clasă. E ura de clasă. E ura celor bogați și revanșarzi care n-au nici o frică să dea foc la casă bucurându-se și râzând că ard și săracii odată cu ea.
Oricum, în mintea lor de idioți, noi vom fi înlocuiți de filipinezi și bengalezi după ce vom muri, iar aceștia le vor construi o casă nouă.