Din nou despre comunism și postcomunism
Cătălin Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism, Editura Humanitas, București, 2018
Cătălin Stoica și-a adunat în volum patru studii de sociologie politică, pe care le-a nuanțat și extins pentru a lua în calcul diversa și deseori contradictoria actualitate politică românească. Un astfel de procedeu este salutar din mai multe motive: (1) permite o mai bună raportare la traseul intelectual al unui anumit autor; (2) oferă posibilitatea completării și aducerii la zi a unor texte valoroase, care merită repuse astfel în circuitul științific, deși nu au ieșit niciodată realmente din el, și (3), oferă o perspectivă mai amplă și mai închegată asupra problematizării unei teme, în cazul nostru continuitățile și discontinuitățile dintre comunismul și postcomunismul românesc.
Un prim aspect memorabil al lucrării este acela al procesului colectivizării agriculturii, care după 1989 a fost prezentat în discursurile publice și în producțiile artistice în moduri foarte peiorative. Pe baza unei cercetări de anvergură, care s-a concretizat în excelentul volum coordonat de către Katherine Verdery și Gail Kligman[1], Stoica arată că deseori au fost cooptați în gospodăriile colective inițiate de partid țărani harnici și bine intenționați, nu numai leneși, bețivi și resentimentari. De fapt, amintirile țăranilor relativ la colectivizare sunt mixte, și nu pot fi simplificate atât de grosier și de partizan cum se procedează în discursul anticomunist postdecembrist.
Mai departe, am apreciat nuanțarea introdusă în relațiile dintre URSS și sateliții săi est-europeni, dinamica internă complexă a elitelor politice locale, respectiv „decuplarea” dintre deciziile luate la centru și implementarea lor la nivel local, unde practicile omogenizatoare solicitate de către conducerea de la București erau filtrate prin prisma posibilităților și a nepotismelor locale (pp. 40-41). În acest fel putem înțelege mai bine fenomenul „clientelismului de partid” care, așa cum vom vedea, este crucial pentru descifrarea relațiilor sociale în perioada de după 1989. Deoarece deciziile centrului erau deseori lipsite de rezonabilitate, localul se adapta cum putea, iar în acest proces relațiile personale căpătau o importanță aparte. În același timp, genul acesta de practici sabotau efectiv birocrația de stat, care nu mai funcționa preponderent după norme impersonale, ca orice birocrație care își merită numele, ci după reguli și capricii deseori arbitrare, care erau ulterior poleite din condei pentru a fi compatibilizate cu directivele centrului. În acest context, ceea ce Stoica numește „debirocratizarea statului” în postcomunism înseamnă tocmai anvergura enormă dobândită de o birocrație rapace și coruptă care, odată ce bruma de reglementări de partid care îi ținea cât de cât în frâu apetența pentru câștiguri mai mult sau mai puțin ilicite se destramă, poate prospera neîngrădită.
Pe cale de consecință, „capitalismul politic” postcomunist, pe care autorul îl înțelege, pe urmele lui Max Weber, ca pe un capitalism dereglementat și agresiv, spre deosebire de capitalismul occidental, a cărui propensiune pentru profit nu i s-a permis să se dezvolte în moduri atât de anti-sociale – devine un complement firesc al de-birocratizării statului, proces început cu mult înainte de 1989, dar care a explodat efectiv în timpul tranziției. La fel „pilele, cunoștințele și relațiile” din comunism. Partidul Comunist Român (PCR) s-a dezvoltat sub semnul unui paradox demografic și social: a început ca fiind cel mai mic și mai insignifiant partid comunist est-european postbelic și și-a încheiat existența ca partidul comunist est-european cu cel mai mare număr de membri, raportat la numărul populației: aproape patru milioane. De ce însă niciunul dintre acești patru milioane de membri nu i-a sărit în ajutor lui Ceaușescu în decembrie 1989? Deși în anii 1940-1950 cei care intrau în partid nu erau numai oportuniști și carieriști, ci și persoane convinse de justețea cauzei comunismului, acestea din urmă au început să fie tot mai puține în a doua jumătate a existenței regimului. În plus, a fi membru de partid însemna să ai și o serie de avantaje materiale și simbolice palpabile; pe măsură ce numărul de membri creștea, aceste avantaje s-au diminuat până la insignifianță, fiind înlocuite în general de familie și de pilele mai sus amintite. Așa că, în anii 1980, PCR era un partid de-ideologizat și de-birocratizat în foarte mare măsură, fapt care explică și indiferența totală a membrilor săi față de soarta secretarului general al partidului și a regimului pe care acesta îl conducea cu mână forte.
După căderea comunismului, capitalul politic acumulat de către nomenclatură înainte de 1989 a fost convertit în capital economic. Într-o perioadă de degringoladă economică și socială, pilele și nepotismul au ajuns chiar mai importante decât au fost în comunism, fie pentru a prospera, fie pentru a supraviețui măcar. Un alt factor care merită adus în discuție este înclinația tot mai pronunțat tehnocratică a PCR în contextul remedierii deficiențelor economiei românești, latură care, deși echilibrată ideologic prin intermediul educației umaniste, s-a dezvoltat din plin tot după 1989: managerul-ideolog dorit de comuniști a devenit managerul postcomunist rapace, care și-a făcut un obicei din devalizarea bunurilor statului și din totala indiferență relativ la consecințele sociale și economice ale comportamentului său. De abia în postcomunism a fost realizat idealul comunist de manager-ideolog, deoarece ideologia capitalistă, indiferent de măsura în care era conștientizată de către noii tehnocrați, îi interpela oricum mai bine pe aceștia decât a reușit să o facă defuncta ideologie național-comunistă. Dacă adăugăm la acest întreg coctail de explicații radicalitatea anticomunismului postdecembrist, metamorfozat astăzi sub forma anticorupției, care a alienat majoritatea foștilor membri de partid care oricum numai comuniști nu fuseseră – de teama unor posibile represalii, pe lângă faptul că acest anticomunism camufla comod multe compromisuri și angajamente făcute de către protagoniștii săi înainte de 1989 – obținem o panoramă sociologică utilă și variată, care ne ajută să aprofundăm în mod pertinent atât continuitățile structurale existente între două epoci istorice, cât și discontinuitățile care le separă
O carte complexă și folositoare nu numai pentru cititorul specializat, România continuă se continuă, nu se încheie, cu un paragraf superb care merită redat în întregime: „Fără îndoială că în anii care au trecut de la căderea comunismului, România a înregistrat progrese la multe capitole (…). Cu toate acestea, tabloul schițat mai sus ilustrează faptul că, prin comparație cu alte țări din fostul bloc comunist, progresele înregistrate de România sunt mult mai palide. Situația dezastruoasă din 1989 a avut un efect asupra creșterii sau a decolării economice post-1990. Cel puțin sub aspectul resurselor naturale ale țării și a situației demografice din 1989, existau unele premise solide pentru dezvoltare, însă acestea nu au fost valorificate. Combinația dintre politic și economic au condus la «capitalism politic»; presiunile globalizării și apostolii neoliberalismului economic au găsit parteneri de nădejde în rândurile politicienilor și guvernanților care au fost interesați de câștiguri imediate (și ilicite sau, cel puțin, imorale) din privatizări sau distrugerea infrastructurii industriale a țării, aducând din nou România într-o stare de dependență accentuată față de capitalul străin. Exemple ale profiturilor însemnate realizate de investitori străini (și transferate în țările de origine) sunt numeroase mai ales în industrial de retail sau în domeniul financiar-bancar. Cele de mai sus nu trebuie nicidecum interpretate în cheia unui naționalism economic; investitorii autohtoni nu sunt deloc figuri angelice. Dimpotrivă, aceștia sunt uneori mai duri decât multinaționalele în privința salariilor și a condițiilor de muncă oferite angajaților și – nativi fiind – sunt mai abili în coruperea autorităților publice, indiferent de domeniul de activitate. În plus (…), de multe ori succesul antreprenorilor români nu ar fi fost posibil în absența resurselor statului, a sifonării acestora și/sau a protecției politice oferite de stat” (pp. 211-212).
[1] Katheryne Verdery, Gail Kligman, Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România (1949-1962), Editura Polirom, Iași, 2015.
About the Author
Emanuel Copilaș este lector doctor și conducător de doctorate la Universitatea de Vest din Timișoara. A publicat articole științifice în diferite reviste naționale și internaționale, respectiv cărți la edituri ca Polirom, Institutul European, Tritonic, Adenium, Cetatea de Scaun, Paideia, Alexandria. Este activ de asemenea în presa culturală. Ultima cartea publicată: Istorie și politică, istoria ca politică. Ipostaze ale național-comunismului românesc, Tritonic, 2018.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Comentarii recente