Constatări și speculații. Elemente pentru o publicistică politică postcomunistă
Claudiu Gaiu, Rewind/Fast Forward, Editura Paralela 45, Pitești, 2018
Publicistica lui Claudiu Gaiu are o estetică aparte. Nu sunt întotdeauna de acord cu stilul livresc al autorului, nici cu rezultatele la care acesta ajunge, dar nu pot să remarc faptul că principalul merit al cărții pe care o discut aici este pasiunea, fervoarea intelectuală orientată în favoarea unei conștiințe critice cuprinzătoare, care nu ezită să denunțe niciun fel de stereotipie, cu atât mai puțin cele asociate stângii independente.
Ostil derivelor postmoderne ale gândirii critice contemporane, Gaiu atrage atenția asupra modurilor în care capitalul contemporan maschează munca fizică în favoarea unui hedonism individualizat și individualizant perpetuu, a unei tehnici de sine atât de bine evidențiate de către Michel Foucault – strategie care marginalizează și depreciază munca fizică, dar se bazează în continuare pe ea. Aceasta este de fapt contradicția antagonică a capitalului, sesizată de altfel și de Marx: capitalul distruge exact ceea ce îl constituie, și anume valoarea-muncă, pe care caută permanent să o aneantizeze în numele unei productivități crescute, dar de care nu se poate dispensa integral decât cu prețul propriei existențe. O putem întâlni „azi în lumea manufacturilor chineze, a minelor africane, a șantierelor bulelor noastre imobiliare. Dar e tot mai mult împinsă la periferie, marginalizată, slăbită. Ea nu mai are demnitatea opoziției. Și nu mai propune politici autogestionare. Singurul vis pe care-l mai produce este migrarea. Invers, imperialismul nu mai impune jugul național, ci nomadismul. Noua sa geografie este un deșert marcat de ruine și controlat de o poliție de drone” (p. 11).
La pachet cu migrația, terorismul este o variantă mai dură a acesteia, în sensul că presupune aceeași mobilitate internațională rapace configurată în parametrii capitalului global. Mascarea culturală atât a migrației cât și a terorismului presupune ocultarea reală a cauzelor structurale care fac aceste fenomene posibile în primul rând. „Pericolul teroristului, secondat de ruda sa săracă, imigrantul, e laitmotivul strident al egolatriei grandomane punctând vechea temă provincială a principiilor universale. Identificarea teroristului corespunde negării existenței politice a adversarului și a înlocuirii dialogului cu exterminarea. Iar, pentru că perfidia nu are granițe, execuția are loc în numele libertății și este aplaudată în numele independenței gândirii” (p. 24). O poziție nu neapărat foarte originală, dar exprimată percutant și plastic, astfel încât să dea de gândit.
Ceea ce mi s-a părut cu adevărat curajos și interesant a fost demersul autorului de a lovi în „dogma stângistă” favorabilă migrației cu orice preț. Nu că autorul ar fi cumva xenofob sau superficial, așa cum poate s-ar grăbi unii să-l catalogheze în mod cu totul și cu totul nejustificat. Argumentul lui Gaiu este că mobilitatea socială antrenată de migrație, a „vagabonzilor”, așa cum îi numește Zygmunt Bauman, nu este altceva decât pandantul mobilității capitalului global. Prima o reproduce și o consolidează pe a doua, susține Gaiu: „Dogma stângistă asupra circulației populației, într-o mai mare măsură decât pozițiile conservatoare, transpune asupra mișcărilor parcului uman tiparul liberei circulații a capitalului. Elaborarea unor răspunsuri socialiste la criza migrației presupune delimitarea de această formă de parazitare ideologică” (p. 25).
De acord, numai că stânga denunțată de Gaiu nu a încercat niciodată să eludeze această problemă socială a migrației utilizată de capital în scopuri proprii cum nu se poate mai profitabile. Ideea este că oamenii respectivi, ajunși în Occident de cele mai multe ori împotriva propriei voințe, sunt vulnerabili, prost plătiți și exploatați nu numai economic, dar și mediatic, respectiv electoral. Sigur, nu toți sunt ireproșabili sub aspect moral, la fel cum nu este cazul nici atunci când luăm în calcul populațiile majoritare ale țărilor respective, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ținem cont de condiția lor ingrată, chiar dacă este opera capitalului. Și condițiile noastre ingrate tot opera capitalului sunt. În rest, da, evident că oamenii respectivi au dreptul la un trai decent în propriile țări, numai că nu mai sunt în propriile țări, în care poate nu au avut un trai decent. Sunt aici, acum. Pentru a îmbunătăți atât situația acestora, cât și a noastră, în general, a proletariatului postmodern de secol XXI, a tuturor celor care depind de un salariu pentru a își câștiga existența – trebuie să abordăm chestiunea de la ce este și să mergem spre ce ar trebui să fie, nu invers. Altfel, sunt în general de acord „că bunele sentimente stângiste sau merkeliene rămân ipocrite fără o condamnare a guvernării mondiale prin haos, începută sub George Bush al II-lea, fără o condamnare explicită a amestecului extern occidental în Siria. Umanismul fățarnic sau naiv e catastrofal pentru drepturile salariale europene (aici e foarte discutabil; mai degrabă avansul tehnologiei industriale e catastrofal din acest punct de vedere, n.m.), sprijină întărirea internațională a Germaniei, sabotează pacea Europei prin menținerea tensiunilor cu Rusia, face uitat amestecul neocolonial atlantist în Orientul Mijlociu. Abandonarea fugarilor în Mediterana e o barbarie. Condițiile de viață din diversele centre de primire, lagăre sau tabere improvizate (…) sunt o rușine. Ele provoacă tensiuni anticipabile între grupurile migratoare organizate spontan pe criterii naționale, în ciuda gândirii internaționalist-revoluționare a unui Alain Badiou. Duc la conflicte între migranți și localnici, care au ca prime consecințe sporul electoral al extremei-drepte și sporirea cheltuielilor publice parazitare destinate poliției și armatei. În aceste condiții, coagularea unei platforme socialiste nu se poate face fără proclamarea dreptului fiecăruia la un trai decent în propria țară, inclusiv în țările europene” (p. 29).
Mai departe, autorul se apleacă asupra liberalismului postcomunist, a cărui înaintași ideologici recuperați cu aplomb de către intelighenția de după 1990, Alexis de Tocqueville și Raymond Aron, sunt preluați superficial și necritic, omițându-se legăturile primului cu serviciile secrete americane, recunoscute chiar în memoriile sale, respectiv poziția agresiv pro-colonială a lui Tocqueville în Algeria. „Noul discurs liberal românesc s-a format fără adversar. Elitele administrației comuniste erau la fel de setoase după societatea de consum și economia de piață ca și intelectualii, ba poate mai în cunoștință de cauză, capitalismul românesc datorându-și lor primele reforme și privatizări. Intelighenția va fi, însă, mereu neconvinsă că e pe drumul corect, la fel cum foștii muncitori trimiși de dezindustrializarea anilor ’90 pe câmpurile agricole spaniole sau britanice, sau pe șantierele de construcții italiene su franceze au avut, inițial, un moment de cumpănă: chiar asta e? Sărăcirea proletariatului a corespuns cu sărăcirea câmpului ideatic, teoreticienii politici ai noii hegemoni (sic!) culturale refuzând criticile capitalismului sau colonizării, fie și cele venind dinspre zona modernității liberale, ca pe niște impurități «totalitare». Au asumat poza critică, despre care se crede că l-ar defini pe intelectual, fără, însă, să observe marile scandaluri: prădarea economiei, a rețelelor energetice, abandonarea muncitorimii, deplângând, în schimb, ritmul lent sau lipsa de morală beneficiarilor (sic!) acestor procese. Privind retrospectiv și în actualitatea, atitudinea lor e următoarea: nu-mi pasă că sunt lovit de un automobil pe trecerea de pietoni, dar sper să fie un BMW, iar agresorul un tip manierat” (pp. 60-61). Toate aceste aspecte îl conduc pe Gaiu la incisiva și insolita, dar totodată îndreptățita concluzie cum că „Liberalismul românesc e continuatorul dezinteresului ideologic al Partidului Comunist Român din anii ‘80” (p. 63).
A doua jumătate a cărții este ocupată de o serie de ficțiuni politice a căror acțiune se petrece fie în trecut, fie în viitor. Deosebit de savuroase și complexe pentru a putea fi redate pe scurt, vă las plăcerea de a le descoperi singuri, nu înainte de a insista din nou asupra pertinenței și a curajului critic al autorului acestui mic dar merituos volum, fără de care cultura alternativă din România ar fi fost cu siguranță mai săracă.
About the Author
Emanuel Copilaș este lector doctor și conducător de doctorate la Universitatea de Vest din Timișoara. A publicat articole științifice în diferite reviste naționale și internaționale, respectiv cărți la edituri ca Polirom, Institutul European, Tritonic, Adenium, Cetatea de Scaun, Paideia, Alexandria. Este activ de asemenea în presa culturală. Ultima cartea publicată: Istorie și politică, istoria ca politică. Ipostaze ale național-comunismului românesc, Tritonic, 2018.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Comentarii recente