Eseu

Published on aprilie 14th, 2019 | by Alexandru Polgár

0

Punctul (în) care sîntem

Nimic promițător pe cerul viitorului pentru niciun fel de speranţă anticapitalistă. Un fel de păstrare a flăcării, dar nimic mai mult. Mereu în spațiul dedicat „culturii” (mereu tot mai inculte). Contra- sau nu, chiar nu (mai) contează. Diferența dintre cele două s-a absorbit oricum într-un productivism fosilizat – perfect capitalist ca structură –, care duce la formule diluate şi, în cele din urmă, la cuvinte care nu mai vorbesc. Iată la ce a dus epoca finanțărilor de „proiecte culturale”.

Ce mai zice cuvîntul „comunism”? Mai este el preistoria care anunță o istorie? Nici pe departe. Discursurile despre „comunism” sînt pe linie moartă. Înfierarea sa e la fel de falsă ca apărarea vreuneia dintre formulele sale real-existente. Mai puţin poate cîteva experiențe locale de colectivism şi de militantism popular, autoiniţiate şi autogestionate. Azi i-avem mai degrabă pe asa-numiţii „activiști” decît pe „militanți”, cu o funcție precisă în cadrul sistemului – ei sînt proba (extrem de sumară) a „libertății” capitaliste, a faimoasei și infamei „toleranțe” (față de puncte de vedere „opuse”, de pildă). Perfect ineficace în domeniul social, dar buni de angajat pe cazurile-problemă produse de orînduirea socială actuală. Revoltații ajung efectiv asistenții sociali remunerați neoficial sau precar ai problemelor împotriva cărora se revoltă.

Proletariatul s-a evaporat şi el. Mai precis, a demonstrat – cum era de așteptat – că este o ficțiune. Utilă pentru înțelegerea lucrurilor, pentru a desemna o categorie de oameni extrem de vastă (cei care nu dețin mijloace de producţie și trebuie să-și vîndă forța de muncă pentru a supraviețui), dar complet eronată din punctul de vedere al comportamentului proletariatului mondial real, gata mereu de cele mai stranii diviziuni şi de falsificarea propriei sale condiții. Aceea de care se mîntuieşte prin consum şi Spectacol, dar în care piere împreună cu Lumea.

Alienarea e la apogeu.

Nu se știe ce va aduce viitorul, se zice. Totuși nu-i chiar aşa. Există cifre şi aproximări destul de realiste. Apucații şi exaltații visează călătorii în spațiu, ca să nu trebuiască să mişte ceva aici, pe Terra.

S-ar mai putea salva ceva printr-o decizie. Nicidecum a actualilor… „decidenți” (mulți o subspecie a bișnițarilor de stil mafiot). Decizia trebuie să-i vizeze, poate tocmai de aceea, în primul rînd pe ei. Dar să nu fie a lor. Nu ei s-o ia. Ci noi. Noi, ceilalți. Cei prinși (arestați) în cotidian.

Trebuie pur şi simplu să le-ntoarcem spatele. Să nu-i mai urmărim. Să-i uităm. Să fim echipa care pleacă de pe teren și să-i lăsăm fără aer, fără voturi. Şi să ne apucăm de altceva. De o altă articulare a popularului. Drept practică a colectivităţii de către pleava dezarticulată care am ajuns.

Utopie? Poate că nu.

Ea știe doar unde n-o să fie: nu va fi în Parlament. Unde atunci? Pe străzi. În afara tuturor instituțiilor. În afară. Fără un acoperiș deasupra capului. Condiție precară pe care trebuie să și-o asume. Căci în raport cu sarcina unei asemenea decizii fiecare nu e decît un mărunt punct, semnificativ doar ca cifră statistică.

Depinde de fiecare în parte să-și dezbrace această condiție de furnică și să-și recîștige demnitatea și greutatea ca individ. Ca punct, nimeni nu poate face nimic. Totul e deja pierdut și n-avem decît să ne îngropăm capetele în nisip. Inerțiile noastre ca o mie de lanțuri. Rutina de dimineață, rutina de seară. Cumpărăturile. Copiii. Un pic de odihnă. Un moment de liniște. Traficul. Avioanele deasupra capului cu potopul lor de zgomot. Oameni care nu zic nimic. Sirenele reglate prost, ca să-ți spargă timpanele. Oameni care nu zic nimic. Praful. Trotuarele proaste. Ruina. Copacii ciuntiți. Cerșetorii. Iubirea față de animale. Gunoaiele. Prostia. Bădărănia. Rîsetele mîrlănești. Motocicleta unui cretin. Difuzoarele altuia. Bumți. Altul care se scarpină la coaie într-un compartiment de tren. Lumpeni. Și tot restul… Din pasta asta să scoți cetățeni conștienți de sine? Alții decît spiritele înfuriate împotriva cîte unui personaj politic? Societatea care se reproduce pe zi ce trece e una profund bulversată, anomică.

Din pasta asta trebuie să ne smulgem. Chiar dacă riscăm să recădem mereu în ea.

În pasta asta va trebui să înotăm. Să ne menținem.

*

În pasta asta va trebui să repunem pe tapet, în pofida tuturor energiilor care sînt împotriva noastră, anticapitalismul, nevoia de a termina cu acest prezent, nevoia de a repune totul în forjă.

Va trebui să ne abținem multă vreme (cam o sută de ani, să zicem) de la visul unei soluții și să vedem că, pe oriunde am imagina noi o soluție, s-au tras deja garduri de sîrmă ghimpată, tunurile sînt armate și soldații așteaptă. Degeaba am aștepta zei care să ne salveze. Singura noastră șansă este semenul nostru – acela tocmai de care ne desparte totul. Acela cu care n-avem chef să vorbim. Acela cu care probabil că nici n-am putea vorbi. Pur și simplu pentru că n-ar înțelege ce-i spunem. Pentru că prins pe două sau trei piste ale lumii, n-are ieșire din roata de hamsteri, trebuie să alerge mereu și mereu. Ca și tine. Ca și mine. Să ruleze același program al supraviețuirii, în care tot mai mult te poți comporta ca un jeg față de oricine, fiindcă ai dreptul să faci ce vrei. Dar te miri cînd te ia cineva la palme și te faci mic cînd vezi pe unul mai tare pe tine. Cît un punct. Înainte să dispari ca o bulă de săpun. Fără vreo urmă pe acest Pămînt pe care ar fi trebuit să-l faci un loc mai bun. Căci pentru asta te-ai născut. Pentru asta ai văzut lumina zilei. În caz că te-ai îndoit vreodată. Tot restul e secundar cu această posibilitate, pe care fiecare o poate rata cum vrea. La fel cum poate și să dezerteze de la ea, cum face majoritatea. Aceea cel puțin care continuă să voteze. Aceea care se va bucura să respingă ca „elitism” orice nealiniere la prezentul politic, economic și religios – aceea care va juisa de „populismul” său (cel mai adesea o simplă proastă creștere fascistoidă, rasistă și sexistă), despre care nu va voi să recunoască niciodată că, în sens strict, nu e nimic decît demagogie: poporul e așa, dacă e așa, pentru că nimic nu se mai ocupă pe lumea asta de educația poporului ca popor. Toate școlile sînt pentru cariere individuale într-o lume de homo homini lupus, și nu pentru colectivitate.

Dacă punctul care sîntem va voi să părăsească punctul în care am ajuns, va trebui să se apuce de altceva, fără să știe prea bine de ce anume. Poate se va apuca să scrie. În orice caz va trebui să vorbească, să folosească această armă secretă a diferenței noastre față de animale. Să pună lucrurile cap la cap, să articuleze totul pînă la capăt, dacă poate. Va trebui să refacă poduri către celelalte monade, oricare ar fi dezacordurile lor și, mai grav, prăpastiile care le despart.

[partea 1] [partea a 2-a] [partea a 3-a]


About the Author

(n. 1976, Satu Mare) a studiat filosofie şi ştiinţe politice. Membru fondator şi redactor al revistei Philosophy & Stuff (1997-2000). Este traducător de texte teoretice din maghiară, engleză şi franceză în română. În 2009 a coeditat, împreună cu Adrian T. Sîrbu, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului (IDEA). În 2013 a publicat o primă carte intitulată Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel (IDEA) și în 2015 Politică (IDEA).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑