Recenzii

Published on aprilie 15th, 2019 | by Claude Karnoouh

0

Despre tipologiile postcomunismului

Câteva considerații cu privire la unele pasaje din lucrarea lui Emanuel Copilaș, De la ideologie la hegemonie: Explorări critice în postcomunismul românesc, Editura Tritonic, București, 2017

Nu sunt atât de multe analize politologice și sociologice riguroase ale postcomunismului românesc, scrise fără resentimente, astfel încât să ne permitem să trecem cu vederea lucrarea curajoasă a lui Emanuel Copilaș, unul dintre puținii tineri universitari care se încumetă să mediteze cu seriozitate la acest moment din istoria românilor, intens ideologizat în cel mai rău sens cu putință. Autorul evită această capcană prin o critică fermă a extremei drepte naționaliste, fără a disimula câtuși de puțin acest lucru.  Lucrarea, convingătoare și ispititoare ca lectură, reunește patru eseuri de proporții care se compun din patru capitole, dintre care fiecare ar merita o analiză critică extinsă. În ceea ce mă privește, m-am oprit cu precădere asupra primului capitol intitulat „Postcomunismul românesc. O posibilă tipologie”.

De fapt, în ciuda faptului a ceea ce și-ar dori anumiți adepți ai anticomunismului brut (să considerăm ultimele declarații ale tânărului Caramitru care cere până la zece ani de închisoare pentru cei care fac referire într-un mod sau altul la comunism!), sentimentele și ideile care resping total experiența comunistă ca fiind una negativă nu conferă o perspectivă coerentă de reprezentări (Vorstellungen, reprezentări ale conștiinței) și de fapte având un caracter omogen în sine. Anticomunismul pare, potrivit autorului, a recupera imagini, concepte și referințe practice uneori puternic divizate, alteori ambigue, adesea contradictorii. Deoarece acest prim capitol este esențial pentru înțelegerea întregii lucrări, schițând tipologia diverselor forme pe care anticomunismul românesc le-a luat după decembrie 1989, lucrarea lui Copilaș iși ia aici sensul general. În mare, lucrarea lui Copilaș este reușită, chiar dacă uneori retorica ei argumentativă abuzează de termenul ”științific”, de această maladie modernă care denaturează enunțurile din științele umaniste. În ”științele” considerate umaniste sau sociale, de fapt, nu se face uz de știință, ci se apelează la interpretare (ceea ce grecii numeau ἑρμηνευτική, termen al cărui sens îl prinde foarte bine cuvântul românesc tălmăcire). De fapt, nicio experiență istorică, socială, antropologică, literară nu este repetitivă, deoarece fiecare moment din istoria umanității, chiar și în cazul culturilor celor mai arhaice, este un hapax. Or, rezultatele analizelor științifice nu-și pot justifica veridicitatea decât recurgând la reiterarea lor prin experiment. Ceea ce nu înseamnă că enuțurile din cazul interpretării nu trebuie să fie logic coerente între ele!

Să revenim la clasificarea făcută de autor. Primul tip de anticomunism face referire la istoria dintre cele două războaie mondiale în România, când marea majoritate a intelectualilor, a aristocrației și a noilor clase de mijloc susțineau puternic fascismul, cum ar fi unele grupări precum legionarii nazistoizi pe față. Acest prim tip de anticomunism contribuie la reactualizarea perioadei dintre cele două războaie ca fiind o ”epocă de aur” a vieții sociale și culturale în România, așa cum susțin o „elitele” culturale (Pleșu, Liiceanu, Patapievici, dar și alții, mai puțin celebri). O epocă în care elitele cele mai vizibile împărtășesc entuziasmul față de Germania nazistă și antisemitismul declarat. În cazul acestei forme de anticomunism, ne confruntăm cu afirmarea unui neolegionarism mai mult sau mai puțin mascat, mai mult sau mai puțin disimulat, după caz, dar în cazul căruia contradicția dintre noile valori sociale impuse de hotărârile judecătorești de la procesul de la Nüremberg, care-au stat la baza Uniunii Europene, și nostalgia lor nu pare să-i jeneze. Or, dacă o revenire la această situație în viitorul apropiat pare puțin probabilă, acest tip de neolegionarism cu referințe la paleoliticul unei epoci de aur nu mai are niciun viitor decât eventual sub forma unei caricaturi printre grupări de tineri huligani  (Cf. Adorno, Minima Moralia).

Potrivit aceluiași E. Copilaș, cel de-al doilea timp de anticomunism ar fi „anticomunismul oportunist”. Despre această formă avem mii de exemplificări, iar autorul ar fi trebuit să dezvolte câteva, oricât de puține dintre caracteristicile acestora pentru a clarifica mai bine anumite atitudini politice ale elitelor actuale. Chiar dacă pe 20 decembrie 1989, nimeni nu-și aruncase încă la gunoi carnetul de membru al PCR, pe 25 decembrie nu mai era picior de comunist în țară, exceptând câteva minți ”întârziate” care, fie dintr-un doi de fidelitate față de propriul trecut, fie pentru că erau orbiți și nu reușeau încă să înțeleagă că trebuia cât mai curând să schimbe macazul și să ia parte la agapele ”societății spectacolului beatitudinii consumiste” și a exploatării capitaliste. Dintr-o ezitare poate, autorul evită să formuleze un punct de vedere critic cu privire la acestea, care să fi clarificat numeroase aspecte ale vieții politice actuale. Printr-un asemenea exercițiu de oportunism, intelectualii, universitarii și artiștii de toate felurile s-au transpun în adevărați virtuozi ai reconstituirii post factum a unui trecut dizident. Cu artiști care pretindeau că să fac artă contemporană, dar care se mulțumeau să conteste dogma realismului socialist, fotografiindu-și de exemplu organul genital în bucătăria proprie, intelectuali care plecau pe tăcute în străinătate ”ca s-o facă pe dizidenții  sub umbrela unei burse Humboldt” sau cei care înjurau în sinea lor regimul, dar tăceau mâlc în societate, și mai mult l-au stimulat prin lașitatea lor absurdă, era destul de dificil să găsești mai mult de doi sau trei dizidenți în anii 70-80[1]. Și brusc, mai apoi, după 23 decembrie 1989 țara s-a umplut pe loc de dizidenți. De asemenea, trebuie să ne întrebăm în continuare de ce a fost nevoie de o lovitură de stat sângeroasă, abil pusă-n scenă ca revoltă populară, pentru a scăpa de odiosul dictator. Întrebarea rămâne în continuare fără răspuns!

Cel de-al treilea tip de anticomunism remarcat de Copilaș e numit „anticomunism progresist”. Această formulă e oarecum surprinzătoare, ca și cum comunismul românesc, cert naționalist în perioada ultimă ceaușistă, nu fusese în felul său progresist, în orice caz în domeniile esențiale pentru modernitate, precum știința și tehnica! De la apariția celei de-a treia internaționale, există deja o veche tradiție a social democrației care s-a transpus într-un anticomunism adesea virulent, ajungând uneori să-și ucidă capii comuniști, precum socio-democrații germani de tristă amintire, Nolde și Ebert, care în 1919 ordonau asasinarea lui Karl Liebknecht și a Rosei Luxembourg de către corpurile francilor aparținând armatei germane înfrânte, precursorii extremei drepte naziste. Social democrația (precum troțkiștii, după asasinarea comandantului lor) a preferat întotdeauna, în ultimă instanță, să propulseze capitalismul, în defavoarea proletariatului și să sprijine colonialismul, iar nu anticolonialismul. Exemplele abundă pentru tot ceea ce s-a menționat aici. Autorul ar fi trebuit să dea dovadă de puțin mai mult spirit critic în prezentarea acestui tip de anticomunism, considerând, în sprijinul analizei pe care o face, exemple din afara țării, fie la atitudinea SFIO din Franța în 1947 când a deschis focul împotriva greviștilor mineri, fie la cea a laburiștilor din Marea Britanie în privința versiunii blairiste din timpul războiului împotriva Irakului.

Un al patrulea tip de anticomunism e definit ca fiind „dezinteresat”. Din nou, formula mă șochează în contextul unei analiza politico-sociologice. Este „dezinteresat”, scrie autorul, în sensul că se transpune într-o „ideologie cotidiană, populistă”. De asemenea, e bazată în mod esențial nu atât pe cenzurile și blocajele creației intelectuale și artistice, cât mai ales pe absența reală a bunurilor de consum de bază din timpul ultimei perioade a puterii ceaușiste (1981-1989). Acest tip de anticomunism, preluat de majoritatea intelectualilor, apoi de noile clase de mijloc din marile orașe și de o mare parte a politicienilor, nu are deloc credibilitate de vreme ce nu se amintește niciodată, așa cum a subliniat autorul prin simpla denumire, de absența bunurilor și a serviciilor sociale elementare care să afecteze majoritatea populației din perioada postcomunistă, în special pe oamenii de la țară sau din orașele lipsite complet de industrie. În mod evident, pentru un simplu trecător cu ochiul format și care nu se lasă înșelat de trufandalele expuse de reclamele turistice (care nu au nimic de-a face cu viața reală a oamenilor), România rurală, cea din orașele de mijloc și mici, cea din cartierele mărginașe ale marilor orașe e marcată de sărăcie, de penuria cruntă în ceea ce privește dezvoltarea sistemului educațional sau sanitar. Astfel încât majoritatea oamenilor au descoperit că a avea un pașaport nu le îmbunătățește viața de zi cu zi (nici nu le mărește salariile), doar îi ajută să devină mai dinamici și să riște să plece în Europa de Vest, unde devin sclavi și se prostituează economic, se vând pe piața muncii pe un preț de nimic.

În fine, și  last but not least, anticomunismul apare ca luptă anticorupție prin excelență. Potrivit autorului, e convenabil să-l considerăm mai puțin un instrument real de luptă împotriva corupției, deoarece toate partidele la putere începând cu 1990 l-au adoptat la scală mai mare sau mai mică, cât o armă politică folosită cu aportul justiției cu scopul de-a pune-n scenă umorile tinerilor hipsteri, în interesul jocurilor politice. Tocmai de aceea, e la îndemână constatarea că e suficient să mobilizezi oamenii și să-i faci să strige „jos corupții” sau „jos penalii”  ca să dai de înțeles că politica economică s-a schimbat radical. „Aceasta (anticorupția) e un mit justițiarist […] care deschide calea spre o nouă politică economică și spre sacrificiile sociale inerente” (p. 26). De fapt, acest tip de anticomunism își are originea, subliniază autorul, în anticomunismul politic. În fapt, nu e greu de ghicit că, în spatele sloganurilor moraliste împotriva corupției, se ascunde apărarea nereglementării controlului economic care, în mod evident, favorizează capitalul străin în detrimentul celui local. Această luptă seamănă puțin cu politica guvernamentală a lui Victor Orban din Ungaria (renaționalizarea băncii naționale și a asigurărilor sociale) sau cu cea a guvernării poloneze. Aici, pledoaria autorului se pliază cel mai bine pe caracteristicile acestei lupte în totalitatea statelor din UE și nu numai pe cele provenite din fostul bloc sovietic (Cf. Italia sau Portugalia). De fapt, așa cum subliniază în mod pertinent Copilaș, „subordonarea capitalului local față de capitalul străin creează o relație de dependență care blochează posibilitățile de dezvoltare reală a României” (p. 27). Am putea adăuga elementary my dear Watson, deoarece scopul obținerii de capital nu e altul decât sporirea sa exponențială; or, capitalul străin nu servește nevoilor reale de dezvoltare a țării, ci doar caută să-și maximizeze beneficiile pentru a le exporta cât mai rapid. Dimpotrivă, capitalul local nu e nicidecum înclinat spre creșterea beneficiilor, ci se pliază pe imperativul nevoii de dezvoltare și implantare durabilă a diverselor posibilități locale pe termen lung. Sub acest aspect, nereglementarea în favoarea capitalului străin funcționează pe bazele competitivității piețelor internaționale; or, o economie care nu face altceva decât jocul piețelor internaționale și, dat fiind că o mare parte a nevoilor sunt create în mod artificial prin intermediul publicității exagerate, un soi de propagandă de piață, de tip economic, nu are ca scop bunăstarea, fie și minimală, a majorității cetățenilor unei țări. Potrivit autorului, până și apărarea democrației este aruncată în plan secund. O remarcă binevenită de vreme ce știm câte dictaturi (a lui Pinochet în Chili sau dictaturile militare din Brazilia) au avut o economie înfloritoare și o viață democratică precară. Una dintre imposturile propagandistice ale capitalismului este de a face ca dereglementarea economiei de piață să treacă drept o caracteristică inerentă implementării democrației politice. În esență, capitalismul dereglementat nu tinde spre o democrație politică reală, în primul rând pentru că o asemenea democrație e socială și face eforturi în a construi un stat providențial. De vreme ce lupta celor ce-și doresc dereglementarea împotriva corupției nu-i decât o iluzie prin faptul că marea corupție e produsă din cauza capitalului străin care riscă să epuizeze resursele naturale cele mai productive de plusvaloare, rapid obținută, să exploateze la maximum o mână de lucru ieftină și cel mai adesea foarte calificată pentru a ”menține o situație precară” (p. 27). Numai pentru elementele analitice ale acestei pagini 27, lucrarea lui Copilaș merită citită cu creionul în mână.

În fond, autorul nu-și face deloc iluzii asupra exemplarității Occidentului atunci când subliniază că corupția este omniprezentă în Vest, însă acolo e practicată într-un mod mult mai subtil, fiind legiferată. Și tocmai în acest punct regăsim o temă antică a gândirii politice, opoziția dintre legalitate și legitimare. Dovadă că nu trebuie să încetăm să credităm ideea că grecii, de la originile gândirii filosofice și până în prezent, ne-au conferit reperele etice care mai funcționează și astăzi. Chiar dacă uneori Copilaș face unele concesii „corectitudinii politice” actuale, ca și cum ar dori să atenueze în intensitate agerimea analizei sale, totusi paginile 26, 27 și 28 ale lucrării sale constituie o lecție magistrală de analiză sociologico-ideologică asupra amputării puterii politice și economice în România, un fenomen generat de elitele care se lasă intens aservite, practicând o servitute liber consimțită.

[1] Nu mă refer la marile greve ale minerilor din Valea Jiului sau ale muncitorilor din uzinele mecanice din Brașov. Acolo nu s-a văzut vreodată ca vreun intelectual sau univeritar să se alăture greviștilor, să solidarozeze cu ei.

(traducere de Dana Țabrea)


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



Comments are closed.

Back to Top ↑