Focus

Published on iunie 7th, 2019 | by Lucian Sârbu

3

Problema cea mare nu e creșterea salariilor la stat, ci lipsa de (auto)organizare a salariaților din privat

În 2014, cu prilejul alegerilor europene din acel an, am participat, în calitate de candidat pe lista Partidului Alternativa Socialistă (actualul Partid Socialist Român), la mai multe întâlniri și conferințe electorale. Țin minte că la una dintre ele, ținută la hotelul Minerva (pe Lascăr Catargiu) am venit la mine cu grafice în care demonstram că în România ponderea salariilor în PIB reprezenta la acel moment vreo 30%, mult sub media europeană și mult sub ceea ce se întâlnea în celelalte țări europene, și mai ales în țările nordice.

Cum în sală erau și candidați și membri de la alte partide (PSD, PNL, Mihail Neamțu care era pe atunci președinte la un mic partid de dreapta etc.), dar și public interesat, specialiști, economiști, nu e de mirare că observația mea a fost reținută, și am avut surpriza să constat că în câteva luni o temă care era, practic, nediscutată în România, a ajuns subiect de analiză. Nu știu dacă treaba asta mi se datorează direct, n-aș vrea să par paranoic, dar unul dintre avantajele participării unui partid fringe într-o campanie electorală e că mai poate face să circule idei care, în mod normal, sunt trecute sub tăcere de către establishment. Iar unele dintre ele pot fi cu adevărat interesante și pot fi preluate într-un discurs și în dezbateri mainstream, ceea ce e foarte bine.

Eu însumi ajunsesem să acord atenție ponderii salariilor în PIB ca urmare a lecturării cu câțiva ani mai înainte a cărții unui politician și economist francez (astăzi, proaspăt deputat european), Pierre Larrouturou: Livre noir du liberalisme („Cartea neagră a liberalismului”). Scrisă în 2007, cartea francezului deplângea într-unul dintre capitolele sale scăderea părții salariilor din PIB în toate economiile occidentale, de la maxime de 75-80% atinse în anii ’70 la – ceea ce zicea el că sunt niște minime de neacceptat – 60-65% la momentul scrierii cărții. Ce mai puteam zice noi, românii, cu 30%?…

Asta se întâmpla în 2014. Între timp, ca urmare a creșterilor salariale ale bugetarilor și a presiunii puse de aceste creșteri pe întreaga piață a muncii, lucrurile par a se fi îmbunătățit nițel în România. La un calcul rapid (nr. angajați * salariu mediu brut * 12 luni / PIB) cred că ne aflăm acum undeva pe la 36% din PIB. Tot ridicol din perspectiva unei economii care mimează un interes social. Și în condițiile în care acum intră în salariul angajatului toate datoriile către buget. Dar, oricum, cred că stăm ceva mai bine decât în 2014.

Problema e că în ultimii 5 ani îmbunătățirea acestui indicator a survenit strict ca urmare a acțiunilor făcute de „stat”, în primul rând în mod direct pentru bugetari, în al doilea rând prin mărirea salariului minim. Dar faptul că la noi indicatorul e mult mai mic decât în Occident arată că de fapt, în România, loc de creștere a salariilor ar mai fi. Însă nu tot „la stat”. Deja la stat salariile sunt semnificativ mai mari decât în privat în foarte multe domenii, ceea ce ar face ca orice propunere de creștere suplimentară să fie absurdă din start. Rămâne ca orice eventuală creștere să fie asigurată de mediul privat.

Numai că angajatul din mediul privat nu-și revendică deloc salariul pe care l-ar merita

Numai că angajatul român din mediul privat pare extraordinar de mulțumit de cât câștigă, drept pentru care nici nu solicită măririle salariale la care starea economiei i-ar permite să spere.

Nu de alta, dar dacă ar fi nemulțumit, angajatul român din mediul privat probabil ar dori să protesteze și, în acest scop, să se organizeze. În primul rând, sindical. Însă nu vedem așa ceva. În multinaționale nu prea există sindicate, și nici în firmele românești mai răsărite.

Pe de altă parte 83% dintre firmele înregistrate în România au sub 3 angajați, ceea ce înseamnă că majoritatea covârșitoare a angajaților din aceste firme sunt de fapt un soi de liber profesioniști. Bun, înțelegem imposibilitatea creării unui sindicat cu 3 membri mari și lați (dintre care unul probabil ar trebui să fie însuși „patronul” celor 2 angajați). Dar lucrătorii dintr-o ramură (inclusiv micii afaceriști, „patronachii”, care de fapt muncesc cot la cot cu angajații lor) pot forma un sindicat pe ramură sau o organizație profesională care să le apere drepturile și prestigiul meseriei. Or, în afară de avocați, notari și alte câteva profesii liberale nu mai știu nici un domeniu care să fie organizat în ceva asemănător unui barou.

Apropo de baroul avocaților, printre alte chestii bune el impune niște tarife minime de reprezentare în instanță la nivelul întregii piețe; chestia asta e cam… anticoncurențială, dacă ar fi să luăm ad-litteram ce zic legile și ce zice Consiliul Concurenței, dar este ceva extraordinar de sănătos pentru că împiedică unul dintre cele mai mari flageluri ale piețelor „libere”, nereglementate, și cu criterii lejere de acces: dumpingul.

Din păcate, spre deosebire de avocați, notari și alte câteva meserii liberale și (auto)organizate, firmele alea mici și „dinamice”, atât de specifice economiei noastre, funcționează pe piața liberă după principiul „homo homini lupus”, adică „îți iau gâtul, că de nu, mi-l iei tu mie”. Nu e de mirare că gradul absurd de concurență, care nu are nimic de-a face cu „piața liberă” ci cu prostia în stare pură, duce deseori la practicarea unor tarife iluzorii (dumping) în urma cărora nimeni nu mai câștigă nimic. Nici măcar clientul, care se bucură pentru moment de prețul mic, dar ajunge să suporte în timp costul calității mediocre care vine la pachet cu prețul mic. Pe cale de consecință, dacă nu câștigi, nici nu ai de unde să obții sau să oferi salarii mai mari. Logic, nu? Ai tarife mici, primești bani puțini. Primești bani puțini, iei (sau dai) salarii mici.

Dar probabil că românii din mediul privat sunt mulțumiți așa și tocmai de aceea nu simt nevoia să se organizeze: nici sindical, nici profesional. Nu mai zic să susțină politic un partid care să țină partea angajaților, a forței de muncă, în conflictul împotriva capitalului. Păi, conform propagandei din ultimii 30 de ani un asemenea partid nu poate fi decât „comunist” or, se știe, comunismul înseamnă frig, foame, calorifere reci, adidași de pui, lipsa internetului, telefon fix în loc de smartphone și „partidul te vrea tuns”. Cine vrea așa ceva?!

Din păcate, în lipsa reacției angajaților din privat, cei de la stat nu se pot trage singuri de păr ca să iasă din baltă, precum baronul Münchausen

Chiar așa: degeaba încearcă guvernul să mărească unilateral salariile unei părți a angajaților, asupra căreia are control direct, dacă partea cealaltă se simte bine așa cum e, adică în sărăcie, și refuză să se (auto)organizeze pentru a-și cere drepturile.

Schema seamănă cu ceea ce încerca să facă baronul Münchausen când căzuse cu calul în apă. În poveștile fantastice te tragi singur de păr și te ridici la suprafață, dar în realitate calul de sub tine atârnă un picuț cam greu.

Poate că toată treaba are efect o vreme fiindcă ridici instinctiv capul ca să nu te scalpezi singur, dar dacă domnul cal e încăpățânat și nu vrea, și nu vrea, să se ridice și el în picioare odată cu tine, atunci poți să te tragi de păr până mâine, că tot pe loc vei rămâne.

Tradus în efect economic, asta înseamnă că la un moment dat salariile personalului de la stat ori vor trebui reajustate până la un nivel „suportabil” cu cele din privat, ori munca de la stat va trebui reorganizată prin trimiterea în șomaj a unora considerați „nenecesari”. Oricum am da-o, „anvelopa” salarială o să scadă, și, prin scăderea generalizată a masei salariilor de la stat, ponderea salariilor în PIB va reveni acolo unde îi este locul.

Locul României, să fim bine înțeleși. Adică pe la 30%, unde, în Europa, e coada cozilor.


About the Author

Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de marketing. A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia.



3 Responses to Problema cea mare nu e creșterea salariilor la stat, ci lipsa de (auto)organizare a salariaților din privat

  1. Robin says:

    Foarte bine Lucian! Te-as propune candidatul din partea stângii la prezidențiale! Una mai larga (PSR+DEMOS), in care cei care se considera de stanga își dau seama ca au nevoie de oameni cu fler! Poate s-or găsi înțelepți sa faca un astfel de demers ca e nevoie de cineva care sa stie sa discute si sa atace subiecte de interes, chiar daca șansele reale de succes sunt limitate, dar ideile odata lansate prind aripi!
    Ce parere ai?

    • Lucian Sârbu says:

      Ha ha, mulțumesc, dar cred că pentru mine „implicarea în politică” e un capitol închis.

      • Robin says:

        Fiecare stie ce e mai bine pentru sine!
        Sa speram ca vor mai apărea si alți stângiști marca “Lucian Sarbu”, atunci!
        Singura problema e ca timpul nu mai are rabdare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑