Unguri și români împreună și separat
Conflictul din jurul cimitirului militar din Valea Uzului a demonstrat încă o dată, pentru a nu știu cîta oară, ceea ce poate vedea oricine în caz de inundații, cutremure sau secete: atunci cînd e cu adevărat bai, atît statul, cît și societatea civilă dau faliment.
În cazul de față cel care a ratat a fost Guvernul Român. Și-au arătat disfuncționalitatea Ministerul Afacerilor Interne, Poliția, Serviciul de Informații, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, Oficiul Național al Monumentelor Istorice, organele regionale și locale ale statului (Consiliile Județene și cele Locale, împreună cu conducătorii lor). La fel, a dat faliment și Biserica Ortodoxă, împreună cu organizația ce reprezintă interesele maghiarilor din România (care e, totodată, și un partid politic, deci face parte din stat), împreună cu presa și cu diplomația maghiară și cea română.
Toate astea – conducerea politică, administrația publică, reprezentanțele, organizațiile profesionale – și-au urmat doar propriile interese prost înțelese (uneori doar imaginare) și au ațîțat din diferite motive mulțimile de oameni căzute pradă impulsurilor distructive și antiomenești. Fără a mai pomeni că strategul atacului românesc fusese un ofițer de jandarmerie aflat în afara programului (fostul șef al Jandarmeriei Române!). Sebastian Cucoș, care a pus capăt în mod brutal multor demonstrații din România, este, potrivit mai multor surse, confidentul ministrului Afacerilor Interne – despre care Ciprian Mihali scria că este un „mare pupător de icoane și drapele”, un cunoscut apărător al ultrașilor neofasciști. În afară de el, deși asta e mai degrabă ceva tragicomic, la fața locului a mai apărut și Zsolt Semjén, viceprim-ministrul Ungariei – un politician al guvernului cu o reputație extrem de proastă și foarte puțin popular. Atracția sa față orice fel de discriminare și naționalismul său sînt mai presus de orice îndoială.
Dar a fost acolo și generalul Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, înainte comandant al contraspionajului militar românesc (!). (Update: de atunci s-a organizat deja o mică demonstrație a extremei drepte la Budapesta în fața ambasadei românești și se zice că se pregătesc unele noi. În această atmosferă, biroul prim-ministrului maghiar publică hărți iredentiste pe Twitter. Marjan Šarec, prim-ministrul Sloveniei, și Borut Pahor, președintele Sloveniei, au protestat vehement împotriva acestui gest. De atunci și-au exprimat protestul împotriva iredentismului guvernului maghiar și Ministerul Afacerilor Externe al României, împreună cu Ministerul de Externe al Croației și cu presa croată. Mizeria statelor mici din Europa de Est – acesta a fost titlul faimosului eseu al lui István Bibó.)
Responsabilitatea statului național românesc, care s-a situat de partea majorității etno-lingvistice – în loc să fie solidar cu întregul Staatsvolk românesc, cu comunitatea constituțional-politică –, este mai mare, pentru că puterea și influența lui sînt mai mari.
Pe marginea problemei cu cimitirul au reapărut toate recuzitele tragice, de rău augur ale conflictelor naționale și etnice: drapelele naționale și regionale fluturate, crucile de pe morminte – la terre et les morts, solul și morții, cum spuneau vechii șoviniști ai Action Française –, amintirea războiului și războiul repus simbolic în scenă, focurile nocturne de pază, rugăciunile, jurămintele, intonările imnurilor naționale, utilizarea militantă a porturilor populare, vorbele brutale ale urii și ale disprețului, amestecate cu vocile pioșeniei și ale doliului, iar, în cele din urmă, violența corporală și apoi lacrimile furiei. Împreună cu mormintele profanate reciproc și cu pîngărirea smereniei celuilalt.
La toate astea au participat, sub o formă sau alta, „organe de stat” sau reprezentanți cunoscuți ai lor. Filmările și fotografiile s-au răspîndit pe internet și pe așa-numitele media comunitare.
Vineri după-masa am văzut în gara din Cluj trenul cu pelerinii ce mergeau spre Șumuleu Ciuc. Din geamurile sale, călătorii din Ungaria fluturau imense drapele maghiare și secuiești – în mijlocul apatiei și neînțelegerii totale din partea publicului local. S-a văzut bine că „tabăra națională” maghiară a ajuns într-o stare de mobilizare afectivă completă.
Cine știe unde am fi acum dacă, acolo în vale, cu ocazia oricăreia dintre încleștări, cineva ar fi murit (chiar și accidental).
Diplomația maghiară și cea română joacă toate scenele clasice ale unui conflict grav între state. De obicei, o situație în care ambasadorul României la Budapesta (probabil la indicațiile ministrului său) refuză să se prezinte la „invitația” Ministerului de Externe maghiar este urmată de incidente militare, chiar dacă de data asta nu va fi așa. (Update: ambasadorul român n-a refuzat întîlnirea, ci doar a cerut un alt termen.) Conducătorul partidului maghiar din România (un fost ministru) cere demisia ministrului de interne (Carmen Dan) și a prefectului implicat. (De atunci, Viorica Dăncilă, prim-ministrul României, a semnalat, într-o declarație destul de palidă, că va lua chestiunea cimitirului militar de la Ministerul Afacerilor Interne și o va preda Ministerului Apărării Naționale. Între timp a ieșit la iveală și că atacul din Valea Uzului a fost organizat probabil de secretarul-șef al Ministerului Apărării, adică tot de un politician care îi urăște pe maghiari, un anume Codrin Munteanu. E limpede, așadar, că exact pe mîna lui trebuie lăsată gestionarea conflictului…
Decorul e deci pregătit.
Evident, statul român ar fi putut împiedica escaladarea conflictului. El ar fi putut asigura și în mod pașnic respectarea legilor, a normelor juridice și a dreptului jurisprudențial supus bunului-simț. Dar s-a putut vedea limpede că n-a vrut asta. În fruntea mulțimii de români, aflată în superioritate numerică, care a atacat grupul de maghiari ce „păzea” cimitirul militar – și era condus de persoane oficiale –, s-a aflat un deputat român (deci tot o oficialitate jurată, aflată sub protecția imunității parlamentare), care nu i-a luminat pe cei prezenți în legătura cu legea pe care trebuie s-o respecte și s-o facă respectată, chiar dacă tocmai asta este responsabilitatea lui. (Faimosul șef al jandarmilor n-a fost în timpul serviciului, dar s-a aflat față-n față cu propriii lui subalterni. Update: a ieșit la iveală că acest Cucoș a fost însărcinat oficial să conducă jandarmii aflați la fața locului.) N-a existat nicio situație de urgență ieșită din comun, care să nu sufere amînare și care să fi putut justifica violența.
Da, falimentul e complet.
Cei care se află în situația de a face ceva pentru liniștire, înțelegere, echitate și o judecare nuanțată, atentă și, pe cît posibil, nepărtinitoare a dreptății istorice în viața publică românească își fac la fel de puțin datoria. (La fel face și marea parte a intelectualilor excelenți care la București, Cluj sau Budapesta nu fac decît să strîmbe din nas în fața acestei certe provinciale și să oprească internetul. Update de vineri după-masa: Asociația pentru Tinerii din Joseni a dat o declarație mai mult decît lăudabilă; de asemenea, va fi un marș al solidarității la Cluj, iar USR [filiala Cluj] și PLUS au avut poziții cît de cît acceptabile și, din cîte văd, vor mai fi luări asemănătoare de poziție.1)
Între timp, „plimbarea” pentru solidaritate interetnică de la Cluj a reușit foarte bine (organizată mai ales de István Szakáts, cunoscut militant civic de stînga, artist multimedia, curator și unul dintre figurile conducătoare ale celor ce protestează ori se organizează în chestiunea ghetoului țigănesc de la Pata Rît, pe de o parte, iar pe de alta de mișcarea anticorupție #rezist, apropiată de USR). S-a vorbit, în numele prieteniei maghiaro-române, împotriva incitării naționaliste, cu un mare ecou în mass-media.
E cît se poate de trist că deputatul Hunor Kelemen, președintele UDMR (fost secretar de stat și ministru al României), a spus despre atacul huliganilor de extremă dreaptă și al puternicilor susținători de stat din spatele lor că „ASTA E FAȚA ADEVĂRATĂ A ROMÂNIEI”.
Este nemaipomenit de trist și că, în timpul campaniei electorale europene, UDMR a stîrnit sentimentele alegătorilor săi cu acest caz („Îi apărăm pe strămoșii noștri, pe eroii noștri!”) și că, timp de mai multe săptămîni, și-a ținut în permanență acolo conducătorii locali și naționali. Bineînțeles, asta nu poate servi ca o scuză pentru actele inacceptabile ale șovinilor români. Dar politica plină de contradicții a UDMR – alianța cu PSD-ul naționalist român și cu FIDESZ-ul naționalist maghiar, pentru a simplifica un pic lucrurile – e o temă separată. Afirmația nedreaptă și greșită a lui Hunor Kelemen merită însă cîteva vorbe.
Toate țările au mai multe fețe.
Potrivit unor date binecunoscute, 82% din opinia publică maghiară este „împotriva migranților”. Asta să fie fața Ungariei? Ridicol. Situația ideologică de moment e groaznică, dar nu va fi mereu așa și n-a fost mereu așa. Nu fac parte oare din „fața” Ungariei Ady, Ervin Szabó, Babits, Bartók sau Pilinszky? Miile de budapestani care i-au ajutat pe refugiații din 2015?
În România există liberali și oameni cu convingeri de stînga care au arătat că există o rezistență eficace împotriva șovinismului și a etnicismului. Aceștia ar putea fi, în mod logic, aliații unui partid național care să apere drepturile unei minorități.
În absența unui asemenea partid, mulți unguri din Transilvania au votat cu liberalul USR, căci ei nu vor să cîștige vreun război național (în care șansele unei minorități sînt, evident, infime), ci ar dori mai degrabă o pace națională. (Eu am multe rezerve față de USR și, dacă aș putea vota în România, n-aș prea avea cu cine să votez nici acolo. Dar acesta este, cu toate astea, un fapt.)
Președintele Kelemen își imaginează că dacă va contrapune o retorică șovină unei alte retorici șovine, va cîștiga voturi. Pe cînd se pare că partidul lui a ajuns în Parlamentul European tocmai cu ajutorul naționaliștilor români. El trebuie să se prefacă acum că maghiarimii din România i se opune întreg poporul român. Ceea ce nu-i adevărat. La fel cum nu toți ungurii sînt împotriva românilor.
Pentru recunoașterea acestei corelații elementare și știute de toată lumea nu e nevoie de multă minte, ci de hotărîre morală, de curaj moral, precum și de lăsarea la o parte a calculelor josnice de putere. Ar fi fost bine dacă, în această situație periculoasă, reprezentantul principal al maghiarilor din România s-ar fi putut ridica deasupra celor mai proaste reflexe „naționale”.
Căci, în conflictul din Valea Uzului, naționalismul românesc și statul român au fost totuși cele care au greșit. Conștient că are dreptate, conducătorul cel mai puternic al maghiarimii din România ar fi putut spune ceva prin care să-i facă pe cei mulți să înțeleagă cît de necesară e lărgirea drepturilor național-minoritare, respectarea celor deja existente, eliminarea intențiilor rele secunde, vorba sinceră și posibilitatea reconcilierii bazate pe o dezbatere sinceră, aprofundată și cinstită.
Se pare că nu putem avea încredere în niciunul dintre conducătorii celor două națiuni în cauză. Sînt oameni iresponsabili, lipsiți de principii.
Nu cunoaștem nici în România, nici în Ungaria vreo forță politică semnificativă care să nu fie deloc naționalistă. Săptămînalele culturale românești influente trăiesc deja de decenii în frenezia reabilitării reacțiunii șovine românești din perioada interbelică, la fel cum fac „popularizarea științifică” în „domeniul istoriei” și manualele școlare.
„A face dreptate” a devenit ceva sinonim cu răzbunarea, iar „identificarea faptelor” cu incitarea la ură. Lucrurile stau exact la fel și în Ungaria, unde pentru marele public ambalarea iredentistă, antisocialistă și antiliberală înseamnă știința națională a istoriei, deși mecanismul autoritar al situației e diferit. Pe stadioanele românești se flutură drapele și bannere decorate cu fotografia mareșalului Antonescu (dictator fascist responsabil de genocid, executat pentru crimele sale de război). Campaniile de „reabilitare” din Ungaria sînt cunoscute cititorilor. Aici religia Trianonului a înlocuit creștinismul.
În aceste condiții, cei care pot salva situația nu sînt nimeni alții decît dumneavoastră, dragi cititori.
Dumneavoastră sînteți cei care puteți convinge oamenii din aproprierea dumneavoastră că, o dată cu creșterea pericolului și cu potopul de ticăloșie și orbire, e cu atît mai necesară cumpătarea – nu compromisul oportunist, ci cumpătarea.
Ura față de popoare și rase nu e corectă, și nu trebuie răspuns la ea cu ură împotriva unor popoare și rase. Prețul scump al dorinței de putere și de răzbunare al turbării șoviniste îl plătesc, de obicei, clasele subordonate. În cimitirele militare – da, tocmai acolo! – se odihnesc victimele generațiilor induse în eroare.
Singurul lucru care trebuie să-i vină în minte omului care cugetă atunci cînd vede cimitire militare este PACEA.
Uniforma, arma, lupta nu trebuie admirate și sărbătorite, ci trebuie considerate semnul unei tragedii. Ele trebuie evitate și respinse. Soldatul curajos este și el o victimă, la fel ca văduva și orfanul pe care îi lasă în urmă, precum și copiii muribunzi de sub ruinele așezărilor incendiate și bombardate de el. Pînă și dezertorul. La fel ca mormintele pîngărite și bibliotecile distruse, ca să nu mai vorbim de femeile violate. Podurile explodate. Cel care trebuie sărbătorit este cel care, din motive de conștiință, refuză serviciul militar și suportă consecințele.
Nu e nimic de admirat aici. Nu există amintire în fața căreia ar trebui să cădem în genunchi. Trebuie să avem grijă doar să nu mai fie cimitire militare noi și mai mari.
Din acest motiv, trebuie să ne uităm încă o dată, mai atent, cine se odihnește și unde – pentru asta există specialiști –, trebuie aranjate mormintele lor, dar trebuie încetat (de toate părțile) cu ridicarea bărbătească în slăvi a vitejiei al cărui celălalt nume e… iad.
Nu e chiar nesemnificativ cît de mare e parcela din cimitir dedicată soldaților unei națiuni aflate în război, mînați și omorîți pe front, dar mai important decît asta este de cîtă libertate se bucură ființele omenești cu caractere, culturi, înclinații, dispoziții, concepții diverse, forțate să trăiască între gardurile de sîrmă ghimpată și zidurile statului-națiune.
Poate că, tocmai acum, acest caz se stinge și se contopește în liniște cu tradiția șovinist-etnocentristă și cu înțelepciunea de două parale potrivit căreia „noi” sîntem mereu niște învinși neînțeleși – conform naționaliștilor români, statul român e părtinitor cu minoritățile, iar românii sînt dați la o parte în „propria” lor patrie; exact același text e recitat zilnic și de cineva din Ungaria, doar că acolo vina e pusă în cîrca Europei –, iar „alteritățile” sînt niște profitori și uzurpatori care au succese fără merit și doar prin păcăleli. Păi, asta e chiar plictisitor.2
Așa că, dragi cititori, spuneți-le colegilor, vecinilor, prietenilor și partenerilor de afaceri că nu doar interesul lor judecat la rece (și ca să ne înțelegem: e și interesul românilor, oricît de mare ar fi majoritatea lor) dictează să ne abținem de la războirea simbolică (și reală) ca de la o prostie rușinoasă și periculoasă (împreună cu dezbaterile despre fapte demult lămurite precum cine a fost mai întîi în Ardeal, cine cînd „a venit” și cine a fost adus de cine, cine a asimilat și a gonit pe cine, deși faptele însele, dacă sînt într-adevăr fapte, n-ar trebui uitate). De asemenea, pe lîngă interes, e vorba de a înțelege și de a spune că există și lucruri mai importante de-a lungul Dunării, în vremea poticnelilor și, poate, a începutului distrugerii „civilizației” noastre bazate pe nedreptatea socială și pe „viața economică” care a luat-o razna, decît să ne luăm la palme, fluturîndu-ne drapelele, cedînd unor mizantropi carieriști de mîna a treia și iresponsabili, în timp ce ne facem cruce la tot pasul și mărșăluim spre răul final, încă evitabil.
Ce ne spunem nouă înșine și ce le spunem celorlalți?
Să le spunem oare că, pe de o parte, sîntem egali, pe de alta superiori? Căci noi sîntem mai mulți, noi sîntem mai vechi și mai eroici, mai „vestici”, nu nomazi asiatici pe cai, nu vreo populație fanariotă, levantină, bizantină, decadentă. Căci știm foarte bine la cine se gîndește poetul eminent în Deșteaptă-te, române!, atunci cînd îi pomenește pe „barbarii de tirani”…
Tăcerea nu e un răspuns la toate astea și nu aduce liniștire. De asemenea, nu e corect să gîndești, cred eu, că ungurii din Ardeal sînt o minoritate, deci să tacă din gură. Ci ar trebui să ne gîndim foarte repede cum am putea da valabilitate principiului egalității, chiar și în condițiile actuale care îi sînt atît de potrivnice. În acest principiu se unesc interesele fiecărei etnii, fiecărei națiuni, fiecărui sex social și fiecărei generații, cu excepția celor extrem de puțini care trag foloase din societatea de acum. (Dar ar fi vorba, și pentru ei, de un progres moral.)
În cadrul acestei gîndiri trebuie terminat cu culturile sîngeroase, prin care unii își pot satisface demonii însetați de sînge și viscere doar prin oprimarea și jignirea altora – de regulă a celor mai slabi și aflați în minoritate. Que les messieurs les assassins commençent – nu se poate zice că românii au început, deci să înceteze ei mai întîi hrănirea zeilor războiului cu bucăți de cadavre, adorarea idolului națiunii (adică propria lor versiune transformată în zeu) și ura păcătoasă împotriva semenilor.
Ca de obicei, forțele păcii sînt neorganizate, dispersate, slabe. Dar întărirea lor e o sarcină de ani, și nu de moment – nu a momentului acesta. E însă de cugetat dacă merită să întreții organizații a căror păstrare depinde de ascuțirea conflictelor naționale.
În această situație – în absența forței – nu putem decît să-i rugăm pe cititorii noștri să ia poziție, cumpătat, calm și atent, împotriva naționalismului și a etnicismului, să-și convingă prietenii să iasă din această spirală în vîrtejul căreia apar spectrele suprimării drepturilor, ale mutării din anumite zone, ale războiului civil, ale nimicirii bogăției sociale și culturii.
În ultimii ani, românii și maghiarii au trecut apatic, neutru unii pe lîngă alții, s-au mulțumit cu faptul că nu-și fac nimic exagerat de monstruos unii altora. Drepturi naționale s-au obținut ori s-au lărgit doar ocolit, prin diverse manevre tactice, pe ici-colo, din cînd în cînd.
Asta nu ajunge. La fel, cîteva declarații bine intenționate, mai pacifice – chiar dacă ne-ar trebui mai multe – tot nu sînt încă de ajuns. Fără un interes viu față de celălalt, fără a-l ști pe celălalt și fără solidaritate socială veritabilă, toată treaba e fără speranță. Nu-i vorba să mergem la negocieri cu microbiștii fascizați. Probabil că nici nu s-ar putea. Nu mă gîndesc nici la traducerea cîtorva cărți: această spiță străveche a „relațiilor culturale” nu valorează mai nimic.
Dacă nu terminăm cu reacția șovinistă-rasistă în propria noastră sferă de viață (în primul rînd cu rasismul, xenofobia, ura împotriva Europei transmisă de puterea de stat din Ungaria și de nenumăratele sale organe de propagandă, chiar dacă renunțarea la ele – împreună cu alte lejerități impulsiv-afective – nu poate fi ușoară după atîta spălare pe creier; dacă intelectualii români nu vor înceta să mai privească gînditorii Gărzii de Fier și ai Legiunii Arhanghelul Mihail, sărbătoriți și respectați cu religiozitate pînă și astăzi, ca instanțe care să formuleze imaginea de sine legitimă și credibilă a națiunii române moderne); dacă nu încetăm să trecem trezirea unor fenomene fascistoide printre micile banalități ale cotidianului, atunci nu vom înainta defel în cauza imaginării și creării unei existențe omenești productive, folositoare, frumoase și pline de bucurii.
(Mulțumiri pentru unele informații și referințe lui István Adorján, Attila Magyari Kustán, Doina Gecse Borgovan și Adrian Dohotaru.)
[Traducere de Alexandru Polgár]
About the Author
G. M. Tamás s-a născut la Cluj în 1948. După studii de filologie clasica și filosofie la București și Cluj, începând cu 1972 a fost redactor la un săptămânal literar din Cluj. Retrogradat din poziția de redactor la cea de corector, după ce, din 1974, i s-a interzis – cu câteva rare excepții – să mai publice și a început să fie hărțuit de Securitate, părăsește în cele din urmă România. Din 1979 a predat filosofia la Facultatea de Litere din Budapesta, fiind concediat în 1981 pentru scrierile sale clandestine și protestele ilegale. A fost unul dintre liderii dizidenței maghiare. Ales deputat în 1989, va părăsi viața politică în 1994 și partidul liberal în 1999. Începând cu 1991 a fost director al Institutului de Filosofie al Academiei Maghiare de Științe. A ținut cursuri și a făcut cercetări la universitățile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center, Chicago, Wissenschaftskolleg din Berlin, Georgetown, Yale, New School for Social Research, Collegium Budapest etc. Cărți: A teória esélyei [Sansele teoriei, Bucuresti/Cluj, 1975], Descartes a módszerrol [Descartes despre metoda, Bucuresti/Cluj, 1977, ed. a II-a: Cluj, 2002], A szem és a kéz [Ochiul si mina (samizdat), Budapesta, 1983, Geneva, 1985], Idola tribus [in maghiara: Paris, 1989, trad. fr. Paris, 1991], Másvilág [Cealalta lume, Budapesta, 1994], Törzsi fogalmak [Idolii tribului, vol. I si II, Budapesta, 1999; partial tradusa in limba romana: Cluj, 2001], A helyzet [Situatia, Budapesta, 2002]. A publicat numeroase eseuri, studii si articole in periodice si antologii; scrierile sale au fost traduse in 14 limbi. De asemenea, publica in mod regulat articole de comentariu politic in marile cotidiene maghiare. Din 2003, G. M. Tamás este vicepresedinte al ATTAC Ungaria.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
Jos palaria pentru aceasta analiza!
Cea mai buna analiza asupra acestui subiect.