Etică și medicină în prezent: un aspect al nihilismului modern
The world is too much with us; late and soon,
Getting and spending, we lay waste our powers;
Little we see in Nature that is ours;
We have given our hearts away, a sordid boon![1]
William Wordsworth, 1807
Nimeni nu poate discuta serios despre medicină astăzi fără să o abordeze din perspectiva problematicii tehnoștiinței; într-atât această străveche[2] „artă” a vindecării a suferit, în cursul secolului al XIX-lea, o transformare radicală, devenind o ramură a științelor aplicate provenind din biologia generală, din biologia moleculară, din chimie, din neuroștiințe, din micro-informatică, din electronică, din fizica solidelor, din fizica nucleară.
Două informații recente mi-au atras din nou atenția asupra aspectului extrem al ultimelor inovații științifice în domeniul medicinei.
- Un laborator de medicină experimentală din China a realizat gemeni umani prin clonarea unui embrion.
- Niște laboratoare de robotică și de neuroștiințe din Statele Unite au pus la punct implanturi cervicale nano-microscopice care, pe baza unor programe prestabilite cu care vor fi încărcate în prealabil, vor determina subiectul să acționeze la comenzi, fără ca acesta să perceapă voința unui agent extern; dimpotrivă, el își va percepe acțiunea ca venind din propria sa inițiativă, ca fiind produsă prin propria sa decizie.
Citind aceste informații, mi-am amintit de unele scene schițate în romanele științifico-fantastice cu tentă filosofică, mai precis de Brave New World de Huxley și de 1984 de Orwell.
Constatăm încă de la început, în ambele cazuri amintite, că este vorba o dată în plus de lupta împotriva naturii prin controlul evoluției sale normale, adică a ceea ce a fost instaurat ca atare încă de la originea vieții, nu numai a speciei umane, ci a tuturor mamiferelor, cel puțin. În primul caz, se modifică de la un capăt la celălalt procedeul natural de reproducere, intervenindu-se în chiar nucleul procesului de diviziune celulară; în celălalt, este vorba despre aproprierea proceselor de decizie specifice conștiinței umane. Nu are nicio importanță dacă, pe de o parte, dispariția reproducerii naturale, și de cealaltă, conștientizarea sinelui în raport cu lumea exterioară sunt produsul unui creator ne-creat sau al unui big-bang fizico-chimic oarecare; ceea ce contează este că în ambele cazuri, travaliul exemplar al modernității se instaurează împotriva naturii.
Deja de la mijlocul secolului XX avem numeroase exemple ale acestei lupte încrâncenate contra naturii, în care medicina, grație biologiei moleculare și chimiei, a avut un rol decisiv în transformarea radicală a comportamentelor umane. Astfel, pilula contraceptivă pentru femei și mai târziu și pentru bărbați a antrenat o transformare totală a comportamentelor umane în ceea ce privește procrearea (cel puțin în societățile avansate tehnologic), relațiile sexuale și prin urmare erotismul, interdictul, prohibitul, tabu-ul, și, de o manieră mai generală, seducția. În zilele noastre, copilul nu mai este o fatalitate a corpului feminin, căci, mai mult chiar decât avortul, practicat din cele mai vechi timpuri și de către populațiile cele mai primitive, pilula perimte într-un mod mult mai precis elaborarea unor alegeri de viață, atât în cadrul strategiilor profesionale, cât și în organizarea vieții cotidiene în totalitatea ei. Să remarcăm că în Europa, toate aceste avansuri ale tehnologiilor biologice și chimice (care implică într-o măsură egală și medicina veterinară) sunt concomitente și legate de sfârșitul civilizației rurale, de dispariția religiozității și a tradițiilor populare, care au fost și sunt în mare măsură reificate și pietrificate în muzeele satului și în spectacole de teatru ad hoc. Odată cu cipurile și nano-implanturile vedem că se profilează sfârșitul autonomiei gândirii pentru o majoritate de femei și bărbați, precum și apariția unei noi forme de sclavie, o sclavie întrutotul consimțită, căci imperceptibilă ca alienare de către o conștiință preprogramată…. De aici înainte nu va mai fi vorba de servitutea voluntară (La Boëtie) impusă de un tiran ce se folosește de lașitatea umană, servitute având mereu un potențial de culpabilitate și de revoltă prin existența conștiinței nefericite, ci, a contrario, de o servitute fericită, deoarece provine din conștiința de sine pentru sine! Iată ceva ce dă o nouă dimensiune biopoliticii, care – să o spunem pentru semidocți – nu s-a născut din pana lui Foucault ci, cu mult timp înainte, din cea a lui Platon (care este, după Heidegger, chiar gânditorul aflat la originea modernității)[3]. Firește că această luptă împotriva naturii nu datează de ieri, de-alaltăieri: putem să-i situăm originea în momentul când omul a început să domesticească animalele și plantele și să selecționeze speciile în funcție de nevoile sale, adică de la revoluția neolitică și sedentarizarea vânătorilor-culegători. Dar ceea ce a schimbat în mod mai esențial modul de operare al științei a fost reconceptualizarea acesteia ca experimentare calculată sistematic, iar acest lucru dă astăzi rezultate care nu sunt doar spectaculoase, ci nemaivăzute în cel mai propriu sens al cuvântului: schimbările de sex pentru femei și bărbați, manipularea genetică la plante, animale și oameni, construcția de umanoizi dotați cu inteligență artificială capabili să răspundă situațiilor aleatorii pe care le întâlnesc sunt tot atâtea exemple pertinente. Aceste fapte de vitejie tehnologică sunt cele care permit, de exemplu, dezvoltarea teoriei genului, deoarece rezultatele lor oferă posibilitatea de a critica toate diferențele atribuite altădată culturalului și nu naturii biologice date a ființelor vii (de fapt, în majoritate zdrobitoare, viața animalelor superioare este rezultatul încrucișării celor două sexe diferite!). Această luptă împotriva naturii atrage după sine o concepție hiper-individualistă asupra libertății, în care fiecare ar fi stăpân asupra alegerii propriului sex, indiferent de cel atribuit la naștere; acest hiper-individualism corespunde, de altfel, teoriei politico-economice a hiper-liberalismului tehno-capitalist, nouă sinteză a globalismului între economia propusă de Milton Friedman, teoria genetică și biologia moleculară.
Ori, trebuie să cădem de acord că a lupta împotriva stării naturale a viului înseamnă a lupta împotriva a ceea ce fusese dat omului, de la origini, ca o stare intangibilă. „Asta e viața!” spuneau altădată țăranii arhaici în fața morții; adică, acesta este decăderea normală a devenirii înscrisă în eternitatea vieții oamenilor în societate. A contrario, e de ajuns să observăm modul cum societățile umane cele mai moderne resping moartea ca pe o fatalitate insuportabilă, ba chiar mai mult, în anumite cazuri, precum cel al Statelor Unite, ca pe un destin obscen, și, prin urmare, cum aceste societăți caută în tot felul de descoperiri științifice modalități de a transforma, de a amâna sine die moartea, ba chiar de a resuscita persoana sau animalul prin clonarea ADN-ului după un sejur criogenic, ca să percepem amploarea mutației spirituale generate de modernitatea noastră. Să lupți împotriva intangibilității valorilor unei societăți umane înseamnă, de fapt, să lupți împotriva panteonului spiritual pe care oamenii l-au elaborat pentru a conferi sens în același timp eternității grupului și a fragilității mundane a individului. Astfel, la Greci, eternitatea se numea physis, cuvânt pe care l-am trăda dacă l-am traduce prin „natură”, deoarece conform lui Aristotel ea include și Polis-ul înconjurat de câmpurile, pădurile, pășunile și munții săi, domeniile zeilor, semizeilor, nimfelor și satirilor cu teatrul lor grotesc sau tragic. Ca antropolog, și pentru a adăuga o nuanță de exotic acestui eseu, îmi permit să semnalez că populația Dayak din Borneo nu gândește diferit atunci când refuză sume de bani foarte consistente din partea industriașilor lemnului din Malaiezia care încearcă să intre în posesia esențelor prețioase din pădurile lor primitive. Ei susțin că nu pot vinde pădurea, deoarece ea este locul unde sălășluiesc spiritele strămoșilor lor, cu care păstrează legături memoriale și ceremoniale intense și repetate. Recent, în Statele Unite, indienii Sioux au refuzat să permită trecerea pe terenurile din rezervația lor a unei conducte de petrol pentru că aceasta ar fi traversat pământul sacru unde odihnesc strămoșii lor și nu se poate atenta la spațiul morților decât cu prețul unor pedepse aspre. Aș putea multiplica astfel exemplele de popoare primitive pentru care valorile transcendente sunt cu adevărat transcendente, de neatins pentru acțiunea umană sublunară.
Dacă în Europa creștină medievală pădurile încă adăposteau zâne și elfi, exploatarea nelimitată a naturii era încurajată și legitimată de Biblie, care îi încurajează pe oameni să o exploateze pentru a prolifera. În același timp, pe atunci de obicei nu se lucra duminica și nici în zilele de sărbătoare. Am regăsit chiar de curând această rânduială în satele românești, chiar și în orașe în anii 1970. Teologi medievali precum Albert cel Mare sau Sfântul Thomas din Aquino demonstraseră imoralitatea împrumutului cu dobândă tocmai din cauza faptului că dobânda lucrează în zilele de odihnă, care ar trebui să fie dedicate în mod obligatoriu rugăciunii, lui Dumnezeu, lui Hristos, Fecioarei și sfinților. Or, ce înseamnă această intangibilitate a valorilor, fie ea spațială, ca la Greci, sau temporală, ca la creștini? Care este calitatea principală a acestor referenți care se prezintă ca imuabili și invarianți? În limbaj filosofic îi numim „valori transcendente”, valori care depășesc orice acțiune sau justificare lumească. În același timp, dacă privim istoria omenirii în ultimele câteva secole constatăm că aceste valori au dispărut peste tot, chiar și acolo unde au trebuit să ducă lupte de ariergardă în același timp violente și inutile pentru a-și menține veridicitatea. Oricum au decurs aceste lupte, după un timp, rezultatele au fost întotdeauna aceleași: aceste valori intangibile au cedat în fața modernității tehnice, în fața eficacității practice aplicate, în fața confortului pe care acestea îl aduceau, dar și în fața violenței ucigătoare pe care o implicau, a victoriilor militare totale pe care acestea se presupunea că le pregăteau. Această dispariție mai mult sau mai puțin lentă, mai mult sau mai puțin rapidă a valorilor transcendente afectează toate activitățile umane, industria și învățământul, ingineria și, în cele din urmă, și medicina, în raportul său din ce în ce mai intim cu tehnoștiința. Printre aceste valori, etica pretins intangibilă ocupă un loc esențial, datorită legăturii sale cu politica și faptului că ea încearcă să-și impună conceptele asupra politicii; mai mult decât atât, prin faptul că se pretinde ea însăși politică, fondată pe vechea dihotomie legal/legitim, unde legitimul reprezintă moralul[4]. Odată cu apariția experimentului științific, medicina s-a confruntat cu valorile transcendente, începând cu disecția până la recentele experimente cu embrioni umani (în ceea ce privește animalele, acest lucru este permis de mai mult de o jumătate de secol).
Într-adevăr, dacă există limite intangibile pentru practicile experimentale (cu teoria sunt mai puține probleme, căci Copernic a putut să-și expună sistemul teoretic fără să își atragă critici din partea Bisericii, în timp ce Galileo, experimentatorul, a trebuit să-i suporte furia!), rezultatele care din punct de vedere epistemologic au nevoie să fie depășite pentru a demonstra soliditatea, teoriei ar fi blocate. Or, știința funcționează întotdeauna în cadrul unei dinamici a depășirii, dar o depășire care nu este dialectică, ci aritmetică, geometrică sau exponențială. Așadar medicina, devenită din ce în ce mai științifică, din ce în ce mai legată de științele experimentale cele mai de vârf, este constrânsă să depășească limitele etice pe care societatea i le impusese prin intermediul legilor sale morale sau al instituțiilor. Ca toate științele experimentale, este necesar ca, odată cu fiecare pas înainte pe care îl face, medicina să justifice transgresiunea pe care și-o interzisese pe vremea când lumea de dincolo era percepută ca fiind de neatins, transgresiune imorală, ilegitimă, inacceptabilă pentru demos, socius, pentru colectivitate. Cu timpul, constatăm că nimic nu poate opri această fugă înainte, deoarece raționamentele teoretice inductive sau deductive bazate pe practică nu pot fi verificate decât prin această transgresiune. Prin urmare, relația noastră cu viul a fost bulversată din ce în ce mai violent și mai rapid, și treptat ea s-a transformat din acest izvor de uimire divină, cum o percepea încă Sfântul Francisc din Assisi în fața păsărilor, în artefactul unui simplu obiect al experienței. Astfel a devenit corpul omenesc pentru medicină.
În cele din urmă, pentru ca știința să avanseze, ea trebuie să împingă necontenit, ad infinitum, limitele valorilor etice care îi blocau înaintarea. Deja Aristotel prevăzuse asta atunci când scria (în Politica) că infinitul nu trebuie să dirijeze oamenii. Ori, tocmai că știința își construiește posibilul obiectivărilor sale ca pe un indeterminat infinit a priori, ca pe un spațiu nelimitat (apeiron la Greci), sau dacă este să o spunem în termeni kantieni, ca pe condițiile de posibilitate nelimitate ale obiectivării. Este vorba deci de acele zone ale activității umane care nu numai că lucrează în nelimitat, ci cărora nelimitatul le este însăși esența (Wesen) devenirii: tehno-știința și economia, ceea ce Heidegger numește încadrare sau dispozitiv (Ge-stell), metafizică a modernității tehnice. Prima invocă progresul științific, cea de-a doua – progresul economic și social. De unde consecința evidentă: ansamblul pe care îl putem numi fără a greși progresul tehno-economic nu suportă, în cele din urmă, nicio limită care i-ar împiedica natura de perpetuum mobile. Mai precis, progresul tehno-economic poate avansa în marșul său triumfător doar prin distrugerea permanentă a valorilor etice. Astfel, în această sinergie a distrugerii și reconstrucției permanente, valorile etice în continuă transformare sunt trăsătura caracteristică a civilizației europene, cel puțin de la sfârșitul Evului Mediu occidental și de la descoperirea Americii încoace.
Distrugerea permanentă în vederea reconstrucției și a unei noi distrugeri: aceasta este mișcarea lumii pe care noi am construit-o după ce zeii greci ne-au abandonat și a cărei amprentă filosofică a formulat-o Nietzsche. Tot el i-a dat și un nume: nihilism. Se cuvine totuși să precizăm că nu este vorba de nihilismul dezmoșteniților și nici de cel al teroriștilor politici care voiau dispariția Țarului, cei al căror portret l-a desenat Dostoievski în Demonii. Nihilismul despre care este vorba aici este un nihilism propriu modernității, mai mult: este nihilismul fondator al modernității, căci fără acesta am trăi în tradiție, ori, noi trăim într-o inovare permanentă și într-o multiplicare continuă a noului, a producției, a consumului, a ciclului câștig-cheltuială-distrugere. Nihilismul nostru este cel al unui prea-plin în permanentă autodistrugere. Acesta este ceea ce dă sens lumii și imprimă o interpretare a-morală a acesteia, deoarece valorile sale morale sunt într-o permanentă transformare, sunt tranzitorii și efemere (cum o arată anumite opere caracteristice artei contemporane), și de aceea ele nu mai sunt de fapt nici morale, nici imorale, ci pur și simplu traduc o absență a moralei, sunt a-morale.
Acestei puneri în evidență a nihilismului ca destin al modernității fără credință nici lege transcendente, căci ceea ce era stabil se transformă încontinuu, trebuie să îi adăugăm elementul care generează mișcarea nelimitatului științei. Într-adevăr, pentru a transcende necontenit limitele etice impuse altădată cercetării științifice, trebuie ca lumea și în cele din urmă noi înșine să fim topos-ul, spațiu-timpul, unei posibile obiectivări infinite. În miezul acestui vârtej suntem călăuziți, sau mai bine zis suntem duși cu forța, de voința de putere a obiectivării care, tocmai pentru că este infinită, lasă totdeauna loc pentru nelimitarea etică. De aici încolo, transcendentul este în fiecare moment călcat în picioare, negat (nu ni s-a spus oare acum câțiva ani că nu ne vom atinge niciodată de embrionii umani pentru clonare?), refulat, reluat, re-aranjat pentru a asuma și legitima transmutația valorilor. Nietzsche ne-o spune clar: „astfel se etalează idealul puterii omului modernității, putere a Spiritului (logica) și a avuției, care distrug viața umană autentică” (în Extrase postume, 1887). Sigur că în această cursă fără sfârșit către inovare putem sesiza în același timp o fascinație, un vertij, o halucinație, o nevroză și o orbire care mă fac să mă gândesc la proverbul grec: „Dumnezeu îl orbește pe cel pe care vrea să îl piardă”, Dumnezeu fiind aici Rațiunea cu logica propozițiilor. Și pare foarte normal să deslușim în această urmărire fantasmatică sau infernală – după înclinațiile noastre fenomenologice – adevărul înrădăcinării trecerii noastre prin lume sau, dacă preferați, desfășurarea Dasein-ului omului modern, ca să o spunem ca Heidegger, sau, într-o încercare de traducere, existentul-prezent-în-lume din vremurile noastre de indigență etică. Ar trebui așadar să căutăm originea acestei mutații a gândirii europene care ne-a dus către nihilism. În lupta sa contra Luminilor, tiraniei raționalității și imperiului Spiritului hegelian, Nietzsche avansa următoarea ipoteză: „Credința în categoriile rațiunii este cauza nihilismului” (Cf. Diverse pasaje din Morgenrote). El adăuga că aceste categorii creează o lume imaginară diferită de lumea trăită cu adevărat, veritabila lume tragică a oamenilor cu pasiunile lor[5]. Dacă există vreo evidență a prezentului nostru, aceasta este chiar dispariția vrajei lumii. Vrajă pe care o puteam înțelege ca pe o credință vie în cuvântul creștin, formulată de Tertulian în De Carne Christi (cca. 203-206), « prorsus credibile est, quia ineptum est”, prescurtat adesea prin « Credo quia absurdum ».
Ori, din momentul în care oamenii au început să încerce să demonstreze existența lui Dumnezeu în termeni logici (Albert cel Mare, Sfântul Thomas), am intrat într-un univers mental care zguduie transcendentul minunilor. Noua modalitate de a asuma credința ar putea să proclame: „Cred, pentru că este rațional!”. Din momentul în care etapa următoare se manifestă prin interpretarea lumii bazată pe calcule matematice (Descartes, Leibniz), întreaga natură, inclusiv omul, nu mai este decât o sumă de obiecte potențiale ale cunoașterii științifice infinite. De aceea logica matematică se prezintă ca instrumentul unic al cunoașterii totale, în mod ideal fără rest, chiar dacă acest „fără rest” real este o fantasmă necontenit reactualizată într-un nou obiect. Astfel, pentru ca această putere potențială să se poată realiza, ea trebuie să elimine tot ceea ce o îngrădește, și mai cu seamă morala, deoarece voința de putere care o locuiește nu are ce face cu morala: acest lucru este adevărat pentru politică, este adevărat și pentru științe. Ori, medicina, cum spuneam la începutul acestei conferințe, a devenit o știință aplicată care nu poate scăpa acestei energeia și destinului său inexorabil și inflexibil: Grecii numeau asta o necesitate inalterabilă, o fatalitate implacabilă, ananké.
De aceea, se găsesc astăzi oameni cu desăvârșire normali care pot lua în considerare declanșarea unui război nuclear pentru a-și impune voința de putere; de aceea se găsesc numeroși cercetători care muncesc să inventeze arme, unele mai letale decât altele. Tot acesta este motivul pentru care au existat medici care făceau experimente și mutilări asupra oamenilor în lagărele de concentrare germane, precum și alți medici, în țări democratice ca Statele Unite[6], care practicau experimente mortale asupra oamenilor de culoare; mai sunt și aceia care, după 1945, asistă militarii care torturează prizonieri politici, cum s-a întâmplat în dictaturile militare din America de Sud. Unii vor spune că acestea sunt cazuri extreme; cu toate acestea, ele sunt suficient de reale și de frecvente pentru a constitui exemple pertinente. Știm că autoritățile americane, ca și cele ale fostei Uniuni Sovietice sau cele chineze, au procedat la experimente medicale asupra prizonierilor de drept comun sau politici, fără ca acest lucru să emoționeze pe multă lume. Cât despre animale, putem vedea în fiecare zi felul în care sunt tratate în procesele de producție și de experimentare: ca simple obiecte manipulabile care nu au nici sentimente, nici dureri, folosite pentru nevoile științei și ale producției de masă.
Unii intelectuali mai sensibili se plâng de violența care ne înconjoară, de violența vieții cotidiene în societățile noastre, de violența felului în care se rezolvă divergențele politice și sociale. Dar surpriza lor este pe măsura „somnului lor dogmatic”, ca să folosim cuvintele lui Kant. Dacă ar fi conștienți de felul nostru de a fi nihilist în lume, ar înțelege că, după ce i-au explodat toate șuruburile etice, lumea nu mai poate funcționa decât în modul dezastru, propriu lipsei de măsură a creșterii maxime. Hybris-ul, despre care grecii știau deja că naște orbirea arogantă care pune stăpânire pe omul centrat numai pe el însuși. Ori, ce altceva este orgoliul omului modern, dacă nu această sete de nestins de cunoștințe și de producție, pentru care el este gata să distrugă orice, inclusiv propriul pământ de sub picioare, propria planetă?
Într-una din lucrările sale cele mai celebre, Was heißt Denken? (Ce înseamnă gândirea?), filosoful german Martin Heidegger a scris o frază care a stârnit o stupoare amplă și polemici vii din partea raționaliștilor: « Die Wissenschaft denkt nicht ! »: „Știința nu gândește!”. O lectură superficială îi poate înșela pe cititorii neatenți la urmarea textului. Maestrul din Freiburg nu voia să spună că oamenii de știință nu își gândesc cercetările sau elaborările teoretice, ci atrăgea atenția că știința nu reflectează la originea condițiilor sale de posibilitate. Ori, aceste condiții de posibilitate se mențin în apeiron și în nihilismul pe care acesta îl generează.
[București, 3 iunie 2019 / Trad. de Ruxandra Ivan]
–
[1] Prea mult e lumea cu noi; târziu dar curând
Dobândind și cheltuind, ne secăm de puteri;
Vedem prea puțin ce-i al nostru-n Natură;
Am renunțat la inimi, sordidă binefacere!
[2] Primul tratat de medicină, găsit în Egipt, datează din secolul al XXX-lea î.Hr.
[3] Cf. Peter Sloterdijk, Regeln fûr den Menschenpark, Frankfort am Main, Ed. Surkhamp, 1999 (Trad. Rom. Reguli pentru parcul uman, București, Humanitas, 2003).
[4] În această privință, amintim de Antigona și de dezbaterile din procesul Eichmann documentate de Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului, București, ALL, 1997.
[5] Cu privire la tema nietzscheană a logicii raționalității, vezi Clément Rosset, Le Réel et son double, Paris, 1976.
[6] https://atlantablackstar.com/2015/06/24/pentagon-admits-using-black-soldiers-human-guinea-pigs-wwii/?fbclid=IwAR2OnaDgH2NLlsio-2sxpz__B-qqMoVtvIA35S0q_vZgG2Ds3ejDJ6WWCq0.
Black enlisted men were used as human guinea pigs in chemical experiments during World War II—not by Nazi Germany, but by Uncle Sam.
Pentru o extensie a acestui proces experimental a-moral, vezi https://www.bvoltaire.fr/intelligence-artificielle-vers-une-medecine-sans-humanite/?mc_cid=abcaeedea1&mc_eid=8c196957a5
About the Author
Claude Karnoouh Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat a fost Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017) (ed. Sedcom Libris, 2020). Un prieten statornic al României, Claude Karnoouh a murit la București în septembrie 2021.
Related Posts
Cum se explică ruina stângii politice din România şi… din Europa ? →
UE, un impas politic şi social →
Extrem de enervantul cuvânt „comunitate” și subtextul său sociologic →
One Response to Etică și medicină în prezent: un aspect al nihilismului modern