Coloniale românești la vrac
Intitulată Epoca de mijloc (Editura Tact, 2019), cu o copertă în care un mamut înfiorător se confruntă cu o familia proletară, purtătoare de cazma (în loc de lance), vulnerabilă prin definiție, ultima carte a jurnalistului Costi Rogozanu e o trecere în revistă a materialelor sale gazetărești scrise începând cu anul 2013. Dacă acestea sunt doar o parte sau toate adunate la un loc contează mai puțin. Stilul face omul, după cum se știe. Dacă Rogozanu ar scrie patru mii de pagini de notații zilnice pe teme politice, lucrurile ar sta probabil tot așa cum le descrie în introducere autorul: „Cartea e plină de ambiguitatea și graba stilistică a scrisului cotidian ca job. Stilul e măcinat de perpetua nervozitate generată de un mediu de dreapta continuu provocator, dar și de simpla rutină a muncii plătita lunar.” (p. 18) Maniera de a scrie a lui Costi Rogozanu este mai degrabă una injectată de o deprimare bine temperată decât de nervozitate explicită. O atitudine de ins consumat de mediocritatea monotonă a vieții de zi cu zi, care găsește refugiu într-un soi de nemulțumire rugoasă – de detectiv care fumează câte două pachete pe zi din filmele americane de gen – se întrevede din paginile cărții. Rogozanu este plictisit de exasperare și exasperat de plictiseală în același timp, însă notația sa are un nu-știu-ce de film noir, ceea ce îi dă scrisului său un aer enigmatic și, cine știe?, chiar romantic. Rogozanu este un dur pentru că are un suflet mare, el plasându-se de partea buna a lucrurilor, care nu se referă nici la vreun adevăr metafizic sau la altul terestru, ci la suma realităților oamenilor simpli. Rogozanu dă glas vocii mute (de aici și ironia ca armă a înfrânților din oficiu) a celor care nu apar de regulă la televizor și nu știu să scrie calofil. Poate chiar nu știu să scrie deloc, dar prea puțin contează asta. Repetitivitatea din fraze se recunoaște cu ușurință și-n idei.
Cum vede lumea Rogozanu, acuzat de unii de comunism și de alții mai binevoitori de stângism? În primul rând, Costi Rogozanu nu este doar un jurnalist de stânga (sau, dacă am înțeles bine, singurul jurnalist de stânga), ci poate unica prezență cu mesaj social dintre cele care se preumblă prin studiourile de televiziune din România (dacă îl excludem pe Dragoș Pătraru, dar acesta nu e jurnalist și, vai!, nici intelectual). Ceea ce se desprinde din mai toate comentariile sale la subiectele zilei este tocmai lipsa politicului și socialului tratate serios din mainstreamul gazetăresc românesc. Situându-se din start în răspăr cu clișeele de dreapta, care sunt omniprezente în spațiul public de acum, există riscul ca intențiile sănătoase ale pozițiilor sale să cadă în extrema cealaltă, a stereotipurilor, să le zicem, de stânga, de această dată. De fapt, ce stânga apară Costi Rogozanu? Sigur, nu e cea a unui Ilie Șerbănescu, care deplânge puterea economică de odinioară a României socialiste – ceea ce e un mit ca oricare altul –, dar nici zeama ideologică a ONG-urilor care pretind că iau bani europeni ca să curețe România de șomeri și sărăcani (vezi cazul Dan Barna), eliminând poate direct pe săraci și șomeri ca ființe prezumtiv raționale, cu drepturi și libertăți cetățenești garantate de stat. Pentru Costi Rogozanu, România tranziției anilor 1990-2000 a fost un waste land de dereglementare economică virând înspre haos social: sărăcia explozivă a fărâmat țesuturile sociale și a aruncat în aer familia conservatoare românească. Interlopul este eroul clasei noi apărute atunci – afaceriștii mici și mijlocii. Următorul deceniu a dus la finalizarea transplantului de neoliberalism și austeritate europene, sub oblăduirea NATO și apoi UE. Exilul pe considerente de supraviețuire a depășit procentual orice creștere economică realizată după 2000 până în 2008, când începe Marea Recesiune. Prezentul de după 2013 este, în schimb, sinistru la modul comic: pe de o parte învingătorii capitalismului de periferie, compuși din corporații și un firav capital autohton, neplătitor de taxe și impozite prin excelență, demnitari și funcționari înalți ai statului, jandarmi, polițiști, ofițeri din armată și de servicii secrete, medici (mai nou și doctorii reali, nu doar cei cu diplomă postpostuniversitară, intră în categoria celor binecuvântați de soartă), pe de altă parte pegra ratată a bunului capital: angajații mărunți și medii din birocrația de stat, care o duc ceva mai uman decât masa zdrobitoare numeric a celor 80% dintre proletarii cu salariul minim pe economie. Primii se bucură de pensii grase la 45 de ani, trăiesc din rentele apartamentelor pe care și le-au achiziționat între timp sau continuă să se ocupe de afaceri nefiscalizate cu marje de profit de cel puțin două cifre. Ultimii fac eforturi disperate să-și plătească facturile la căldură iarna, să-și cumpere medicamente de strictă necesitate și pesemne să-și ascundă dantura lipsă. Primii sunt clasa de mijloc cât o unghie de lată: deși antidemocratici și/sau cleptocratici prin mentalități și rele practici deja dovedite penal, aceștia votează cu visul neoliberal românesc, fie că acesta este reprezentat de Traian Băsescu, Klaus Iohannis sau, dacă lucrează în office-uri cool, cu oricine e pe rampa de lansare a USR-ului. Reduși intelectual și primitivi în gândire, aceștia îi înjură cu blesteme acre, în răsunet de manea corporate, pe săraci pentru că, ghici ce?, put și mor de foame, deși cei din urmă mai lucreaza cât de cât pe undeva, făcându-se utili societății prin fabrici de textile, service-uri auto sau car wash-uri cu plată minima la negru. E greu de zis care dintre tabere e mai fals habotnică, mai lipsită de educație (și nu ne referim la cumpăratul lacom de diplome), dar, ceea ce este sigur, clasa de mijloc și elita compradore iubesc să se traga în poză cu orice vine din Vest și să se declară extaziați când poartă șapca lui Trump, token-ul de ungere a stăpânilor de adevărații stăpâni la colț de Dunăre cu Rusia. Între timp, armamentul american se cumpără fără comentarii și serviciile secrete conduc pe față țara, simuland cu gâfâieli democrația. Împotriva acestei polarizări totale, nu doar materiale, se ridică stângismul lui Costi Rogozanu, care pare mai curând un liberal laic de rit keynesian de pe vremuri, nicidecum bolșevicul de serviciu al presei românești, turbată și descentrată spre o dreaptă vestică, dar aplicată și trăită intens, în spirit colonial. Din punctul de vedere al analistului Costi Rogozanu, fie că te cheamă Manda, politician-afacerist-mafiot de Dolj, fie că te numești Gabriel Liiceanu, negustor de cărți ajuns milionar, nu parfumul sau balsamul consumate de ei fac diferența reală dintre aceștia doi (presupunând că Don Manda nu adoră și el luxul, ceea ce nu credem) și restul populației, ci asemănarea de clasă: veniturile uriașe față de clasa celor de jos, multitudinea tarată, România aia rea și pestilențială, spre deosebire de româniile ok ale celor avuți. Prin românii bune se înțelege spațiul de confort al diferitelor franjuri profesionale care alcătuiesc clasa de mijloc și îi dau sens celei de top, aceeași care impune direcția generală de marș forțat prin fața tribunei Fratelui Capital.
Cine cântă în strună neoliberalismului autohton? Sindicatele, patronatele, serviciile secrete, ambasadele și camerele lor de comerț, presa de toate culorile politice ale mogulilor sau patronilor media oportuniști de ieri sau de azi (unde, permiteți-mi răutatea, lucrează și Costi Rogozanu), ONG-urile, intelectualii publici, tehnocrații din ministere și universități centrale sau de provincie, micii șefi din aparatul de stat, de la toate nivelurile sale, în general, tot ceea ce sare de un venit oarecare, pe cale îl putem stabili, să zicem, la cuantumul minim de două-trei salarii medii pe economie. Cine stă în spatele lor, protejându-i cu aripa sa pufoasă și o pereche de gheare ascuțite la nevoie? UE, NATO și, îndeosebi, capitalul transfrontalier, adeptul austerității pentru unii deja loviți de penurie. Simplitatea acesei viziuni rogoziene este utilă demonstrativ și analitic, mai ales că probele se acumulează în ritm de cotidian, dar perspectiva e prea comodă cumvă. Contradicțiile grave dintre deținătorii puterii nu par să existe cu adevărat, ceea ce ne miră (doar) sub aspectul netezimii și clarității vieții sociale ce rezultă de aici, în care știința nu prea crede. Anticorupția, care a fost și este un fâs în stricatul Est, traversează tensiunile din interiorul clasei de mijloc și a elitei românești, funcționând ca o reglare de conturi între tabere adverse, sub umbrela mincinoasă a legii, dar puterea trece, totuși, dintr-un punct în altul vecin, fără ca 90% din electorat să simtă diferența. „În concluzie, nu trebuie scăpată esența luptei antidemocratice între partide și unele instituții. Partea partinică funcționează ea însăși din ce în ce mai straniu, cu partide-fantomă în ajutor. Partea instituțională speră la o nouă susținere în forță a Vestului. Democrația liberală e un apendice inutil în oricare dintre situații. Nu e nevoie de paradă de democrație, se pot face bani și fără, se pot schimba puteri și fără alegeri.” (p. 101) E aici o vână de persiflare a cinismului elitelor care nu convinge pe de-a întregul: dat fiind contextul, de ce masele sunt atat de pasive atunci, dacă deținătorii de capital și clasele medii fac front comun pentru mica lor Românie, segregată, stat-în-stat, geopolitic antirusă? De ce nu avem revolte? Oare condițiile materiale nu sunt suficient de rele? Sunt mulțimile constitutiv conservatoare, ca în citatul din Troțki de la pagina 333? Cele patru milioane de români care supraviețuiesc din muncă prost remunerată în Vest nu o duc strălucit nici acolo, dar votează furibund cu dreapta neoliberală turbo de acasă sau cu platforme curat reacționare locale. Explicațiile lipsesc, dar ele, în fond, nici nu au ce căuta într-o carte de tipul acesteia. Demascând și dinamitând Newspeak-ul de dreapta, osificat prin oficializare tehnocrată și obscen prin sloganuri, Costi Rogozanu, care se teme de fascism ori de câte ori observă disprețul de clasă verbalizat și la lucru în România, își face datoria. ,,Avem nevoie de acești demagogi buni care să lupte cu astfel de inerții conservatoare profunde. Spaimele și fricile ipocrite de iliberalism, fake news și alte prostioare sunt doar gaz pe foc. Energiile se pot canaliza progresist, pot da speranțe, doar cu obiective clare: redistribuirea nu mai e de ajuns, există o dorință de masă de schimbare radicală; ei bine, acest radicalism trebuie construit cum trebuie, nu grupat cu trucuri vechi și periculoase: tentații naționaliste, xenofobii și altele asemenea.” (p. 334) Epoca de mijloc conține și câteva analize de film românesc care, în ceea ce mă privește, fac deliciul cărții, Rogozanu decopertând cu măiestrie fobiile, obsesiile și ipocriziile middle-class de la noi. Una peste alta, cartea e o lectură necesară în spațiul liber de dreapta, atât cât mai e, din România.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Comentarii recente