Conservatorismul marginalilor: viitorul progresismului
1. Secta
[În luna septembrie a anului 2015 am scris despre Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor a scriitorului basarabean Vasile Ernu. Recitind cartea astăzi, am simțit nevoia să fac câteva modificări de substanță textului meu inițial sau să-l redactez încă o dată. Pentru că nu ar fi fost onest pentru cititori să dau la o parte ceea ce a fost inițial spus – cred – cu temei, am considerat ca fiind cel mai convenabil să adaug doar între paranteze pătrate nuanțe și aprecieri noi la versiunea de bază. Mai presus de toate, mirările mele inițiale în privința debutului respectivei trilogii, în prezent finalizată, nu numai că nu și-au pierdut busola, dar s-au întărit într-o apreciere de ansamblu asupra ei, critică pe care o reproducem mai jos.]
Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare,
Așa și noi, cei mulți, un trup sîntem în Hristos și fiecare sîntem mădulare unii altora;
(Romani, 12, 4-5)
Vasile Ernu trece în mediile cultivate din România drept un excentric de stânga venit de peste hotarele răsăritene, precum, mutatis mutandis, un alt Constantin Dobrogeanu-Gherea al timpurilor noastre, să aducă vorba bună a socialismului (moderat?), corupînd în acest fel mințile unui tineret lunatic, occidentalizat și fără discernământ. Alții, mai aprigi cu criticile și suferind de patima conspirațiilor universale, îl văd slujbaș în comisariatul responsabil cu agitpropul al ideologului putinist Dughin. Oricum am răsuci lucrurile, ceva nu e în regulă cu Vasile Ernu, iar pentru establishmentul nostru de dreapta, literaturocentrist, circumspecția și teama îl însoțesc de aproape pe acest veșnic intrus basarabean ca două umbre alungite ale unui rău primordial. Când Vasile Ernu a publicat Născut în U.R.S.S. în 2006, un premiu de debut și șansa unor traduceri internaționale ar fi trebuit să-l cumințească pe cel proaspăt titrat. Lucrurile nu au stat defel și nicicând așa, iar pentru păcatul său capital, acela de a avea simpatii accentuate și vocale de stânga, Ernu apare drept o ciudățenie astăzi în mediile literare consacrate. [Politicianul liberal, conservator autodeclarat, Teodor Baconschi apreciază că Vasile Ernu reușește în Sectanții să „transmită totodată o emoție cristică, elementară și primordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.” Deloc paradoxal, nimic din narațiunea lui Ernu nu îi atrage atenția că faima de „doctrinar al stângii” ar fi meritată într-un fel sau altul.[i]]
În primăvara anului 2015, Vasile Ernu publică Mica trilogie a marginalilor. Sectanții. Asemeni experiențelor de lectură din primele sale cărți, V. Ernu îmbină cu real talent de povestitor (dar, ne permitem să spunem, fără vreo stilistică proprie, fără slăbiciuni calofile) amintiri biografice, crâmpeie de folclor recent, istorie orală, înțelepciuni bătrânești și chiar ceva care aduce aminte de un reportaj despre condițiile social-economice ale unor orașe de provincie fascinant-mizere din publicistica de tinerețe a lui Geo Bogza. Yoknapatawpha lui Vasile Ernu este Bugeacul, teritoriul sacru al copilăriei sale de basarabean din sud, un spațiu invadat de un bahic soare mediteranean, de veri istovitoare, drumuri prăfoase, câmpii mănoase, miros de fum tomnatec și podgorii roditoare, apusuri liliachii, totul agrementînd satele pierdute din Bugeacul multietnic, înțesat de evrei, ruși, moldoveni, germani, ucraineni, lipoveni, găgăuzi etc. [Ceea ce este curios la Vasile Ernu ține de pasajele nostalgic-poetice, nu chiar atât de dese în proza sa, și o redare jurnalistic-frustă a faptelor: Sectanții amesteca informații specifice unui documentar istoric cu impresii personale de natură politică într-o limbă seacă, fără strălucire, simplă, cursivă prin banalitatea celor mai multe fraze, caracterizate de o sintaxă facilă și un vocabular modest, scrise de cineva care nu sondează fondul lingvistic sau modurile literare canonice de a scrie în limba română. Nu se poate detecta nici măcar o influență literară stabilă românească în scrisul lui Vasile Ernu, de parcă scriitorul basarabean nu citește așa ceva. Ceea ce atrage, într-adevăr, atenția este însa limbajul repetitiv, exortativ, previzibil și popular al școlii duminicale protestante. Dacă subiectul tratat, sudul Basarabiei și arhipelagul sectelor, nu ar cauza elementul insolit din Sectanții, iar Ernu ar scrie despre altceva, cartea ar fi una slabă, de duzină, aceasta captivând exclusiv prin raportarea, fără precedent românesc, la câteva idei religioase și un context străin. Insistența pe o datină oarecare, burlăcia tratată ca neseriozitate funciară în breaslă (pentru un public cititor matur care are amintiri clare cu privire la interdicțiile și prejudecățile tradiționale ale satului românesc, perpetuate și la oraș, aceste secțiuni confirmă trecutul lor și nu surprind prin nimic), duce la pasaje prolixe: „Poate din acest motiv încă nu se gândea la însurătoare, cu toate că ajunsese la o vârstă care pe vremea aceea impunea un anumit statut. Burlăcia de la o anumită vârstă nu mai inspiră nici siguranță, nici un statut social respectabil, mai ales într-o meserie pretențioasă cum era cea de negustor. În societatea de atunci erai privit cu suspiciune dacă la o anumită vârstă nu erai căsătorit. A fi căsătorit înseamnă să ai un statut, era un semn al stabilității. Oferea celor din jur încredere și siguranță, calități fundamentale pentru această breaslă.”[ii] Aceeași plăcere de a relua o descriere cu aceleași imagini se poate nota și în descrierea sumară a caselor germane și a celor moldovenești, în care Ernu reproduce senin stereotipiile culturale cunoscute: organizarea militară a așezărilor germane versus dezorganizarea pitorescă a celor moldovenești.[iii] Afirmații plate, precum aceasta, arată ascedență scăzută a lecturilor literare în laboratorul de poțiuni lingvistice ernian: „Așa e și viața, imprevizibilă. Cu multe suișuri și coborâșuri.”[iv]]
Sectanții pornește la drum cu străbunicul autorului, Culachi, și viața sa de comerciant după așezarea, inițial temporară, dar, finalmente, decisivă, între sudul Basarabiei și Ucraina. Vasile Ernu procedează iscusit printr-o redare pe alocuri anistorică, ca într-un fictiv timp biblic, a peripețiilor negustorești ale străbunului său. [Viziunea escatalogică a sectei diferite, deosebite, superioară doar prin puritate celorlalte confesiuni este însușită de Vasile Ernu ca una proprie, exagerată, dar, totuși, personală și se repetă, prin retorica de diferențiere războinică, agresivă, sectară în plan simbolic, în toate capitolele cărții, reproducând prin diviziunea stabilită pentateuhul, legea vechilor evrei. Păgânii, noii goimi, sunt toate celelalte religii, cu toate că, deși credincioșii se luptă pentru adevărul divin, viața pare a fi pașnică în teritoriu, dacă exceptăm antisemitismul pravoslavnic predominant. „Știm din scutece că ne naștem într-o lume a Cezarului și, chiar dacă trebuie să-i dăm «ce este al lui», el rămâne dușmanul cu care trebuie să ne luptăm pe viață și pe moarte. Noi, cei aleși, faceam parte dintr-o altă împărăție și eram ultima fărâmă de lumină într-o lume pierdută, care se închina doar Cezarului. Știam că vom lupta cu Leviatanul și trebuie să ne comportăm ca și cum el nu ar exista, iar dacă ne ataca, nu trebuie să ne temem de el și „să-i legăm limba”.[v] Vasile Ernu se recunoaște ca fiu al comunității exclusiviste până și în prezent: „Nici ironia, nici îndepărtarea, nici despărțirea nu te ajută să uiți ceea ce ai fost învățat de mic atât de strict. Iar predicile bunicilor se uită cel mai greu. Ele reapar ca în vis, te urmăresc ca o fantomă. De ele nu scapi niciodată.”[vi] Pe de altă parte, deși sectanții sunt într-un permanent conflict cu lumea aceasta, unul politic, practic, nu doar teologic, deci în logica unui război sacru de durată, același Ernu amintește de vorbele unui rabin, devenit pastor, care nu se potrivesc cu prescripțiile religioase maximaliste ale comunității sale închise: „Omul în vreme de pace încearcă să mai negocieze, să înțeleagă, să-și mai explice cine e vinovat și cine nu. Caută nuanțe. Pentru omul aflat în timp de război tot ce-i important, tot ce contează e să stabilească cât mai clar, mai repede și mai bine cine-i prieten și cine-i dușman, cine-s «ai noștri» și cine-s «ai lor». Dispar nuanțele și adevărul. Totul se împarte în «dușman» și «prieten».”[vii] Însă, pentru Vasile Ernu, numai Imperiul Țarist aplică logica războiului cu populațiile sale, nu și invers și, în nici un caz, secta sa, aspect ce nu corespunde cu situarea ideologică în afară, în opoziție fundamentală cu statul, a sectei propriu-zise.]
Ceea ce predomină însă se concentrează pe marginalitatea, pestriță din punct de vedere etnic, a acestui colț vestic din Imperiul Rus. Bugeacul pare un tărâm de recluziune al neamurilor care au rupt-o cu stăpânirea sau cu „dregătorii”, cum îi place naratorului să tot repete, o altă țară a Canaanului pentru cei care s-au desprins, cu spaimă și cutremurare, de ordinea acestei lumi. [Prima copilărie este asumată mitic, fără distanță critică, de parcă Vasile Ernu, căci despre el este vorba, nu ar fi trecut cu adevărat prin mutațiile sufletești ale adolescenței rebele, ci ar fi devenit, conform ritualului, un fiu veșnic sectant. „Îmi amintesc de eroii copilăriei mele, cei cu care am trăit zi de zi, ca de marii patriarhi veterotestamentari. Cei care au facut minuni, și-au scos poporul din robia Egiptului, l-au purtat prin pustiu și au luptat cu vitejie în acele vremuri glorioase. În mod bizar, pildele din Biblie se amestecau cu cele din viață, cu poveștile părinților despre bătrânii noștri.”[viii] Mai mult de atât, o undă de fanatism mistic bântuie în interiorul comunității pocăite, numai aparent pașnice. „Totul, orice amănunt banal făcea parte din marele proiect al salvării. Fiecare detaliu, fiecare cuvânt, fiecare literă contau.”[ix]] Totuși, ochii Leviatanului sunt veșnic pironiți asupra oricărui supus, oricât de ascuns, al Țarului, iar mișculațiile și glagoria suprasaturate de vrajbă și discordie ale autorităților imperiale se strecoară insidios în campania publică de propaganda antisemită și pravoslavnică a epocii, purtată de un stat cu o birocrație brutală, dar ineficientă, în regiune. Se cunosc colaborările sinistre dintre Ohrana, cea care finanțează, și Sutele Negre, protofasciști criminali, la 1900.
Vasile Ernu nu ascunde nicidecum înapoierea economică și natura relativ izolată a locului, dar nici nu-i dă mare importanță: Bugeacul, cu drumurile sale proaste, nu fusese încă străpuns la trecerea dintre secolul al XIX-lea și veacul al XX-lea de ordinea capitalistă și de raporturile sociale moderne binecunoscute, [deși tot el se laudă cu șirul de strămoși comercianți ambulanți sau afaceriști din neamul lui]. Suntem în miezul unui univers agrar, sătesc, în care familia extinsă este nu doar temelia societății, ci și cadrul de desfășurare a multor activități economice de bază. Analfabetismul, o secularizare mai degrabă apreciată ca un corp străin, pogromuri, secetă și ani cu foamete etc. marchează și subîntind, convenabil pentru stăpânire, comunitățile viețuind semipașnic, semiconflictual într-un echilibru general instabil. [Și, totuși, Ernu nu consideră, cel puțin așa mărturisește, că sectanții lui, cetățeni încă ai Imperiului, aparțin poporului majoritar, pravoslavnicii bețivi și ticăloși, păgânizați, necreștini, care asigură liantul social cu Cezarul, autoritățile statale din marile orașe de la nord: „Nu știu cum e în alte părți, dar în Imperiul Rus există o legătură ciudată între putere și popor. Sînt ca doi frați siamezi. Când puterea bea, poporul se îmbată, iar când poporul se trezește, puterea are grețuri și e mahmură.”[x]]
Străbunul Culachi, amintind prin gravitatea cu care este investit, aidoma celor mai mulți bărbați ai neamului, de un patriarh al Vechiului Testament, trăiește o vreme în satele coloniștilor germani, protestanți și proscriși de majoritatea pravoslavnică. Dialectica majoritate-minoritate apare drept o constantă ontologică la Vasile Ernu. Minoritățile religioase sunt comunități bine sudate, guvernate de reguli și ierarhii întemeiate în vechime, în care viața comunitară are întâietate față de majoritatea altora activități. Rugăciunea, cântecul, slujba, asimilarea Bibliei cu o carte scrisă direct pe inima enoriașului credincios, inflexibilitatea morală, puritatea credinței întăresc și sudează comunitatea pocăiților, a sectanților creștini, din care se trage și Vasile Ernu. Ceea ce țâșnește ca un cântec de slavă adus Dumnezeului iudeo-creștin în Sectanții este tocmai modul în care religia practicată riguros transformă societatea într-un univers organic autosuficient. Pentru Ernu, nu te afli niciodată singur și făra temei, aruncat în lume, înconjurat de legea, doar superficial apăsătoare, a comunității credincioase. Restricțiile sectare sunt cele pe care orice creștin le știe și prea puțini le practică ca modus vivendi: să nu furi, să nu minți, să nu trăiești în desfrâu, să nu juri strâmb și să nu ai alți Dumnezei în afara lui Iahve Elohim (participarea la război nu este totuși respinsă de sectanți). Ceea ce la pocăiți apare ca un atribut în plus ține de disprețul pentru puterea politică a statului modern, pentru incultura păgână a majorității pravoslavnice și pentru bogățiile stăpânilor lor nemijlociți. Pesemne că din această mefiență față de aparatul de stat țarist (și apoi sovietic) izvorăște antipatia socialistului Ernu pentru orice formă oficială de autoritate a celor puternici, fie ei întruchipați de capitaliști ori de politicieni sau forța polițienească. Cum să scapi din ghearele omnivorului Leviatan? Cum să-ți duci traiul în afara sa? [Răspunsul teologico-politic îl găsim în dialogul probabil imaginar dintre sectantul bolșevic Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici și însuși Lenin, care, cu ajutorul lui Vasile Ernu, recunoaște superioritatea societății ideale, desigur, sectante. Deci socialismul adevărat, nu cel inautentic, leninist, stalinist etc. este o întoarcere la comunitățile creștinilor de la începutul timpului, unde primează democrația și egalitatea, ca în primele secole ale colonizării americane, altă invenție protestantă de care se declară mândru Vasile Ernu, cu toate că nu suflă o vorbă despre genocidul secular al nativilor-americani sau sclavagismul sudist, ci se declară dezamăgit de întemeierea statului american, ca orice republican conservator de azi, dușman declarativ a ceea ce se cheamă big state și prieten al local communities[xi]. Încă o dată, să-l acultăm pe Lenin semiateu declamând nici măcar ironic, ci direct autoculpabilizator, viitorul sectant al socialismului, deci un viitor situate în cel mai antic trecut: „Totuși, nu fac prea mult abuz de democrație? Cum naiba iau decizii la comun, împart totul și n-au nici o ierarhie și proprietate clară? Păi, dacă ei nu sunt nici marxiști, nici bolșevici, nici menșevici și au asemenea idei radicale, atunci noi ce suntem, Vladimir Dmitrievici? În ochii lor arătăm ca niște jivine liberal-burgheze amărâte. Niște amărâți de deviaționiști… Înțeleg eu ceva greșit, Vladimir Dmitrievici? Bine că renunță ăștia la Dumnezeu, că ne luau pâinea de la gură și mie, și lui Lev Davidovici, și tuturor celor care se dau mari radicali, își continuă Lenin scurta prelegere rîrîită, după care chicotea așa cum numai el știe.”[xii] Cu adevărat ciudat în raiul egalității postistorice este că același Vasile Ernu vorbește de meșteri și comercianți, țărani și angajați ai statului până și-n rândul sectanților, care, iată!, nu rupseseră complet relațiile economice cu lumea exterioară, deși pretenția religioasă este să nu intri în contact cu „răul”.[xiii] De fapt, nici nu aflăm ceva minimal materialist despre organizarea internă, despre diferențele și conflictele din interiorul comunității, despre cum și cine administrează puterea în cadrul micii societăți religioase: secta este definită exterior, apofantic, prin ceea ce nu este față de Cezar și săracul popor pravoslavnic, disprețuit și compătimit totodată cu zel misionar de Vasile Ernu[xiv]. De ce este viața mai fericită, mai dulce, mai frumoasă în sectă decât în afara ei? Nu știm și nu ni se spune. Secta e omogenă, organică, ca un conglomerat de suflete tescuite unul în altul, nu de individualități libere sau măcar conștiente de sine. Câțiva bătrâni venerabili sunt legea. Această lume închisă, practicând un totalitarism creștin viguros, nu laic, precum Cezarul stalinist, nu are fisuri, rupturi, cedări și scăpări, iar cele care există, cum ar fi beția sau carierismul, sunt imediat taxate prin excludere și anatemă. De aici rezultă ura legionarilor și invidia ipotetică, pe față, a regimului sovietic[xv]. Interpretarea este halucinat de subiectivă în acest pro domo sectant.]
Dinspre latura maternă a familiei, naratorul coboară, prin străbunica sa Katrina Moskovici din Bolgrad, dintr-o familie de evrei mesianici, convertiți la o anumită interpretare a creștinismului ce înglobează tradiția Pentateuhului la 1900. Mixtura genetică dă naștere unei pasiuni religioase febricitând de evlavie: credința pare aproape fundamentalistă și ultraconservatoare la strămoșii socialistului de azi Vasile Ernu. Oare cântecul din fizgarmonia familiei să nu fie totuși același generații după? După anul 1917, blestemele istoriei se pogoară ca probe ale focului peste comunitatea pocăiților, a celor binecuvântați: puterea stalinistă îi va ponegri, aresta, chinui, dar, crede Vasile Ernu, îi și întărește deopotrivă, scoțând la iveală tăria credinței lor creștine. Legionarii, în schimb, cât timp Basarabia a zăcut sub pavăza României Mari, îi vor brutaliza blasfematoriu: murdărirea sacră a ritualului de îngropăciune și ura sădită în inima majorității ortodoxe îi vor încerca pustiitor pe sectanții din Bugeac (dar și pe evreii din zonă) [mai mult decât moartea, mărturisește, cu emfază,Vasile Ernu]. Sub fiecare dregătorie, vulturul statului se va repezi să smulgă câte o fleică din sufletul viu al comunității îngrijite, adunate, necicatrizată de sărăcie, alcoolism, prostituție sau tâlhării ale fraților și surorilor creștini, [altfel decât ortodocșii ruși sau ucraineni]. O lume rea în mijlocul cărora luptă, ca la începuturile din catacombe, oștenii neabătuți ai Domnului. Foametea din 1945 și 1946 va lovi din nou comunitatea și va lăsa alte amintiri sacralizate ale suferinței la care este sortită în veci spița decăzută a oamenilor, [deși amoralitatea barbară a canibalismului, pe care o aduce cu sine foamea generală, ferește universul strâmt al sectei. Practic, dezumanizarea se face încă o dată pe aliniamente confesionale, sectanții supraviețuind – fiindcă sunt aleși, se știe a priori – mai bine decât restul triburilor, „totul ținând însă de organizare și de solidarizare.”[xvi] Din nou, Ernu susține cu energie și optimism puncte de vedere fabuloase, istoria sa personală devenind mai mult pildă și legendă de autoglorificare decât orice altceva[xvii].] Sunt personaje episodice fermecătoare în Sectanții, călători prin lume sau încăpățânați magistrali, dar parcă nici unul nu se înfățișează atât de limpede ca întreaga comunitate, cu femeile sale ce țin totul în mișcare [, dar încorsetate într-un patriarhalism interiorizat absolut,] și cu bărbații meditând profetic în bărbile lor sure și dese.
Vasile Ernu nu uită să amintească două lucruri din registrul politic al bunului-simț, pe care unii și alții din anticomuniștii răspicați le eludează: când tatăl său, fost „pisari” în Armata Roșie în anii ’50, vizitează România după 1960 acesta constată uimit cât de puțin hăituită și chinuită fusese Biserica Ortodoxă față de cea rusă. România comunistă plutea parcă într-un Bizanț rural înveșmântat în salbe de mânăstiri și biserici presărate, în văzul lumii, peste tot cuprinsul țării. U.R.S.S. atinsese culmi ale secularizării antireligioase pe care românii comuni nici nu și le puteau măcar imagina sub regimul comunist, fie el dejist sau ceaușist. A doua chestiune spinoasă este jurământul de fidelitate până la moarte pe care îl depunea orice cetățean din comunism la intrarea în Partid. Rudele pocăite ale povestitorului au ratat cariere refuzând un pact scelerat cu Leviatanul sau au suferit de pe urma sa [, în ciuda situației complet contradictorii în care aceiași sectanți care respingeau intrarea în partid omorau în uniforma militară a Armatei Roșii pe fronturile de luptă ale infamului Cezar. Ce dovadă mai exemplară a devotamentului real față de Puterea Sovietică decât a ucide și a te lăsa ucis pentru ea? Iarăși, în acest punct de cotitură, Vasile Ernu păstrează o tăcere stranie.] Oare intelectualii liberali din România de azi, foști membrii de partid și moraliști înfierbântați după disoluția acestuia, au uitat de gravitatea jurământului pe care l-au depus cândva? Oare ce înseamnă „până la moarte” pentru acești farisei? Cuvintele sunt doar pietre reci în gura lor.
În cele din urmă se ridică problema unei critici și a unei mirări. Vasile Ernu lasă impresia, prin exagerarea mitopoietică a calităților legendare ale unor membrii din familia sau comunitatea sa și a Bugeacului ca întreg, de trufie. Sunt prea multe autoelogii găunoase [ca, de pildă, recitarea unui cântecel în limba germană în fața clasei inepte de către copilul minune, dar înfierat public, al sectei sau priceperea extraordinară a tinerilor sectanți la a cânta în orchestra școlii[xviii]], prea multă emfază neverosimilă și deloc patetică (dacă aceasta a fost intenția autorului) în întâmplările și personajele acestei cărți. De ce această vanitate și vană iubire de sine? Să fie urmarea compensatorie de a resimți dureros stigmatul social de sectant?
Mirarea, pe de altă parte, vine, în felul ei, firesc: deși Vasile Ernu amintește de-o răceală rebelă față de originile sale pocăite în vâltoarea adolescenței, vârsta matură, de pe acum nostalgică, melancolică într-un chip, totuși, neliric, ne pune în fața unui om de stânga cu vădite simpatii pentru tradiție și lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puțin până în 1991. În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.
[Cu toate acestea, suportul ideologic, care este cel al unui conservatorism popular, puternic anti-elitist, menit păstrării cușer a obiceiurilor premoderne, anticapitaliste, este cel care iese ușor în relief. Vasile Ernu încearcă să construiască explicații legate de memoria recentă și politizarea faptelor istorice: „Cât de diferită este memoria oamenilor? Cât de diferit funcționează ea? Sînt surprinzătoare aceste diferențe. Fiecare individ reține altfel evenimentele din viața lui decât cel de lângă el. Asta poate pentru că fiecare trăiește și înțelege altceva? De grupuri și pături sociale ce să mai vorbim? Cât de diferit trăim noi viața cotidiană, tot ce se întâmplă în jurul nostru? Aceleași întâmplări istorice sînt trăite și percepute altfel de muncitori, într-un fel de intelectuali și cu totul altfel de funcționari sau dregători.”[xix] De la individ la grup social și apoi la clasă se produc salturi mortale, fiecare entitate având opiniile ei separate etanș. Inclusiv Cezarul are partea sa de dreptate. Acest relativism istoric, mai mult proclamat decât exemplificat, care împacă pe toată lumea, nu exclude partizantul emoțional al autorului pentru adevărul atotcuprinzător al sectei. Vasile Ernu își însușește poziția unui anume Dovatlov: îi urăște depotrivă pe comuniști și pe anticomuniști[xx], fiindcă iubirea sa este una sectantă, a Bibliei înțelese și practicate numai în cultul în care a fost crescut. Avem episodul de extaz al credinței care a demolat cetatea Ierihonului. Vasile Ernu este transportat într-un plan ceresc la gândul că prin strigăte din piept și suflat în trâmbițe timp de șapte zile a căzut cetatea Ierihonului, dar uită să amintească violența genocidară care a urmat, cetatea fiind rasă de pe pământ de către poporul înarmat, toți oamenii din Ierihon, de la copii la bătrîni, murind căsăpiți alături de boii, oile și măgarii lor[xxi]. Lovitura de grație pe care o primește comunitatea sectantă provine din șomajul și tentațiile consumeriste care năvălesc după 1991 în fosta URSS. Iată cum o mână de credincioși staționari, luptând în sărăcie și privațiuni politice cu forța aspră a Cezarului țarist și a celui disciplinar stalinist, cade răpusă la pământ de modernitate și consum. Porțile templului din Ierusalimul ceresc se prăbușesc cu zgomot în fața ușilor rabatabile ale unui centru comercial. Cât de profund fragile sunt, de fapt, credința și tradiția sectei, iar asta după sute de pagini de laude și imnuri la adresa indestructibilității lor imanente. Deși sectanții au făcut figuri de mari și anonimi dizidenți în anii comunismului brejnevist, a fost suficientă economia de piață rudimentară ca totul să se prăvălească precum un castel din cărți de joc, odată cu credința lor. Iar toate acestea în contextul unor fraze sforăitoare cu impact motivațional garantat: „Creștinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud și să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decât unul ce renunță la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva și a fi alături de cei «căzuți în păcat», adică niște condamnați politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.”[xxii] Suntem la un pas distanță de cetatea omului condusă de teologi și puritani creștini în Sectanții, de parcă așa ceva nu s-a mai întâmplat ocazional în lunga perioadă a medievalității europene și în exemplul primelor colonii nord-americane. Remarcabilă în plan ironic este doar introducerea la cartea Rolul politic și tactica sectelor din 1935, pe care un fost sectant F. Putințev, bolșevizat și ateist, adică trădător, o scrie pentru autoritățile sovietice și căruia autorul îi rezervă câteva pagini. Este singurul loc din Sectanții în care, în pofida limbii de lemn oficiale, simțim că am ieșit din logica sectei omnipotente și o putem urmări trăind din afara ei.]
2. Banditul
Singurul personaj romantic care convinge cu ușurință, dar nu până la capăt, în trilogia lui Vasile Ernu este tâlharul, criminalul sau banditul. De altfel, acțiunea, dacă se poate vorbi propriu-zis de așa ceva, începe în prima zi a verii anului 1979 cu un ritual de trecere. El însuși, încă un copil, este dus de tatăl sau, maestrul în ale inițierii, la Odessa, unde puștiul descoperă orașul, totul în registrul naiv al prozei erniene, dar care acum, prin ochii unei minți curate și nerafinate, strălucește pentru prima dată realmente convingător și fascinează: peștele sărat taranka, cartofii în mundir, berea, ziarele în care cerneala tipografică se amestecă cu mirosul de mare al tarankăi, străzile mediteraneene ale orașului-port, scările sale celebre captează esența locului. Mâncătorii de semințe performează ca virtuozi ai scuipatului slav. De această dată mai poetic, leandrii sunt alt simbol al tăriei oamenilor din Bugeac. Tatăl sau, Andrei Ivanovici, mergea să cumpere dulciuri de la o fabrică de ciocolată, dar, odată cu apariția a două personaje misterioase, sfătosul și prietenosul Profesor și sluga sa, Makintoș, înțelegem că sectantul matur, gestionar sau ceva în genul acesta la un magazin de țară, se ocupa de contrabandă sau cumpăra de la lumea interlopă care controla deja comerțul cu alimente în socialismul târziu. Nici o problemă: supremația discursivă a sectei nu se dezminte nici acum. „Orice gest banal spune totul despre noi. Cuvintele și faptele noastre trebuie să arate că sîntem diferiți, că sîntem lumina în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până și de cum ștergem geamurile și cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează.”[xxiii] Profesorul este un soi de rabin al hoților și aparține castei blatarilor, aristocrația de temut a tâlharilor din URSS: complet neverosimil, acesta vorbește numai în pilde, cunoaște pasaje din Biblie pe dinafară și are referințe literare de invidiat pentru un bandit (Vasile Ernu găsește un alibi în prietenia pe care Profesorul a legat-o în Gulag cu un filolog savant din cele două capitale). Vasika este cucerit de farmecul acestui membru cam rătăcit al familiei sale. Andrei Ivanovici și secta lui îl susținuseră material pe Profesor, rămas orfan prin ’37-’38, când părinții lui, oameni de vază, fuseseră executați de Stalin, iar Vasika îl trata drept un soi de unchi. Obligat să crească la o casă de copii, Profesorul, demn din fire, a ales să fie mai degrabă hoț decât cerșetor. Nu prea suntem lăsați să aflăm de ce adulții care ieșeau din orfelinatele sovietice trebuiau să ajungă doar în aceste două sfere sociale mizere, de parcă munca de proletar era în sine dezonorantă. Deși nu prea suntem informați cu ce fapte se laudă pe panoplie, Profesorul a ajuns la vârsta înțelepciunii finale: „Cine nu poate să se bucure de lucrurile mici și puține poate avea toată lumea și tot nefericit va fi.”[xxiv] Firește, bandiții nu sunt atei sau agnostici. Au și ei un creștinism banditesc în care cred, căci Hristos a murit pe cruce lângă unul ca ei, ajuns în rai, iar, vorba aceea, Dumnezeu nu e fraier. Fraierul e opusul blatarului, adică oamenii normali, fără cazier. Hoții servesc și ei societății: fac dreptatea în lume și îi expun deșărtăciunea. Dacă omenirea arde în flăcări în urma acestei dreptăți violente, aplicată bizar, cu atât mai nobilă e săvârșirea dreptății. Bandiții, după cum nu se știe, au argoul lor, fenea, care se compune dintr-un vocabular aparte, moștenit din idiș, limba sacră, a adevărurilor revelate. Și ei își alcătuiesc, astfel, o sectă, doar că, de această dată măcar, rasa aceasta de oameni aparte, sacri din cap până-n picioare, nu se ascunde de privirile noastre.
Luăm parte și la scena de trecere între copilărie și adolescență. Vasika, ajuns la vârsta lăudăroșeniei adolescentine, căutându-și maestrul spiritual, Profesorul, primește un pumn în figură de la un bandit tânăr, Keșa. Momentul în care încasează lovitura este descris ca în filmele americane de acțiune: pur și simplu, Vasika plutește lent peste podeaua unui birt murdar, loc clandestin. Pentru acel pumn, Keșa, care trădase vreo regulă necunoscută a banditismului, se alege cu un deget tăiat. Vasika este, în modul acesta violent, inițiat în sacru, dar și cumva răzbunat. „Când am deschis ochii, am văzut doar fața căzută și așezată pe brațul drept, iar mâna stângă înfășurată în ștergarul cu care în urmă cu câteva minute îmi ștergeam eu nasul sângerând. Pe masă stătea degetul mic al mâinii stângi într-o baltă de sânge, iar mâna profesorul era pe creștetul lui Kesa.”[xxv] Iată că Profesorul nu era doar pastor, ci și oficiant al cultului. „Keșa parcă se ruga, făcea o rugăciune de pocăință, iar Profesorul parcă era un mare preot care-i dădea binecuvântarea.”[xxvi] Vasile Ernu comentează entuziast: „Nu văzusem așa ceva nici măcar în filme!”[xxvii] Corect, mai ales că degetul lipsă este un semn al iertării și al păcatului, ambele sub jurisdicția Profesorului, care, ca orice expresie a Puterii, educă, instruiește, marchează teritorii, produce cunoaștere și formează clanul, dând oximoronic naștere eticii banditești.
La ce bun aceste reguli dure? Nici Vasile Ernu nu pare a fi sigur dacă au o direcție sau măcar logică, dar ce contează?, literatura să fie. „Nu cred în reguli și mai ales în formule exacte când e vorba de educație, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit. Același model poate da rezultate diferite, de aceea e nevoie să se lucreze pe cât mai multe planuri simultan.”[xxviii] Oricum, pușcăria e veche de când istoria în Imperiu, unde strada se remarcă naturalmente prin corupție. De fapt, societatea este pușcăria adevărată, cea în care se realizează îmblânzirea animalului om[xxix]. Doar în secta din Bugeac sufletul omului s-a împăcat cu toate ce sunt, într-o imensă resemnare creștină: „Înțelepciunea profundă a bătrânilor mei din copilărie era să renunțe să mai lupte cu problemele din jur. Reușeau să le accepte, să trăiască cu ele, ca și cum ar fi făcut parte integrantă din viață. Dacă ceva nu s-a rezolvat de la sine până acum înseamnă că nici nu se va rezolva vreodată, așa că nu mai are rost să ne zbatem. Frământarea și căutarea soluțiilor sunt iluzorii”.[xxx] Cu toate acestea, violența este statutară, regulatoare și doar bandiții o pricep cum se cuvine: sexul și bătaia sunt ocazii de a te descoperi pe tine însuți ca trup sănătos în adolescență și prima tinerețe. Triumful voinței și al brutalității robuste sunt idealurile pațanilor puși pe bespredel. Bandiții fac aici joncțiunea cu rădăcinile fascismului, dar acest macism homofob nu îl jenează pe naratorul socialist, care, de la momentul nasului însângerat până la finalul Bandiților, ne plimbă printr-o galerie de artă cu portrete biblice de bandiți șarmanți.
Primul portret ni-l oferă deadea Jora Milițianul, un pensionar sărac alcoolic, care își amintea de tâlharii de pe vremuri dacă îl serveai pe gratis cu halbe de bere. Domnule, și ce vremuri erau, nu ca acum, când bandiții au ajuns să scrie legea și conduc țara! Legendarul Mișka Pianistul, un artist al genului hoț de buzunare, îl furase o dată pe Ivan Petrovici Galațuiev, ștabul cu propaganda pe Odessa. Până la urmă l-a prins lacoma de iubită a propagandistului-șef, o stricată care l-a băgat la pușcărie pe Mișka Pianistul, urmașul lui Simon Papugai, „legendarul rege al buzunarelor”.[xxxi] Mișka Pianistul este acum un domn rasat, un gentleman, ce mai?, un nobil al buzunarelor și portmoneelor, altminteri om de aur, suflet superior, căsătorit cu o doamnă elegantă, vreo Vera Nabokova, locuind amândoi tihnit într-un apartament din Odessa.
Vasile Ernu are o întreagă teorie sociologică a hainelor, la care face aluzie și în Izgoniții, una strașnic de realistă, dar cam cinică. Oamenii în zeghe sunt dușmanii oamenilor în haute couture, iar cei îmbrăcați în uniforme galonate îi apără pe ultimii de primii. Cum ar spune bunica, haina îl face pe om. De ce nu au pușcăriașii buzunare? Grea întrebare: poate pentru acolo își pune omul posesiunile cele mai mărunte, deprinzând gustul proprietății, căci „omul a devenit cu adevărat om odată cu buzunarele.”[xxxii] Dovada că Vasile Ernu înțelege funcția proprietății private este vizita antropologică la marele șef al țiganilor, zis și Iașa Țîgan, unde vedem zaiafet și petrecere mare. În șatră omul e om, adică atavic, o bestie nietzscheană pe care s-a așezat un strat milimetric de civilizație. Bestia eroică capătă o importanță remarcabilă în Bandiții pentru că, hélas, „ăștia nu ți-s plicitisitorii de intelectuali sau boema artistică sau tinerimea urbană falsă și închipuită.”[xxxiii] Poate tocmai de aceea țiganii adoră „un soi de lux ieftin”, din lipsă de ipocrizie și dorință de a epata. „Cert este că trăiesc toatea astea destul de autentic și nu au obsesiile noastre să se dea ceea ce nu sînt.”[xxxiv] Vasile Ernu se simte splendid de revigorat în șatră, căci s-a purtat, fără să miște un deget, „ca un adevărat hoț, ca un adevărat țigan”, motiv pentru care primește un dar de la Iașa Țîgan: fiica bulibașei, o frumusețe de țigancă erotizantă, îi cântă de dor de ducă și dragoste. Ce bogăție de senzații desprinse de pe o carpetă cu răpirea din Serai avem aici!
Acum să trecem la fenea, limba limbilor, nu cea buchisită în școli, ci aia vie, agramată și nerușinată. Numai stăpânirea impune și îmblânzește limba oficială, a celor domesticiți. Slujbașii Cezarului sunt cenzorii limbii greșite, care nu există, iar ei, cu aerele lor de dictatori intelectuali, acționează și în comentariile de pe rețelele de socializare.[xxxv] Limba are conștiință de clasă, ne atrage atenția doct Vasile Ernu. Fiarele nedomesticite vorbesc ca niște aventurieri ai libertății, spărgând, de pildă, o bancă. A vorbi prostii între blatari duce la tăierea de tot a limbii sau la scurtarea ei. Cuvântul e mare și sfânt la bandiți. Am mai amintit-o mai sus, dar banditul Rabi o confirmă: feneaua este idiș, limba mistică a sacerdoților iudei. Putem vorbi stricat-banditește, dar cu reguli cabalistice. Asocierea de idei este literalmente analogică, dar, până la urmă, ilogicul ernian predomină.
Acolo unde funcționează limba cuvintelor avem și limbajul tatuajelor, heraldică pe piele pentru moldoveanul Ernu. Iașa Hudojnik, în aburii alunecoși ai cifir-ului, băutură extatică, e pictorul maestru al tattoo-ului. În alt capitol suntem seduși de contrabandiști, acești mari ingineri de drumuri și șosele, exploratori și eroi ai muncii socialiste după Vasile Ernu: ei leagă națiunile și creează spontan ecumenism. Ajungem, pe această cale lăturalnică, în Tbilisi, unde Israel Markeladze, zis Kork, un comerciant mafiot[xxxvi], domnește ca un lord. Umbrele supuse ale blatarilor nu sunt fitecine, iar elitele, sfintele elite, își arată valoarea chiar și prin interpuși: „Ca instinct și educație, aduc cu majordomii marii aristocrații engleze.”[xxxvii] Să ajungi slugă de blatar, laicule cu preconcepții democratice, nu e la îndemâna oricui: e o treabă „ce se învață mult mai greu decât jargonul, limbile de tot felul și cunoștințele specializate.”[xxxviii] Antiintelectualismul poporanist declarat[xxxix] nu poate fi decât apreciat ca sincer la Vasile Ernu, cu toate că Profesorul e un erudit sui generis, iar fantomele de rabini din trilogia marginalilor par a avea darului cititului, la fel ca naratorul însuși, dacă am vrea să-l și credem.
O alta curiozitate erniană, explicabilă prin conservatorismul sectar al autorului, constă din cultul banditismului în URSS, unde, deși au câștigat bătălia în cele din urmă, interlopii au dus-o rău, mai cu seamă sub jupânul Stalin, care îi târa din pârnaie în pârnaie: „Asta îmi plăcea la bandiții de școală veche. Erau foarte diferiți de cei de rit nou, din perioada postsovietică. Ba aș spune chiar radical diferiți. Bătrânilor nu le plăcea să se afișeze în localuri pretențioase, cu mașini și haine scumpe. Nu. Dimpotrivă, le plăcea discreția, un anumit tip de ascetism care ascunde orice urmă de lux. Localurile în care mâncau erau de obicei mai retrase. Generațiile mai tinere, de după anii ’70, au început să iubească însă luxul și afișarea acestuia într-un mod tot mai agresiv. La început hainele, după care localurile, apoi mașinile și casele tot mai opulente. Iar generațiile de dupa ’90 au pierdut pur și simplu controlul asupra acestor ritualuri și reguli pe care bătrânii bandiți le respectau cu sfințenie.”[xl] De la atâta sfințenie și decalog banditesc, care aduc cu un mecanism eficient de apărare sub stalinism și nimic mai mult, bătrânii tâlhari, violatori, criminali în serie etc. nu prea au nimic în comun cu cei tineri, ceva mai pragmatici și conform definiției din codul penal. Mitologizarea aberantă a antisocialului savuros, a pegrei ridicată la rang de aristocrație pe invers, dar care „spune o poveste”, nu contenește în Bandiții. Codul de onoare al acestor cavaleri ai șișului derutează ca un halucinogen tare: dacă în legea hoților e scris să nu ai familie, proprietăți, să nu muncești, să refuzi orice colaborare cu statul (comunist), să fii bun jucător de cărți și să îți faci veacul prin pușcării, în cea a închisorii, secta religioasă a bandiților nu mai este deloc liberă, ci constrânsă din interior de comunitatea lor. Stăpânii absoluți din punct de vedere politic sunt blatarii: ei fac cam ce vor cu castele inferioare. Ei controleaza obșiakul, banca comună. Suntem într-o organizare socială indiană, pentru care socialistul Ernu are numai simpatie. Blatarii, hoți în lege, sunt o elită rarefiată, iar sub ei vin mujicii, un tip de clasă de mijloc din care se remarcă câțiva bandiți turbați, pațanii; sub aceștia vin la rând kazioli („țapii”), folosiți de blatari în relațiile cu autoritățile statului. Cei mai de jos, bandiții trădători, decăzuții, sunt otpușcennîie, disprețuiți de toată lumea ca homosexuali. E fascinant să vedem cum Vasile Ernu sfidează autoritar homosexualitatea de nimic impusă castei celei mai umile, pidari, fără nici o crâcnire, deși, culmea!, aceștia erau violați colectiv de blatari, ale căror abuzuri homosexuale au altă semnificație de această dată, una pozitivă, de șmecherie macho. De altminteri, aceste pedepse anale oribile ne sunt familiare din amintiriile de închisoare ale unui Varlaam Șalamov. Gaborii sunt porecliți musori, dar și ei vin peste pidari. Ce legătură există între aceste grupuri sociale organizate primitiv, legate prin violență și teamă, și aura hieratică pe care le-o acordă Vasile Ernu, acest amestec de autor de anecdote grosolane cu un eseist modest, nici o inteligență de fraier nu poate să priceapă. Bandiții sunt comparați cu un cin călugăresc, iar ceea ce îi dă impresia autorului, nici măcar convingător expusă (retorica este una găunoasă, exagerată și pseudoartistică de la un capăt la celălalt), că îi unește pe sectanți de bandiți este „un anumit cult aproape religios pentru o etică și niște reguli minime.”[xli] Marota lui Vasile Ernu este de a arăta că de când bandiții postsovietici s-au apucat să fure pentru consum și acumulare primitivă (dar de ce furau ceilalți, bătrânii care au supraviețuit cu greu stalinismului, nu știm: dintr-o pasiune gnostic-bogomilică de a echilibra balanța forțelor în univers sau pentru că ei se credeau Puterea satanică care domnește în lume?), s-a dus pe apa Sâmbetei arta banditească. Coabitarea curvelor le-a luat locul. Din istoria personală a Profesorului, mai aflăm mărunțișuri care deculpabilizează banditismul: de fapt, bandiții furau de la țehoviki, muncitori care la rândul lor furau din fabrică și vindeau marfă pe piața neagră. Deodată bandiții lui Ernu se ocupă de redistribuire social-democrată – Robin Hood sovietici în plin socialism. „Noi nu facem decât să redistribuim furtul lor. Îi pedepseam moale pentru hoția lor.”[xlii]
Un alt capitol se centrează pe prostituție, unde codoașa Hana Ismailovna, o mater dolorosa a fetelor scoase zilnic la mezat, tronează regal la peste optzeci de ani. Înțelepciunea ei folclorică e la fel de vastă ca a Profesorului. Ce ne transmite înțeleapta proxenetă? Târfele umanizează lumea, îmblânzesc fiarele din masculii duri sau distrugători, ele jucând rolul de psiholog, mame ale nimănui, surse de plăcere la cântar si chiar fericire la minut. Ne aflăm la câteva etaja dedesubt în istoria umanității recente. Suntem în plin Vechi Testament, iar orice urmă de socialism și liberalism au fost înlăturate deplin. De ce am mai protesta în fond împotriva abuzurilor și a corupției, a traficului de carne vie și a violenței peștilor când totul este atât de strâns armonios într-un întreg biblic?
De la banditul cartofor Zabala aflăm cele mai relevante piese din puzzle-ul banditesc: singura putere statală care le-a ținut piept și era cât pe ce să-i înfunde pe bandiți a fost komunarea, puterea comunistă. Înainte și după comuniști – cinste lor! – bandiții stăteau și stau pe tron sau în apropierea lui.
Urmează cerșetorii și casta lor blestemată. Vasile Ernu nu menționează nimic în legătură cu ierarhiile din societatea cerșetorilor, cum unii încasează și alții sunt ciuntiți și mutilați de mici pentru a munci pentru primii. Nici vorbă, Ernu se centrează pe o odă adusă lenei ca negare a existenței mârșave și păcătoase de azi și redefinește zglobiu munca. „Cerșetoria este pentru mine o formă de muncă, la fel ca furtul, de altfel.”[xliii] În fond, și când ne odihnim fiecare celulă din corpul nostru muncește. Putem explica și cinstea ca o formă de furt – furtul necinstei. Din dorința de a fi paradoxal și oarecum sapient, Vasile Ernu se afundă în sofisme penibile. Cerșetorii sunt și ei necesari în simfonia socială, iar extirparea lor conduce la o dereglare a cosmosului, la fel cum un rege medieval ar ucide bufonul sau un cneaz bizantin ar stârpi un iurod, nebunul întru Hristos. Bețivii de cartier sunt urmașii lor de astăzi. Așa se prezintă viziunea emancipatoare a socialistului revoluționar creștin Vasile Ernu, altfel, strălucit scriitor: „Să nu uităm că ei sînt asemenea peștilor sanitari pe care nu dăm doi bani, cei mai urâți pești din acvariu, dar care mănâncă și curăță rahatul produs de peștii-vedetă, cei frumoși și scumpi. Însă ei sînt cei mai importanți pești, pentru că, dacă mor, se duce naibii tot ecosistemul: se împute apa, totul devine opac, murdar și, cel mai rău lucru care se poate întâmpla, dispare viața. Cerșetorii, acești «pești sanitari», sînt cei care țin în viață totul, pentru că ne curăță nouă mizeria. Dar cine înțelege asta?”[xliv] Puerilitatea stridentă a fragmentului nu este unică în Bandiții.
Finka este un killer plătit, specialist în asasinate la comandă, ajuns habotnic la bătrânețe. Când Finka taie beregatele, el se simte ca un înger al morții. Se folosește de cuțit, nu de glonț, pentru ca victima să mediteze la destinul său în ultimele clipe ale vieții. „Noi sîntem ca niște călugări, ca niște preoți care îndeplinesc acest ritual al întâlnirii omului cu moartea.”[xlv] Finka este tatuat din chelie până în tălpi cu icoane, un veritabil iconotas ambulant. Când omora un nomenklaturist, Finka „îi cresta pe limbă semnul crucii.”[xlvi] Imaginația grotescă a naratorului frizează horrorul ca gen. „Se spune că odată a avut de omorât o familie întreagă de Paște. A stat cu ei la masă, s-a rugat și pe urmă, după ce le-a spus «Hristos a înviat!», le-a tăiat gâturile. Însă nu înainte de a-i lăsa să răspundă „Adevărat a înviat!”.[xlvii] Finka, acest urmaș din neamul lui Cain, făcea până și rugăciunea inimii: isihia crimei, s-ar putea zice.
Traziția la capitalism a fost realizată și de generația din care face parte Vasile Ernu, una deja ratată, terminată și strivită de cerințele nemiloase ale pieței pentru majoritatea membrilor ei. Sunt cei care visau să vândă „mercur roșu” la suprapreț, șterpelit sau cumpărat pe nimic din fabricile militare sovietice. Îndrăgostiți de această substanță himerică, aceștia și-au vândut „avutul obștesc” și au ajuns iarăși săraci. Bandiții fără codul onoarei (cel înțesat de absurditățile de mai sus[xlviii]) au ajuns stâlpii societății. Cum scăpăm de ei? Când alți bandiți, probabil socialiști (dar nu ca Vasile Ernu, să ne ferească soarta), vor restabili ordinea și vor înlătura bespredelul.
Nu în ultimul rând, Vasile Ernu se întâlnește cu un mogul de presă bucureștean, fost și actual bandit de top, la care ajunge tot prin intermediul mâinii lungi a Profesorului. Scenariul conține o sămânță de sadism al vanității scriitoricești erniene, milionarul rugându-l pe povestitor să îi livreze o listă cu cei o sută de intelectuali publici ai neamului. Aceste lichele și curve ale condeiului se prezintă la o serată fastuoasă, unde îl ridică în slăvi pe banditul din capul mesei și clamează meritele democrației liberale. În culise, Vasile își reafirmă, atât de tezist și inacceptibil de artificial, crezul stângist, înfruntându-l din gură pe bandit, care îi apreciază demnitatea criptorevoluționară. Dialogul lor nu numai că e rupt de ansamblul cărții, dar este o totală porcărie din punct de vedere estetic, iar replicile aduc aminte de compunerile școlare.[xlix]
Finalul vindecă doar parțial scăderile cărții, Bandiții figurând sub Sectanții ca valoare artistică. Toamna aduce recolte și moarte în sudul Basarabiei, farmecul bucătăriei moldovenești înmiresmând atmosfera. Vasile Ernu redevine melancolic și nostalgic. Profesorul, aproape nonagenar, se îneacă intenționat în mare. Bandiții se încheie cu biografia succintă a lui Makintoș, mâna dreaptă a Profesorului: tot orfan, acesta se remarcase prin talentul său la spart încuietori și printr-un pumn de boxer profesionist. Într-o zi este prins șterpelind pistolul amuletă al Profesorului. Blatarii îi cer moartea, dar Profesorul îl ia pe propria răspundere, nu înainte de a relua ceremonia religioasă binecunoscută, la care am asistat la începuturi, cu banditul Keșa pe post de neofit: Makintoș acceptă legământul sacru, iar degetele mare și cel de lângă de la un picior îi sunt retezate. Nu că nu ne-am fi prins de mult: tâlharii lui Vasile Ernu sunt doar o mână de profeți abrahamici care aduc ofrande de carne omenească divinității geloase și capricioase.
3. Izgoniții
De departe cea mai reușită parte a trilogiei, Izgoniții e nu numai atent documentată, constituind un documentar romanțat al anilor ce preced Revoluția Bolșevică, ci și, pe alocuri, splendid scrisă. Însumând atât secta cuminte, „ipocrită”, a credoului protestant, cât și furia brutală a buntului rus[l], Izgoniții e concluzia a ceea ce am identificat deja în Sectanții și Bandiții: sacralitatea aplicată, altfel formulat, istoria politică a ultimului veac. Vasile Ernu vrea să păstreze încă neadormită complet „memoria” colectivă, așa cum țăranii ruși și-o întrețineau prin grija pentru morminte. Uitarea este marele păcat, deși nimic din ce nu a trecut cu adevărat nu poate fi uitat. Povestea începe în Chișinău, orașul situat între hotare, departe de a fi însă marginal, printr-o căutare a urmașilor evrei ai naratorului, din care doar amintirea Teotei Pașa, plecată de mult în Istanbul, mai supraviețuia. Nostalgia lirică e la cote înalte în acest oraș verde și arzător vara, când locuitorii parcă o iau ocazional razna: „Totuși, unii observaseră că în anumite momente ale anului se întâmplau lucruri stranii. Nimeni nu putea spune dacă era de la puterea humusului, de la țărâna fierbinte de vară sau de la nămolul cleios de toamnă. Nimeni nu putea lega fenomenele de răsăritul sau asfințitul soarelui, de mirosurile înnebunitoare de primăvară, când totul înflorea, sau de cele îmbătătoare de toamnă, când totul era în pîrg și mustul curgea prin lin strivit de picioarele falnicelor moldovence.”[li]
În centrul atenției sunt evreii, comercianți reputați, vorbitori de idiș și lăutari de klezmer[lii], inventatorii genului. Aceștia s-au retras în sud alungați de țar și cinurile de sus, iar aici în sud avem fundamentele Edenului: „căldura asociată cu vin, fructe, veselie, chef, voie bună și muzica lăutărească cântată de țigani.”[liii] Chișinăul cunoscuse transformări și putea fi asociat prin modernitate cu orice reședință de gubernie mai răsărită din Imperiu, dar „buzunarul ascuns” al orașului erau tot curțile interioare, unde oralitatea și relațiile personale înfloreau nestingherite. Evreitatea, dar și antisemitismul, ni se spune, sunt o invenție a centrului puterii. „Nu-i așa că evreii nu muncesc pământul și nu stau în sate? Dar oare nu legea le interzicea să aibă pământuri și să se așeze în sate? Cu greu le-au mai permis mai târziu să se stabilească în zonele rurale și au făcut minuni: așa au apărut legendarele ștetl-uri, unde evreii au dovedit că pot să lucreze pământul și să facă gospodării foarte bune.”[liv] În luna aprilie a anului 1903, în timpul Paștelui creștin, unul aparent călduros conform povestirii, are loc indescriptibilul pogrom din Chișinău, când, sub oblăduirea jandarmeriei, poliției și din ordin birocratic secret, agitația antisemită duce la moartea și vătămarea a sute de evrei. Propaganda pravoslavnică a unor ziariști mercenari ca Pavel Krușevan și Pronin își dă primele roade. Una dintre familiile năpăstuite este Kalminovici: tatăl cade zdrobit, sub ochii propriilor copii, Aaron și Sara, sora mai mică, de loviturile unor scelerați, vecinii lor întărâtați de ură antisemită. Zvonul, care a declanșat pogromul, ține de legendele și superstițiile populare: „Unui copil de pravoslavnici i s-a folosit sângele, un copil de pravoslavnici a fost sacrificat de o comunitate de evrei în scop religios. Copilul, moartea, religia, sîngele, ritualul, sacrificiul…”[lv] Din acel moment, Aaron și Sara jură în inimile lor răzbunarea sacră, urgia care vindecă prin foc și pară rana. „Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru un moment. Se spune că există câteva instincte primare care se mențin toată viața: foamea, setea, sexul și răzbunarea.”[lvi] Presa liberală, europenizată a protestat imediat prin vocea unui scriitor de proză scurtă talentat, care adună informații de la fața locului, narodnicul Vladimir Galaktionovici Korolenko, iar establishment-ul aristocrat este înfierat de însuși Lev Nikolaevici Tolstoi. Evreii uciși bestial proveneau din păturile sărace ale Chișinăului, bieți țapi ispășitori și paria, izgoi, exclușii social ai Imperiului. Elita autocratică îsi practica despotismul tradițional obișnuit.
Până și agenții secreți devotați statului înțelegeau pericolele politice pe care acest latent război civil le putea produce. Aleksei Isakovici Kurtin, personaj vag desprins din romanele kafkiene, aflat pe atunci în deplasare de lucru la Berlin, servea de generații întregi Cezarul ca spion de elită. Noua sa misiune, de care este informat pe linie ierarhică de un om de legătură, Ivan Beniaminovici Evseev, constă în a se infiltra în mișcarea terorist-anarhistă a eserilor și a studia fenomenul politic ivit pe linie populară. Sutele Negre și agitația antisemită aparțineau de drept statului, care, iritat de mișcările socialiste din Imperiu, spera să stârpească sprijinul maselor în relația lor cu extremiștii, ghidați de intelighenția socialistă în curs de febricitare mesianică. Încă de dinaintea Revoluției din Octombrie, fascismul pare reacția elitară firească la tulburările și nemulțumirile claselor asuprite. Despre guvernarea rusească, Vasile Ernu nu are dubii: ea a fost întotdeauna secondată atent de poliția secreta, adevăratul zid de susținere al Imperiului: „Aleksei Isakovici știa că fusese vital și salvator pentru Rusia. Dacă nu ar fi existat opricinina, nu ar fi existat Imperiul Rus. Doar ei, opricinii, reușiseră să subordoneze interesele divergente ale diverșilor cneji și boieri ruși, să-i supună unei singure forțe care avea să devină puterea țarului ce avea să făurească primul imperiu rus. Munca lor în asta consta de fapt. Chiar dacă de-a lungul timpului organiziția a luat diferite nume și forme – Opricinina, Cancelaria de taină sau Ohrana –, ea lupta pentru păstrarea unității în jurul țarului.”[lvii] Istoria Rusiei este, prin urmare, o lungă notă de subsol în dosarele poliției sale secrete. Revoluționarii puteau fi cumpărați și anihilați cu ușurință, dacă țarul se învoia: „Singurul mod în care puteau fi învinși revoluționarii era să fie aduși în legalitate, să li se ofere posibilitatea să intre în jocul și mașinăria puterii, să facă parte din putere, pentru că numai așa puteau fi compromiși și dizolvați.”[lviii] Existența temporară a Dumei de Stat Imperiale între 1906 și 1912 nu a adus vreo schimbare socială notabilă în Rusia, absolutismul cu fațadă parlamentară arătându-și limitele în confruntarea cu o modernitate incomprehensibilă pentru ea. Orașele rusești nu și-au schimbat prea mult planul urbanistic de atunci: „Un oraș rusesc trebuie să aibă străzile aranjate perfect pe orizontală și pe verticală, iar cartierele trebuie să arate ca niște batalioane aliniate pe câmpul de luptă. Între aceste batalioane-cartiere trebuiau să existe bulevarde largi, pentru că Rusia trăia din puterea spațiului. Orizontalitatea aparține puterii spațiului, puterii care stă la baza societății ruse. Verticalitatea aparține doar puterii care conduce și Bisericii.”[lix] Degeaba avea Imperiul oameni onești, liberali cu măsură și prevăzători ca viceguvernatorul de atunci al guberniei Tambov, cneazul Serghei Dmitrievici Urusov, ajuns guvernatorul Basarabiei după 1903, când nedreptatea, nepăsarea și indiferența domneau fără rivali în birocrația mijlocie și măruntă. Urusov era mult prea inflexibil, ne arată povestitorul, și nu se învoia la încălcarea legii, practică normală în Imperiul Țarist, inclusiv la supușii evrei. Sângele din corpul uriașului cu picioare de lut îl asigura cutuma mitei, cel mai eficient liant social al spațiului slav conform lui Vasile Ernu, pentru care, vorba rabinului din Odessa, „în Rusia este mult mai ușor să găsești un sfânt decât un om cinstit”[lx], deși tocmai aceasta încerca să realizeze, fără sfințenie, dând greș totuși, cneazul Urusov. Mita și alcoolismul sunt mărcile de neînlăturat ale poporului rus.
Evreii, pe lângă lipsa drepturilor politice, erau suprataxați, iar extragerea de mită de la ei luase dimensiuni monstruoase. Cei bogați treceau la creștinism și se salvau provizoriu de nelegiuire, atunci când nu o practicau cu folos chiar ei. Ceilalți, în schimb, erau storși de bani și mărfuri de către cinurile lacome ale birocrației de stat, famelice după un venit suplimentar. Istoria lui Fima Măcelarul, amintit și în Sectanții, ne convinge că încă suntem în Evul Mediu, unul, desigur, veterotestamentar, după gustul naratorului. Atunci când un polițai, abuziv peste marginile decenței impuse de mită, cere ce nu i se cuvenea, Fima Măcelarul recurge la excelența sa exersată de măcelar perfect: acesta „a luat un satîr și, cu o mișcare fulgerătoare, i-a tăiat polițistului degetul mic și inelarul.”[lxi] Rezultatul practic într-o societate în care legea e discutabilă și interpretabilă? „Nimeni nu a renunțat la mită, firește. Însă ea a devenit ceva mai mică și mai rațională.”[lxii] Așa era viața evreilor în Imperiu: când greșeau nesemnificativ se chema șlemil, dar răul și năpasta, alături de fericirea talmudică de a fi blestemat și, totuși, de a supraviețui pe rute ocolitoare, șlimazl, făcea parte din condiția unui jid.
Aaron Kalminovici învață de mic copil fatalitatea de a fi evreu, inclusiv în sinagogă, și nu e mulțumit nici de promisiunile deșarte ale BUND-ului, partidul socialist al muncitorilor evrei. Nu există scăpare de la a fi evreu, după cum îi explică un socialist băut, Vladimir, tânărului Aaron. Pentru ce atâtea interpretări în marginea Capitalului, o modă trecătoare, când Vechiul Testamant e arhisuficient? Numai marxiștii cei plicticoși și cu ochelari (de cal?) se pot iluziona, neînțelegând proiectul divin: „Cînd ești bătut, nu uita asta, Aaron, ești bătut și omorît pentru că în tine zac Marea Idee și Legea. Ești bătut și urât pentru că ești parte a unui popor care are o măreață moștenire și o grea cruce de dus. Aici e mai mult decât o misiune istorică, aici e ceva cosmic. Aaron, Aaron, nu înțelegi nimic, zise plictisit Vladimir și se întinse să se culce.”[lxiii] Versiunea cu minus a chemării la suferință, dar și a promisiunii mântuirii apocaliptice, a poporului evreu primește semnul plus în glosa lui Vasile Ernu: până la urmă, din păcate, acuza tipic fascistă de „iudeo-bolșevism”, propagadată mai târziu de exilul alb-gardist, nu e departe de realitate, după cum rezultă din Izgoniții. Un seminarist episodic, menit preoției, din casta leviților, Sașa Pavlenski, va lua și el drumul greu al social-revoluționarilor teroriști, convertindu-se din dragoste de femeie la Zeitgeist. Destinul Sarei, sora lui Aaron, nu e mult diferit: atrasă de un eser terorist, ea intră în cercurile anarhiste ale revoluționarului de teren, nu de bibliotecă, precum marxiștii visători. Eserii consumau, însă, biblioteci, dar de toate felurile, ca întreaga tinerime rusă[lxiv]: „De ce se citește masiv presa clandestină și nu exiști dacă nu aparții unor cluburi de lectură predominant marxiste, anarhiste, ocultiste, freudiste, decadente? De ce mai toți tinerii, de la gimnaziu până la universitate, recită Blok, Gumiliov, Mandelștam, Ahmatova, Maiakovski și Esenin?[lxv] Spiritul veacului îl macină și pe odrasla unui evreu bogat, comerciant protejat de rangul pe care îl căpătase, teroristul Ezra Grinberg, de care Sara, al cărei tata avusese cândva sprijinul bătrânului Isaac Moiseevici Grinberg, se îndrăgostește. Un playboy pasionat de discuții nesfârșite în grupurile eserilor, Ezra se botezase cu un nume conspirativ, de revoluționar al pistolului, Baron, ucigaș de aristocrați, care își pierduse frica când o ureche îi fusese ciuntită ritualic, precum tăierea împrejur la evrei. Sara devine feministă (curajosul Vasile Ernu ar fi putut trece mai cu folos coreligionarele sale din Sectanții prin sita feministă) și, ajutată de familia Grinberg, pleacă la studii în Elveția, evadând din colivia țaristă visceral antisemită, codificată în Certa osedlosti. Eserii primesc bani de la oricine, inclusiv de la cinicii liberali, câtă vreme merg înspre cauza justă. Partidul lor e compus din jumătate evrei și aproape o treime din femei. Se consumau tone de heroină, poreclită „marafet”, în gruparea lor și se practica amorul liber, fiindcă eserii, spre deosebire de alți socialiști, iubeau să trăiască periculos. „Mai sînt socialiștii lui Lenin și ai lui Plehanov, dar ei sînt niște universitari finuți, cuminți și foarte plicticoși. Am auzit că sînt și puritani, nu ca noi, mai decadenți. Da, ne place și viața.”[lxvi] Drogurile și cântecele revoluționare sunt moda zilei. Nu mult diferit de unele mișcări interbelice anticomuniste, renumite pentru același stil de viață rebel. Din confesiunea teroristului care l-a ucis pe ministrului de interne von Plehve reiese chemarea aproape hristică a eserilor, care voiau să aducă foc și sabie pe pământ. Ce atâta marxism rigid? Dacă și Marx s-a apucat la bătrânețe să învețe limba rusă ca să înțeleagă excepționalismul economic, cel agrar concentrat în soslovie, al Imperiului Țarist, este inutil să căutăm soluții unde nu găsim decât savantlâcuri.[lxvii] Până și doi străluciți intelectuali liberali, Ivan Petrovici (Pavlov?) și Nikolai Aleksandrovici (Berdiaev?), se resemnează cu boala Rusiei, pe care tineretul anarhist o poate vindeca doar mesianic, iar, un alt socialist, Profesorul (Plehanov?), nu îi percepe calitatea profund biblică. Secessio plebis, precum în republica romană, este rezultatul inegalităților și al unui stat de drept inexistent, iar revoluția nu va întârzia să izbucnească, interpetarea ei corectă fiind cea a unui fost marxist dezmeticit, Nikolai Berdiaev din Originea și sensul comunismului rus.
Sesiunile de discuții abundente la care participă Sara îl aduc în scenă și pe Lenin, încă nemumificat, sub numele de Pronev, despre care „se zvonea că bunica lui era evreică”.[lxviii] Pronev vrea o schimbare sistemică, de lungă durată, esențială și nu doar asasinate ale unor inși disperați, fără instrumente politice adecvate și care doar „pedepsesc punctual”.[lxix] Este clipa mult așteptată a unei glume cel puțin bizare: atunci când Lev Davidovici Bronstein îi răspunde, pătruns de social-democrație (nu de marxism, normal), lui Rabi Moze că el are o singură cauză pentru care luptă, acesta îi amintește cuminte că dacă revoluția o face Troțki, Bronstein va plăti cu capul pentru ea. Nuanța etnică nu a jucat nici un rol în uciderea lui Troțki, după cum se știe, dar, dat fiind climatul epocii, se poate ca această ipoteză atemporală să meargă drept la țintă, mai ales dacă vestea era apreciată de un cetățean al Italiei fasciste sau Germaniei naziste. Evreul plătește din naștere, după cum cred toți antisemiții.
Dacă, revenind la volum, Sara a ales calea eserilor, Aaron aderă la sionism, cealaltă mișcare epocală declanșată de evreii ruși. „Sionismul, explică «patriarhii fondatori», este răspunsul comunităților evreiești la antisemitism. Este însă unul dintre răspunsurile posibile; alți tineri, chiar mai numeroși, aleg calea răspunsului socialist.”[lxx] Jurnalistul poliglot Vladimir Evghenievici Jabotinski, zis și „Zev”, cel care pusese la cale o rezistență armată după pogromul din 1903, îl are ca mână dreaptă pe Aaron. Zev votează împotriva planului unei Țări Sfinte în Uganda, Erețel Israel va fi „pe locul strămoșilor noștri și vom cuceri fiecare palmă de pământ”[lxxi], adică pe teritoriul vechii Palestine, dar și „marxismul”, deodată reînviat de Vasile Ernu, îmbrățișat de ceilalți tineri evrei răsculați, căci „ceea ce facem noi vor face toate popoarele: ideea noastră va fi ideea lor.”[lxxii] Lupta dintre unii și alții este una fratricidă și maniheistă, ca aceea dintre Isaac și Iacov, iar Chișinăul se situa astfel în centrul lumii moderne acum mai mult de un secol[lxxiii]. Comunismul este numai o invenție evreiască, o religie laică, un alt război sfânt al Poporului Ales, un universalism iudeu care merge „mult dincolo de religie, rasă, gen și clasă”[lxxiv]. Zev își propune să organizeze rețele de cluburi sportive, intitulate Macabei, în care evreii să se refugieze, adaptând pașnic tradiția timpurilor noi, numai în Tora și sport. Vasile Ernu e convins că, în definitiv, cine citește primele cinci cărți ale Vechiului Testament nu mai are nevoie decât de klezmer, voie bună, cântece, bandiți și mult sectarism. Dar și în acest loc plutește ambiguitatea: după o vizită recentă la Bruxelles, oraș rece ca o morgă, atestând moartea Occidentului, odinioară doar decadent, Vasile Ernu aterizează în Istanbul, polis vibrant, dătător de speranțe, revitalizator. Aici o revede pe centenara Teota Pașa, fata Sarei Kalminovici, căsătorită, după moartea violentă a părinților în epurarera stalinistă din Marile Procese interbelice, cu un găgăuz și locuind de decenii în capitala Turciei. De cine se îndrăgostesc strănepoatele nărăvașe ale Teotei Pașa, luptătoare pentru emancipare și drepturi decenii la rând, fata unei comuniste? De „fundamentaliști islamici gen ISIS”[lxxv]. Oricum am întoarce roata istoriei, trilogia marginalilor este o lungă meditație de teologie politică dulceag-sentimentală, simplist-idealistă și extrem de conservatoare, inclusiv în laturile sale violente, în cele din urmă. Este în sine o ocazie de mirare, dar și un prilej de introspecție și reflecție, faptul că intelectualitatea de stânga din România l-a ales pe Vasile Ernu drept unul dintre reprezentanții săi de marcă în ultima decadă. Sau poate nici nu l-a ales, cine mai știe?
Note
[i] Teodor Baconschi, „Marginali în centrul atenției’’, 01.11.2016, Revista 22, https://revista22.ro/cultura/marginali-n-centrul-ateniei.
[ii] Vasile Ernu, Sectanții, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 40.
[iii] Idem, pp. 43-44.
[iv] Idem, p. 51.
[v] Idem, p. 18.
[vi] Idem, p. 74.
[vii] Idem, p. 85.
[viii] Idem, p. 25.
[ix] Idem, p. 32.
[x] Idem, p. 42.
[xi] Idem, p. 247.
[xii] Idem, p. 88.
[xiii] Idem, p. 211
[xiv] Deși se tot vorbește vag despre asta, p. 324.
[xv] Idem, p. 184.
[xvi] Idem, p. 131.
[xvii] Idem, p. 243.
[xviii] Aici avem o secțiune aparent fără sens: „A vorbi sau a cânta în germană mai însemna, dincolo (sic!) însușirea limbii fasciștilor, dușmanii noștri de moarte, a vorbi limba evreilor, a unor străini dubioși care nu sunt ca noi.” (Idem, p. 310) Prin urmare, limba victimelor este aceeași cu limba călăilor, deși e doar adevărat că idișul este o germană alterată, specifică evreilor așchenazi.
[xix] Idem, p. 109.
[xx] Idem, p. 173.
[xxi] A se vedea în Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 332, conștientizarea criminalității veterotestamentare.
[xxii] Idem, p. 253.
[xxiii] Vasile Ernu, Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 33.
[xxiv] Idem, p. 36.
[xxv] Idem, pp. 68-69.
[xxvi] Ibidem.
[xxvii] Ibidem.
[xxviii] Idem, p. 73.
[xxix] Idem, p. 84.
[xxx] Idem, p. 80.
[xxxi] Idem, p. 108.
[xxxii] Idem, p. 122.
[xxxiii] Idem, p. 138.
[xxxiv] Ibidem
[xxxv] Idem, p. 152.
[xxxvi] Morala de afaceri a lui Vasile Ernu e limpede precum cristalul la p. 190: „În mediile lor, aceste recomandări funcționează perfect. De fapt, ca în orice mediu normal. Nu contează pentru început cine ești, ci de partea cui vii.”
[xxxvii] Idem, p. 191
[xxxviii] Ibidem
[xxxix] Să cităm cu atenție o altă înaltă apreciere, amuzant de caricaturală, a gânditorilor profesioniști la p. 311: „De ce să faci dragoste, căci asta s-a făcut deja, e istorie. Intelectualii nu fac dragoste, ei discută despre ea. Acest sentiment straniu de impotență: nimic nou nu poate să se întâmple, pentru că totul deja s-a făcut. Acești oameni trăiesc îngropați în istorie. Ei trăiesc într-un anticariat, într-un magazin de antichități și au nu o viață, ci doar un déjà vu, crezând că acesta este realitatea. Pentru ei, realitatea este repetarea unui trecut. Ei sînt veșnic nemulțumiți și deprimați, fiind incapabili să trăiască în prezent. Ei pot trăi doar în trecut, pentru că sunt înghițiți de istorie. Lumea lor e de fapt un sarcofag. Acesta este omul istoric.”
[xl] Idem, p. 203.
[xli] Idem, p. 217.
[xlii] Idem, p. 229.
[xliii] Idem, p. 278.
[xliv] Idem, p. 289.
[xlv] Idem, p. 300.
[xlvi] Idem, p. 303.
[xlvii] Ibidem.
[xlviii] De altfel, despre aceste stupizenii pseudoenigmatice ficționalizate anapoda de Ernu se poate afirma că sunt perfect justificate, precum crimele bandiților, Op. cit., p. 332: „Poate de aceea ei sunt atît de convinși că nimic din ce fac nu este imoral, criminal, ilegal etc. Mintea lor produce justificări pentru orice faptă, oricît de gravă.”
[xlix] Idem, p. 345: „ – Ok, oricum, pentru mine, ești interesant ca specie, nu ca individ. Te salut!
– Ah, ce rău ești, bandit mic și intelectual. Hai, te salut!”
[l] Ipocrizia și brutalitatea se confruntă sângeros în Izgonitii, una câștigând pe termen scurt în anul 1917, iar cealaltă afirmându-se ca stăpână până în zilele noastre.
[li] Vasile Ernu, Izgonitii, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 38.
[lii] Idem, p. 99: „muzică moldovenească locală, îmbrăcată într-o tandrețe rusească și o jale oriental evreiască.”
[liii] Idem, p. 46.
[liv] Idem, p. 52.
[lv] Idem, p. 60.
[lvi] Idem, p. 64.
[lvii] Idem, p. 89.
[lviii] Idem, p. 97.
[lix] Idem, p. 100.
[lx] Idem, p. 129.
[lxi] Idem, p. 132.
[lxii] Idem, p. 133.
[lxiii] Idem, p. 160.
[lxiv] Un alt citat similar, în spiritul timpului, p. 249: „Adolescenții citesc Blok, Bunin sau Gumiliov, Ahmatova sau Mandelștam. Dacă ești revoluționar rus sau narodnic, citești Maiakovski, Esenin, Gorki. Dacă ești conservator, esti obligat să mergi la seri de spiritism. Dacă ești liberal, trebuie să fii mason sau să mergi la o partidă de freudism. Asta așa, de atmosferă. Dacă ești socialist, ca mai tot tineretul nostru, indiferent dacă ești eser, anarhist sau social-democrat, este obligatoriu să citești Proudhon și Bakunin. De Marx nu mai spunem nimic, căci deja îl citesc și copiii de gimnaziu.”
[lxv] Idem, p. 181.
[lxvi] Idem, p. 216.
[lxvii] Idem, p. 228.
[lxviii] Idem, p. 251.
[lxix] Idem, p. 253.
[lxx] Idem, p. 270.
[lxxi] Idem, p. 271.
[lxxii] Idem, p. 273.
[lxxiii] Idem, p. 285: „ – Învățătorul meu, zise Aaron într-un târziu, susținea că noi suntem într-un mare război civil care a început în interiorul nostru. E ca în povestea lui Iacov și Esau, care au început lupta încă din pântecul mamei. Tot ce este în jur e doar decorul acestei lupte, o luptă uriașă, planetară. Lupta asta se dă chiar și în amărâtul nostru de Chișinău și astfel el devine centrul universului, pentru că noi sîntem aici și luptăm împreună…”
[lxxiv] Idem, p. 287.
[lxxv] Idem, p. 297.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Comentarii recente