Socialismul românesc în secolul XIX. Ideologie, program, rezultate
Socialismul românesc din secolul XIX nu a beneficiat, până acum, de o analiză științifică serioasă, sistematică, una care să nu îl transforme într-un precursor inevitabil al comunismului, așa cum a procedat în general și istoriografia comunistă, dar și cea postcomunistă. Studiul lui Adi Dohotaru (Socialiștii. O moștenire, Editura Cartier, Chișinău, 2019) umple așadar un gol tematic perpetuat de prea mult timp în istoria noastră intelectuală, și o face, în ciuda dimensiunilor cărții și a minuțiozității cu care se apleacă asupra unor aspecte – într-un mod accesibil, elocvent și convingător.
O recenzie de carte nu poate și nici nu trebuie să cuprindă în mod cât mai amănunțit detaliile care alcătuiesc firul discursiv al respectivului volum, punând pe plan secund structura argumentativă a acestuia; dimpotrivă, miza centrală a unei recenzii rezidă în primul rând în explorarea armăturii teoretice a cărții, a ipotezelor sale constitutive și a modalităților în care sunt validate/invalidate pe parcursul cercetării, eventual a mijloacelor suplimentare prin care aceste ipoteze ar fi putut fi puse în problemă în cadrul volumului. Pe cale de consecință, nu am de gând să prezint aici istoria socialismului românesc de secol XIX, inclusiv în perioada Primului Război Mondial; de altfel, nici autorul nu face și nu își propune să facă acest lucru, urmărind mai degrabă să deceleze anumite linii de forță în perspectiva configurării unui profil doctrinar al mișcării socialiste timpurii, una care merită studiată ca subiect de sine stătător, nu ca simplu ornament tematic prefigurând mecanic fie viitorul luminos al socialismului dirijist dogmatic dintre 1948 și 1989, fie, în cheie interpretativă postcomunistă, ororile gulagului și inevitabilitatea prin intermediul căreia orice proiect social progresist conduce în mod automat la un proiect politic eșuat, criminal și, evident, utopic. În plus, acesta constituind unul dintre cele mai lăudabile aspecte ale cărții, autorul este perfect conștient de normativitatea propriei abordări, delimitându-se ferm de abordările istoriografice pozitiviste, evenimențiale, ale căror mize ideologice sunt astfel doar aparent ocultate, în realitate obținând în acest fel o vigurozitate interpretativă suplimentară.
O primă observație interesantă a cărții este aceea că urbanizarea societății românești în secolul XIX nu s-a făcut prin intermediul populației din mediul rural, ci prin emigrație. De aici rezultă caracterul cosmopolit al unor orașe ca Iași sau București și, respectiv, diversitatea etnică și națională a simpatizanților socialiști din acea perioadă, majoritatea intelectuali. Însă o mare scădere a socialiștilor, reuniți în 1893 sub cupola Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), a fost aceea că mesajul acestora ignora țărănimea, adresându-se preponderent unui proletariat care nu depășea 5% din populație (pp. 22, 108-109). Practic, PSDMR s-a condamnat astfel la irelevanță politică, reușind însă să se facă vizibil la nivel sindical, respectiv prin intermediul grevelor muncitorești în organizarea cărora s-a implicat și care reuneau deseori mii și chiar zeci de mii de participanți. Doctrinar, PSMDR adera la principiile Internaționalei a doua marxiste, subliniind necesitatea tehnicilor „legaliste” în avansarea spre socialism, preluarea puterii politice în mod pașnic, neviolent, sau cel puțin evitând violențele inutile. În ciuda unui astfel de compromis tactic, PSMDR nu renunța, în perspectivă, la „orizontul revoluționar”, la ideea de a schimba modul de producție al societății capitaliste, nemulțumindu-se deci doar cu modul de a distribui resurse în cadrul acesteia.
Nici două decenii mai târziu, când partidul a fost reînființat în 1910 sub denumirea de Partidul Social Democrat (PSD), după ce fusese grav afectat în 1899 de ceea ce s-a numit „trădarea generoșilor” – trecerea unui mare număr de socialiști, în special lideri de partid, la Partidul Național Liberal (PNL), în vederea obținerii unei influențe reale pe scena politică românească – critica la adresa capitalismului nu fusese abandonată. „Astfel, programul politic presupune vot universal, indiferent de sex, etnie și religie pentru cetățenii romani de peste 20 de ani, reprezentare proporțională, organizarea alegerilor in zi de repaus legal, drept la referendum (democrație directă), descentralizare administrativă și autonomie comunală, desființarea legii expulzării străinilor, egalitate politică pentru toți cetățenii romani indiferent de etnie, anularea Legii Orleanu, care interzice dreptul la grevă salariaților statului, impozit progresiv, despărțirea bisericii de stat, transformarea armatei permanente în miliție națională, reducerea serviciului militar la un an, desființarea justiției militare etc. Programul economic are printre revendicări ziua de muncă de 8 ore, repausul duminical, interzicerea muncii pentru minorii sub 14 ani și legislație protectivă pentru minorii de peste 14 ani, înființarea unei case centrale de ajutor pentru boală, șomaj, pensie (un fel de minister al muncii), crearea unui inspectorat al muncii, stabilirea venitului minim garantat ca salariu etc. Programul agrar conține desființarea învoielilor in natură, răscumpărarea silită a unei părți din marea proprietate, formarea unui fond funciar public care să arendeze la prețuri modice pământuri asociațiilor țărănești pe termene care nu pot fi mai mici de 50 de ani, organizarea unui credit agricol, crearea unor izlazuri comunale, interzicea vânzării proprietăților statului către particulari etc. Chiar dacă congresele adoptă tactici legaliste, este stipulată esența revoluționară a mișcării” (pp. 29-30; subl. în orig.).
Deși „trădarea generoșilor” a condus la constituirea unui pol de stânga semnificativ în cadrul PNL, care a militat în mod activ pentru vot universal (masculin) și reformă agrară, reușind să le obțină la sfârșitul Primului Război Mondial – principalele stimulente ale democratizării societății românești la sfârșitul secolului XIX și la începutul secolului XX nu au provenit din conectarea acesteia la piața occidentală, ci din teama elitelor locale de bolșevism. Occidentalizarea nu trebuie echivalată în mod automat cu democratizarea: „chiar dacă occidentalizarea României e reală in secolul al XIX-lea, ea trebuie luată in calcul in funcție de pozițiile de clasă existente in societate și, mai ales, de poziția in sistemul internațional ocupată de acea societate, motiv pentru care Anglia, de exemplu, nu ar fi fost interesată de o democrație parlamentară in Romania, pentru că o astfel de guvernare ar fi condus la o diminuare a exporturilor de grâne. Modernizarea occidentală nu a produs in mod necesar democratizare, din moment ce situația țărănimii s-a înrăutățit pe parcursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Iar contactul cu Occidentul și racordarea la piață nu au presupus in mod necesar diminuarea decalajului. Transformările majore au fost determinate paradoxal de Rusia” (p. 127).
În perioada interbelică, asupra căreia lucrarea nu se apleacă decât în mod fugitiv, represiunile la adresa mișcării socialiste se amplifică, în paralel cu anxietatea statului român legată de noul procent al minorităților naționale, respectiv de „amenințarea bolșevică” de care aceste minorități puteau fi atrase în cadrul unui stat în care nu se simțeau reprezentate, ci mai degrabă persecutate. În ciuda politicilor antisocialiste represive (anti-sindicalism, cenzură, desființarea unor publicații socialiste, intimidarea muncitorilor și intelectualilor de stânga), numărul simpatizanților socialiști crește foarte mult. „Dacă înainte de război erau realmente câteva zeci de socialiști activi in marile orașe ale Vechiului Regat și cu adevărat devotați cauzei, după conflagrație intră mii de socialiști in partid și alte zeci de mii se orientează spre sindicatele cu profil ideologic socialist. Erau atât de mulți, că nu puteau fi organizați. Romania Mare are mai mulți muncitori industriali, principala bază de propagandă a stângii. Dacă in Vechiul Regat erau estimați, in 1915, puțin peste 50 000, in România Mare a anului 1924 sunt estimați 250 000. Potrivit socialiștilor, muncitori sindicalizați și socialiști erau 70 000 in Transilvania, 15 000 in Bucovina și doar 30 000 in Vechiul Regat” (p. 282). Dar socialismul interbelic pierde teren și din cauza propriilor sciziuni interne, care nu îi permit să capitalizeze politic o efervescență socială pe care nu o mai întâlnise până atunci. Este vorba desigur despre disputa dintre bolșevicii pro-ruși și social-democrații mai predispuși la compromisuri tactice (care nu sunt neapărat și compromițătoare); „Bolșevicii proclamă revoluția, dar nu pot să o facă pentru că nu au cu cine și din cauza represiunii guvernamentale, iar socialiștii moderați proclamă revoluția obiectivă pe termen lung, pe când publicul larg, care era interesat de reforme materiale pe termen scurt, a rămas oarecum fără reprezentare în disputa stângii” (p. 32).
In summa, socialismul românesc timpuriu s-a caracterizat prin prudență în favoarea obținerii sistematice a unor câștiguri politice palpabile; o strategie maximalistă violentă, de sorginte bolșevică, în contextul în care socialiștii nu aveau capacitatea politică reală de a se angaja într-un astfel de demers, nici capacitatea de a face față presiunilor externe cu care s-a confruntat Rusia sovietică – s-ar fi dovedit mai degrabă contraproductivă, așa cum însăși anumiți bolșevici importanți (Christian Racovski) au atras atenția (p. 294). Într-o societate în care reformele capitaliste de abia începuseră, socialismul mai avea de așteptat, chiar dacă este vorba de o așteptare activă, implicată, nu una pasivă și resemnată. Da, exemplul Rusiei bolșevice contrazice această abordare, dar să nu uităm că diferența dintre cele două țări în termeni de resurse, poziție politică și anvergură a mișcării socialiste este una imensă. Slaba influență a bolșevismului în cadrul socialismului românesc nu s-a tradus însă neapărat prin temperarea „legalistă” a acesteia deoarece socialiștii nu au renunțat niciodată la idealul unei societăți post-capitaliste, ci doar l-au temporizat. În definitiv, „socialismul e imposibil de gândit în absența unui orizont revoluționar” (p. 484).
About the Author
Emanuel Copilaș este lector doctor și conducător de doctorate la Universitatea de Vest din Timișoara. A publicat articole științifice în diferite reviste naționale și internaționale, respectiv cărți la edituri ca Polirom, Institutul European, Tritonic, Adenium, Cetatea de Scaun, Paideia, Alexandria. Este activ de asemenea în presa culturală. Ultima cartea publicată: Istorie și politică, istoria ca politică. Ipostaze ale național-comunismului românesc, Tritonic, 2018.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Comentarii recente