Capitalul și ideile economice
Cartea lui Cornel Ban din 2016, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), ridică probleme de metodă încă din titlu: neoliberalismul este unanim considerat ca fiind o doctrină politico-economică care pune accentul, cel puțin după 1980, pe liberalizarea economică a piețelor naționale, cea care vine la pachet cu privatizarea companiilor publice mari (deci a unui stat cu o participare scăzută în cadrul producției economice generale), deregularizare (din nou, statul nu are ca sarcină de lucru să intervină prea mult în activitatea economică a unei firme de dimensiuni apreciabile), comerț liber și nerestricționat pe piață, taxe reduse, austeritate la nevoie (aici statul se confirmă ca util prin noncombat), dar mai ales un același stat care nu mai oferă beneficii materiale de subzistență categoriilor sociale sărace sau cu venituri scăzute (dizolvarea statului social creat între 1950-1970 în Europa Occidentală nu a încetat de atunci încoace). Problema fundamentală este, în ceea ce-l privește pe Cornel Ban, o concepție, nu o realitate. Ideologiile nu devin locale sau globale, fiind, prin natura lor, în afara oricărui spațiu. Doar capitalul (și tehnologiile sale) și, numai parțial și cu restricții legale, forța de muncă se mișcă și delimitează activitatea economică recentă și contemporană, ele fiind singurele testabile, funcționale și influente. Ideologiile vin pe fondul acestor realități materiale active, nu le generează de la sine. Ideile explică, justifică sau contrazic o realitate deja existentă și nu invers, cum pare a fi situația în cazul lui Cornel Ban. Economia de piață globală, și fluxurile de capital de pe principalele lanțuri de producție și rețele economice care creează plusvaloare, nu funcționează pe baza sau în numele vreunei idei sau planificări macroeconomice (poate numai în timpul crizelor – conform lui Mark Blyth), oricât ar pretinde the law-makers, ci ultimele apar post festum, ca raționalizări și eforturi intelectuale ale primelor. Pentru Cornel Ban, ideile economice, sociale sau politice sunt oarecum preeminente în raport cu activitatea economică tangibilă, constatare care se dovedește decisivă pentru cadrul istoriei ideilor economice din Ruling Ideas.
Nu-i nici de mirare atunci să ne atragă atenția faptul că modul de producție capitalist (sau lumea creată de capital) este subsumat conceptului de neoliberalism. Economia este, s-ar zice, una cu neoliberalismul, numai că, înainte de a avea suprastructura sclavagistă, se impunea existența unor stăpâni și sclavi productivi și reali sau, dacă schimbăm secolul, cea feudală, codificată de legi și scriptură, se cerea ca un serv sau rob să presteze muncă gratuită pe moșia aristocratului, căruia i-a jurat fidelitate, și să îi ofere nobilului o parte din producția sa agricolă, eventual surplusul din cereale (și, dacă se impune, să lupte în războaie de partea sa). Ca atare, neoliberalismul este o emanație a raporturilor dintre proprietarul unor mijloace de producție, recte capitalistul, și o serie lungă de indivizi care muncesc contractul și profitabil pentru acesta, id est angajați, salariați, proletari etc. Dacă trupul este capitalul, ideile secretate de creierii săi formează ansamblul ideologiei neoliberale. Pentru Cornel Ban, polanyian prin descendența sa afirmată, piața și funcționarea ei sunt naturalmente de la sine înțelese (ceea ce, strict istoric vorbind, fără a fi marxiști, nu este adevărat), iar încastrarea lor în societate este singurul subiect care trebuie discutat și, întâmplător, remediat. De aici reiese conjectura următoare[i]: avem un neoliberalism încastrat (rebotezarea dezideratelor social-democratiei primare: piața dictează întotdeauna, dar, în mod inconstant și parcimonios, redistribuie către baza societății) și un altul dezîncastrat (piața este mai importantă – întrucât mai eficientă și mai rațională în crearea de ,,bunăstare pentru toți”, deși în grade considerabil de diferite, mergând chiar până la mizeria unora – decât binele social general). Cornel Ban pledează pentru un neoliberalism încastrat, capitalismul putând fi salvat de el însuși doar dacă este domolit de câteva idei dominatoare, altele decât cele, indiscutabil, care i-au adus succesul. Pe această canava se brodează fresca istorică din Ruling Ideas, cu tot scepticismul pe care Ban însuși îl arată pentru aplicabilitatea veritabilă a politicilor statelor naționale, mai ales pe fondul erodării suveranității lor în economia interdependentă și globalizată din prezent. În plus, puritatea doctrinară, oricât de (neo)keynesiană, polanyiană, monetaristă și neoclasică s-ar pretinde a fi, contrastează vizibil cu politicile guvernamentale din istoria cotidiană.
Exemplele analizate sunt două țări cu tradiții politice și economice aproape complet diferite, dar expuse aceluiași neoliberalism în primă fază: Spania de după 1986, când aceasta intră în Uniunea Europeană, și România, membru titular din 2007. Dacă Spania îmbină relativ armonios un neoliberalism încastrat, compus din versiunea sa anglo-americană, un keynesianism conservator și întrucâtva ordoliberalism german, România, mai ales după 2004, merge în direcția unui experiment neoliberal de manual, dezîncastrat, în ciuda tradiției sale pre- și imediat post-1989 de a controla protecționist, ultracentralizat, economia națională. Prin urmare, Cornel Ban studiază cu atenție sporită modul în care ideile neoliberale au pătruns în instituțiile publice, de stat, ale celor două economii europene luate drept studii de caz[ii]: ,,traducerea domestică a ideilor neoliberale va fi mai rapidă dacă economiștii locali au beneficiat de instituții permisive și de un mediu geopolitic care i-a determinat să se alăture rețelelor profesionale transnaționale în care au circulat idei neoclasice”. Spania înregistrează un scor general pozitiv față de România. În anii 1975-1985, când statul trece printr-un proces de democratizare occidentală și depășește etapa franchistă a dezvoltarii autoritariste, Spania creează un stat social în care capitalismul ia în considerare politicile de redistribuție, drepturi pentru angajații cu venituri mici și ajutoare pentru alte categorii defavorizate. După venirea socialiștilor la putere, Spania trece printr-o etapă de neoliberalism, dar unul care nu infirmă contractul social deja funcțional: între 1982-1996, protecția economică și socială oferită de stat nu este pulverizată, ci doar relativ diminuată. Salariul minim și pensia de stat cresc proporțional în acest interval. Cuantumul taxelor se ridică de la 30,1% la 34,6% între 1985 și 1995, iar capacitatea statului de a colecta taxe se îmbunătățește cu 5% între 1981 și 1991. Povestea nu este, însă, una care să evite șomajul și dezindustrializarea, care au avut loc și în Spania între 1990 și anul 2000. Meritele pentru încastrarea ideilor neoliberale sunt inițial academice, politicienii de vârf ai Spaniei (mai ales din partea PSOE) beneficiind de sprijinul unor consilieri din Banca Centrală a Spaniei, mulți dintre aceștia, amintiți punctual de Cornel Ban, fiind doctori în economie la unele dintre cele mai serioase universități nord-americane și vest-europene în materie de teorie economică. Cunoștințelerapid lor tehnice nu erau doar vaste, ci s-au dovedit și utile atunci când miniștrii finanțelor, industriei sau ai muncii și guvernatorii din acea perioadă (unii dintre aceștia chiar foști consilieri economici) au implementat neoliberalismului încastrat în Spania. Deși practic neoliberali, aceștia au pus accentul pe dezvoltarea la unison cu Germania a economiei naționale, tehnocrații spanioli înțelegând rolul sectorului construcțiilor și al infrastructurii publice, sprijinite parțial de stat, în tentativa lor de neodezvoltaționism liberal, inspirat parțial de modelele asiatice. Social-democrația iberică a avut de luptat doar cu partidele comuniste de la stânga extremă, multe slăbite și ușor de cooptat după 1986. Între 1996 și anul 2000, guvernul spaniol privatizează câteva mari companii de stat și trece la zona euro, afirmându-se ca unul dintre arhitecții consolidării monetare a Uniunii Europene. După revenirea stângii la putere în 2004, Spania continuă să-și încastreze neoliberalismul: tehnocrația luminată, de inspirație social-democrată, stabilizează o cultură instituțională care nu este entuziastă pro-piață sau promotoare a celei mai dure austerități. De cealaltă parte a Europei, România se deschide cu adevarat pieței globale abia după 1989. Elita tehnocrată nu deține capitalul simbolic necesar înțelegerii neoliberalismului dominant în anii 1990. Mai mult de atât, proiectul neodezvoltaționist populist, susținut de guvernele PDSR-ului, nu iese din logica unei tranziții lente la capitalism. Abia după 1996, în ciuda reculului economic, identificabil statistic, pe care România deja îl suportase (și peste care Cornel Ban trece destul de ușor), guvernele succesive de dreapta acceptă o terapie de șoc dură, care va duce la explozia șomajului și la slăbirea unei economii aflată oricum în picaj general. Creșterea migrației înspre vest, realizată după 2004 și, de asemenea, 2007, aprofundează modelul unui neoliberalism dezîncastrat. Presiunea externă a F.M.I. și a instituțiilor europene acreditate este încurajată de agenții locali ai neoliberalismului, mulți dintre tehnocrații români lăsându-se convertiți sumar și en force la rețetele cele mai neoliberale, aproape libertariene, importate din Vest. Deși economia începe să crească simțitor după 2004, sectorul financiar și cel industrial înregistrând o pondere semnificativă de investiții străine directe, momentul crizei surprinde România într-un punct în care neoliberalismul dezîncastrat nu mai are rivali interni. Cornel Ban reia analiza din Dependență și dezvoltare (Editura Tact, 2014), cu mențiunea că dacă proiectul neodezvoltaționist părea o soluție viabilă în prima sa carte[iii] (deși una fără sens dacă ne uităm pe aceleași anuare statistice semilugubre ale economiei României între 1990 și 1996), aici singura soluție este așa-numitul proiect social-democrat, al statului social (welfare state), redenumit mai convenabil neoliberalism încastrat, avand în vedere că welfare state-ul european este el însuși atacat din toate părțile și destul de avariat în prezent.
Pentru a explica cultura instituțională care a produs tipurile de neoliberalism românesc și spaniol, Cornel Ban cercetează școlile de gândire economică din fiecare țară. Spania franchistă probează toleranță și deschidere către orice teorie economică în universitățile sale publice (oare și cea marxistă?), economiștii săi de vârf fiind familiarizați cu Keynes, von Hayek, dar și cu ordoliberalismul german, modelul economic de maxim succes în Europa anilor 1950-1960. Un fost simpatizant, dar și apostat nazist, economistul Friedrich von Stackelberg, profesor universitar la Universitatea Complutense din Madrid, va iniția și va forma cele mai importante conștiințe economice ale birocrației de stat și politicii spaniole pentru generațiile de după 1980. Practic, în pofida autoritarismului auster al regimului politic spaniol de până la 1975, ideile neoliberale încolțiseră în instituțiile de elită ale statului spaniol. România oferă exemplul opus: cu toate că în anii 1960-1970, câțiva econometriști heterodocși, animați de avântul ciberneticii, studiază pentru scurt timp metodele input-output vestice și se inițiază în principalele teorii economii occidentale, închiderea autarhică a regimului în anii 1980, inclusiv în plan intelectual, îi rupe pe acești câțiva planificatori economici inteligenți de principalele curente de idei occidentale. În anul 1990, Cornel Ban, studiind Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România, observă cât de slab susținut este neoliberalismul teoretic în rândul economiștilor români. De aceea, după 1996, pe fondul unei penurii de tehnocrați competenți, se adoptă în România un neoliberalism brutal, pe care o altă generație îl apară orbește, fără o cunoaștere adecvată. Nu știm cine (sau ce) e responsabil pentru această conjuctură: obstinația conservatoare a bătrânilor planificatori sau pregătirea superficială, politico-ideologică, a tinerilor occidentalizați. În vreme ce în Spania personalități de frunte de la cârma statului spaniol, precum Pedro Schwartz, Luis Ángel Rojo, Manuel Arellano, Rafael Repullo sau Juan J. Dolado, sunt afiliate unora dintre cele mai reputate centre academice la nivel mondial, în România, economiștii de top de la Academia de Studii Economice, din Ministerul Finanțelor sau B.N.R. au fost rapid școlarizați la Washington sau la Bruxelles, grație nu unor instituții academice de prestigiu și cu oarecare rigoare, ci datorită nevoilor geopolitice și economice imediate ale F.M.I.-ului, Băncii Mondiale sau Uniunii Europene. Propagarea ideilor liberale în societatea civilă s-a realizat prin intermediului O.N.G.-urile locale, stipendiate majoritar din afară. Până după anul 2004, nu există nici un demnitar înalt al statului român a cărui expertiză economică să fie confirmată de un doctorat obținut la primele o sută de universități din lume. Provincialismul și imaturitatea instituțiilor domestice le-au făcut ușor permeabile la forme agresive de neoliberalism. Libertarianismul ajunge, după 2010, să fie predat la A.S.E. și să capete susținerea tacită a partidelor liberale din România: taxele scăzute, beneficiile sociale minuscule și salariile mici continuă să fie politici publice fezabile în România și în 2020, semn că neoliberalismul dezîncastrat s-a încastrat cu succes în discursul public și în funcționarea normală a instituțiilor românești. Dovada că așa stau lucrurile s-a văzut în anii Marii Recesiuni: în timp ce în Spania statul a încercat să protejeze minimal populația de șomaj și a asigurat funcționarea, chiar dacă redusă, a welfare state-ului, în România, țara cu cea mai scăzută protecție socială din Europa, deși cea mai săracă și cu cea mai ridicată inegalitate a veniturilor și a averilor raportate oficial, populația a fost lovită crunt de criză, statul luând măsuri de austeritate mai dure decât cele prescrise de F.M.I.[iv] sau organismele europene afiliate. Cota unică de impozitare a fost diminuată de la 16% la 10% de către guvernarea PDL în 2010. Salariile din sectorul bugetar au fost reduse cu 25% în același an. Statul a făcut ordine în economie în sensul dorit de partenerii occidentali, dar cu un entuziasm frenetic, neașteptat până și pentru Jeffrey Sachs, reprezentantul autorizat al neoliberalismului american în România anului 2010. Cu toate că sectorul financiar-bancar era (și încă este) la ora aceea predominant străin și o parte semnificativă din cele mai mari companii care activează în România era compusă din corporații multinaționale, capitalul străin nu a comentat critic politicile neoliberale radicale ale guvernului din 2010. Piața și partenerii străini au răspuns pozitiv la incentive-ul proausteritate al statului român. E vorba de o situație dacă nu diametral opusă celei din Spania, cel puțin una în care soluțiile spaniole sunt înlocuite cu rețeta neoliberală antisocial-democrată și, la limită, chiar antisocială. Cine e responsabil pentru aceste rezultate de politici publice? Climatul intelectual din instituțiile de vârf ale statului.
În concluzie, defectul principal al cărții Ruling Ideas nu stă nici în prezentarea (de altfel, impecabilă) a influențelor ideologice diferite care au creat din interior neoliberalismul instituțiilor de stat spaniole sau românești, nici a presiunii externe provenită de la câteva instituții globale ca impact, în principal F.M.I., ci în accentuarea ponderii statului ca agent capabil să corijeze semnificativ efectele negative ale pieței în plan social. Sub neoliberalism, statul sprijină interesele private chiar și atunci când, de pildă, susține cererea agregată prin welfare state. Dacă vreodată, în ordinea capitalismului global actual, companiile internaționale și capitalul financiar bancar întâmpină prea multe restricții din partea unui stat cu politici sociale mult prea incluzive, restricții care sunt definite doar de interesul de afaceri al unor privați, atunci capitalul va înțelege să acționeze imediat printr-o dezîncastrare întâi ideologică, apoi practică a mecanismelor profitabile ale pieței. În cele din urmă, neoliberalismul dezîncastrat atestă un model de stat slab și piața liberă puternică (profiturile multinaționalelor în România sunt printre cele mai semnificative procentual din Europa), în timp cel unul încastrat confirmă faptul că politicienii și înalții funcționari ai statului pot satisface nevoile materiale ale cetățenilor obișnuiți, cu venituri insuficiente unui trai decent, doar într-o oarecare măsură, una, prin definiție, modestă. Ceea ce unește cele două modele economice, viabile la nivelul statului, este, cum s-ar zice, cine stabilește în practică the level playing field. Capitalistul și managementul său interacționează lucrativ cu angajații lor în numele unei rate și mase a profitului stabilite anticipativ an de an ca fiind tot în creștere, cel puțin deziderativ. Simplificând la maxim modelul, statul nu poate obține decât concesii momentane de la rațiunea de a fi a pieței globale, dar nu o poate niciodata influența decât de pe poziții secundare și în urma unor constrângeri a capacității sale de acțiune mai mult decât evidente. Rămâne de văzut dacă nu cumva proiectul neoliberal dezîncastrat din România, și nu cel din Spania, este mai aproape de funcționarea regulată a lanțurilor de producție și consum mondiale.
Note:
[i] Cornel Ban, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), p. 4.
[ii] Idem, p. 20.
[iii] Dar nici chiar atât de viabilă, având în vedere că nu a durat pe hârtie decât patru ani și nu un deceniu pentru a da roade practice. Iată ce scrie Cornel Ban într-un articol-replică de la începutul anului 2020, în care reia autocritic teza din volumul Depedență și dezvoltare (Editura Tact, 2014): ,,De pildă, autorul surprinde bine insuficiența explicitării surselor interne ale imploziei neodezvoltaționismului iliescian și în principal capacitatea instituțională slabă a Statului, care trebuia să-l pună în aplicare conform modelelor străine. Ar mai fi trebuit apoi să arăt că, întrucît, în cel mai bun caz, această capacitate se clădește în cel puțin un deceniu, guvernele României anilor 1990-1996 nu aveau acest orizont de timp și nici susținerea externă de care s-au bucurat statele în curs de dezvoltare din Asia în anii 1960-1970. Această demonstrație nu mi-ar fi schimbat argumentul în esența sa, dar l-ar fi făcut mai nuanțat.” (,,De la stânga la stânga, prin stânga”, Observator Cultural, nr. 1002, an 2020, a se vedea https://www.observatorcultural.ro/articol/de-la-stinga-la-stinga-prin-stinga/#)
[iv] Un F.M.I. care execută o partitură intelectuală cât mai deschisă la orice teorie, dar destul de artificială și neconvingătoare în cele din urmă: ,,Da, e adevărat că economiștii de cercetare ai FMI nu fac legea în teren. Aici Cistelecan are perfectă dreptate. Mai mult decît atît, ei sînt mai degrabă parte a unui proiect de prestigiu al Fondului, menit să-l prezinte pe acesta din urmă ca pe o instituție care gîndește plural și academic.” (Ibidem)
Dan Neumann
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Comentarii recente