Mișcările de masă din Franța: de la confruntare frontală la un război de gherilă populară de lungă durată
Curentul electric întrerupt în câteva localități din jurul aeroportului Orly. Amânarea, la capătul unor audieri spectaculoase, a procesului incendierii de către „Vestele Galbene” a prefecturii din Puy-en-Velay. Închiderea Muzeului Luvru în ciuda unei mase de turiști strânși la porțile sale. Concertele „mâniei” susținute în aer liber de artiștii operei din Paris și ai Comediei Franceze. Intonarea de cântece revoluționare și patriotice italiene de către greviștii din orchestra Radio France, pentru a o împiedica pe directoare să-și citească urările de Anul Nou adresate personalului. Intruziunea pașnică, dar spectaculoasă – și încă de două ori – a greviștilor la sediul „sindicatului conformist” CFDT[1] (Confédération Française Démocratique du Travail): prima oară au fost niște activiști ai SUD (Sindicatul „Solidar – Unitar – Democratic”), apoi chiar niște membri ai CGT (Confédération Générale du Travail), cei care au întrerupt curentul la sediul CFDT, nemulțumiți de comunicatul CGT care critica prima acțiune. Deputați ai puterii și miniștri huiduiți cu prilejul depunerii jurământului. Emmanuel Macron și soția sa obligați să plece sub o ploaie de huiduieli de la piesa de teatru la care doreau să asiste. Acestea, și multe alte evenimente botezate de mass-media pro-regim, publică sau privată, „acțiuni fulger”, sunt mărturii ale unei mânii populare care tinde să se radicalizeze după mai bine de un an de demonstrații continue, reprimate brutal de o putere surdă și de neclintit în deciziile sale antisociale. După toți anii de represiune împotriva manifestațiilor din suburbii („banlieues”), după interzicerea manifestațiilor pentru Gaza, după reprimările succesive ale manifestațiilor de 1 Mai, după refuzul de a auzi protestele manifestanților participanți la „nopțile în picioare” („nuits debout”), ale oponenților la legea muncii (legea „El Khomri”) sau ale participanților la greva ceferiștilor, Macron a moștenit de la predecesorii său un „capital de mânie” pe care nu a făcut decât să-l crească prin reprimarea demonstrațiilor „Vestelor Galbene”, a demonstrației liceenilor, cea a manifestanților de 1 Mai 2019 și, în fine, a mișcării greviștilor și toate celelalte manifestanții de după 5 decembrie 2019.
Dar dincolo de această radicalizare, care este foarte ușor de înțeles, întrucât e doar o reacție față de violența exercitată asupra societății de către regimul dominant și față de violența forțelor de poliție, trebuie să remarcăm că am văzut apărând în Franța, ca și în alte țări, noi forme de luptă care vestesc fără îndoială o evoluție a luptei de clasă, a cărei renaștere, în multe alte țări, nu mai poate fi negată. Totuși renașterea are loc într-un context diferit și cu metode diferite de cele cunoscute din vremurile apariției mișcării clasei muncitoare, indiferent că e vorba de varianta revoluționară a acesteia sau de cea reformistă.
Puterea care nu poate da înapoi
Dacă asistăm acum la forme de radicalizare socială și dacă formele de luptă devin mai ferme decât ceea ce am cunoscut grosso modo încă din ultima perioadă a anilor denumiți „les trentes glorieuses” (1945-1975) și apoi din epoca dispariției mișcărilor sociale și sindicale de stânga (chiar dacă nu ating gradul de violență comparabil cu violența puterii și a patronatelor din timpul primei perioade a mișcării muncitorești), acest lucru se datorează faptului că puterea nu dă înapoi. Și dacă nu dă înapoi, nu e doar fiindcă avem de-a face cu lideri politici încuiați, inculți sau care pricep greu, ci pentru că, dincolo de orice considerent, puterea din toate „democrațiile” capitaliste, prezidențiale, neoliberale sau neoconservatoare nu poate da înapoi. Macron nu poate da înapoi în privința pensiilor, a RIC[2], a „minimelor sociale”, nici în privința „reformelor” destructive ale sistemului de sănătate, ale căilor ferate, ale poștei etc., după cum nu poate nici să recâștige controlul asupra evaziunii fiscale și nici nu poate evita angajarea banului public în războaiele imperialiste și interminabile din Africa, Siria, Irak, Afganistan și așa mai departe. De altfel Uniunea Europeană a fost creată, printre altele, tocmai pentru a preveni orice pas înapoi din partea puterilor naționale aflate acum sub controlul rețelelor bancare internaționale, al marilor companii supranaționale, al rețelelor mari de investitori globali, al cercurilor de influență – Bilderberg, OCDE, fundații etc. – și al polițaiului lor global, Pentagonul (NATO). Practic, marja de negociere pe care un de Gaulle o avea în iunie 1968, atunci când îi cerea lui Pompidou să negocieze acordurile de la Grenelle[i], astăzi nu mai există. Ea nu mai există din motivele formale care tocmai au fost rezumate, dar nu mai există de fapt deoarece sistemul globalizat nu mai dispune de rezervele pe care le avea cu numai 50 de ani în urmă. Procesul de scădere a taxei pe profit s-a răspândit acum la nivel mondial odată cu căderea blocului socialist și chiar dacă la acea vreme blocul socialist oferea o provocare ideologică incontestabilă, forța sa economică bazată pe țări subdezvoltate (aflate la acea vreme, e drept, în proces accelerat de recuperare a decalajelor) nu reprezenta o concurență economică reală. Astăzi aceleași țări, China, Rusia, dar și altele din Asia de Est și chiar din lumea occidentală însăși au dobândit, în special datorită socialismului, un nivel economic care face ca economia lor să reprezinte acum o provocare reală pentru un capitalism occidental sufocat, aflat la capătul puterilor și, prin urmare, nedispunând de prea multe rezerve. În această dublă situație – pe de o parte, apariția unor puteri emergente și pe de altă parte o stagnare încă nerecunoscută în Occident – nu mai există mult loc de manevră, nici la Paris, nici la Frankfurt, Londra, Washington sau pe Wall Street și, prin urmare, nici la Bruxelles. Patronatele nu mai pot arunca sindicatelor reformiste „un os de ros”, după cum spera fostul lider al sindicatului reformist Forța Muncitorilor (FO), André Bergeron. De unde rezultă și radicalizarea de azi a FO și blocajul pe care îl resimte CFDT, care nu mai are succes decât fiindcă represiunea antisindicală în sectorul privat e atât de puternică încât în multe companii a fi un sindicalist „reformist” a devenit cam singura modalitate de a fi sindicalist, pur și simplu, în caz contrar muncitorul riscând concedierea. „Succesul” în ceea ce privește aderenții sau alegerile, un succes pe hârtie, al CFDT în comparație cu alte sindicate, este doar consecința imensului regres social și a prăbușirii raporturilor capital/muncă negociate atât de dur pe parcursul multiplelor lupte sindicale din secol XX. O situație care explică radicalizarea pe care am descris-o mai sus și care se manifestă azi atât prin cea mai lungă grevă din Franța din anii 1980 încoace, după un an de mobilizare a Vestelor Galbene și alți câțiva ani de eșecuri succesive ale mișcării sindicale, ale grevelor și demonstrațiilor sale de tip „dansul pinguinului”, cât și prin plierea direcțiilor sindicale pe cerințele Comisiei Europene prin intermediul finanțării europene a Confederației Europene a Sindicatelor (CES)[3] a cărei singură utilitate este domesticirea sindicatele și coruperea liderilor lor. Liderii sindicali, cărora nici măcar nu le mai este oferit „un os de ros”, sunt puși într-o poziție de instabilitate permanentă, care îi consumă la viteză maximă. Și acest lucru explică de ce membrii de rând ai sindicatelor își desfășoară azi activitățile cel mai adesea fără a mai ține cont de opiniile liderilor, ceea ce oferă, de altfel, o „a doua tinerețe” Cartei Sindicale de la Amiens[4]. Am constatat acest lucru recent, când greviștii Uniunii Naționale a Sindicatelor Autonome (UNSA) din RATP (transportul public parizian) au respins indicațiile date de liderii lor, dar fenomenul e departe de a fi limitat la acest sindicat. De fapt îl găsim peste tot, și lucrurile abia de acum încolo încep să se precipite având în vedere că puterea nu va da un pas înapoi, pentru că nu poate da înapoi din cauza situației economice mondiale din cadrul acestui sistem capitalist ajuns la capătul puterilor. Ceea ce anticipaseră cu mult timp în urmă teoreticienii mișcării muncitorești se petrece, în fine, acum… dar într-un moment în care această mișcare nu e, sau nu mai e, pregătită pentru a propune o alternativă la sistemul dominant.
În această situație, natura având oroare de vid, vedem apărând ceea ce par a fi noi forme de luptă socială prelungită… în așteptarea acestei alternative atât de așteptată. O alternativă care nu va putea ignora problema centrală, care rămâne cea a socializării mijloacelor de producție și de schimb și a democrației directe, în contextul globalizării care impune azi o reinterpretare a internaționalismului și a relației sale cu „aici și acum”-ul naționalist care înregistrează, și el, o revenire remarcabilă prin resuscitarea extremei dreapta. Dar o extremă dreapta care duce și ea lipsă de abilitățile programatice ale strămoșilor săi spirituali, ceea ce lasă deschis un spațiu imens pentru o mișcare muncitorească atât internaționalistă, cât și patriotică. O asemenea mișcare ar putea fi purtătoare a unui patriotism teritorial și a unei politici anti-imperialiste (nu „identitară” și nici etnocentristă), care ar corespunde cu exactitate și în mod obiectiv cu renașterea operată odată cu mișcarea Vestelor Galbene și mai apoi cu grevele în curs care își trag seva atât din memoria străveche a spiritului revoluționar francez, cât și din situația obiectivă a muncitorilor marginalizați, inclusiv a celor imigranți.
De la ciocniri frontale la gherila populară de lungă durată
Ceea ce mass-media numește „acțiuni fulger” pe care, de altfel, încearcă să le prezinte drept dovadă a „răsuflării” mișcărilor greviste, nu este un fenomen apărut în cursul ultimelor zile ale prezentei mișcări greviste. Încă din perioada de final a „vârfului insurecțional” din primele săptămâni ale Vestelor Galbene am asistat la mai multe evenimente care ar putea fi catalogate drept „acțiuni fulger”, dar pe care noi dorim să le definim drept metode spontane ale „gherilei populare de lungă durată”. Într-adevăr, în fața represiunii feroce a guvernului de după „marea spaimă” din toamna lui 2018 Vestele Galbene au inventat tot felul de mijloace de luptă inedite: ici-colo manifestări legale, dincolo manifestări spontane, blocaje surpriză, adunări sparte într-un loc, regrupate în altă parte, acțiuni într-o localitate sau într-un centru de cumpărături, apoi în altă localitate etc. Practic, inventivitatea manifestanților în 2019 (și mai ales a nucleelor lor cele mai hotărâte), a fost de-a dreptul nelimitată. Cu acest „bagaj de experiențe” sindicaliștii obișnuiți susținuseră din teren (deseori împotriva indicațiilor date de lideri) mișcarea Vestelor Galbene, intrând apoi deschis în luptă la începutul lunii decembrie 2019, fără a se mai consulta cu liderii lor. Intransigența puterii și duritatea represiunii au ridicat moralul unei părți însemnate a societății civile, rămasă până atunci într-o stare pasivă, făcând ca mulți să adopte propria metodă de susținere a unei mișcări care adună constant două treimi din opiniile favorabile ale populației: grevă câteva zile, înapoi la muncă, din nou grevă, o strângere de fonduri, apoi participare activă la manifestații sau la faimoasele „acțiuni fulger” și tot așa.
Observăm și apariția unei noi generații de activiști la firul ierbii. Trebuie remarcat faptul că această grevă a permis ceea ce mass-media a cerut în mod ipocrit în ultimii ani, și anume „integrarea” imigranților și a post-imigranților. Într-adevăr, s-a putut observa că „suburbiile” (cu excepția liceenilor, care oricum au plătit un tribut greu din cauza represiunii) nu au participat cu adevărat la grevă, preferând în general să sprijine strict verbal mișcarea Vestelor Galbene, tocmai pentru a nu permite autorităților să acuze grevele de… islamism, asta după ce manifestanții fuseseră deja acuzați ba de antisemitism, ba de negaționism, ba de homofobie și așa mai departe. Muncitorii post-imigranți s-au alăturat mișcării din companiile lor și și-a făcut apariția o masă de delegați „din imigrație” la RATP, SNCF, Radio Franța etc. Lupta de clasă reînnoită a permis integrarea prin luptă, iar acuzațiile de „islamo-sindicalism” care au fost vehiculate fără succes, oricât de idioate ar părea, corespund unei anumite realități care nu este „religioasă”, dar care le-a permis celor desemnați până acum doar pe baza „apartenenței religioase” (sic!) să se integreze pe deplin în mișcarea clasei muncitoare din Franța, și simultan și în societatea franceză aflată… în mișcare[ii]. De data asta, într-o mișcare reală!
Termenul de „post-imigrant” pe care îl folosim aici este, evident, destul de paradoxal, chiar ușor umoristic dar, având în vedere blocajul societății franceze și al proceselor de integrare socială, al proceselor de mobilitate socială, de promovare socială, de dezvoltare economică în capitalismul târziu care s-a instalat în ultimii patruzeci de ani, propagandiștii acestui regim de excludere și segregare au vrut să nege fenomenul de marginalizare socială reducându-l la probleme etnice sau de natură confesională[5]. Beneficiind în acest scop de sprijinul „educativ” și de propaganda, pe de o parte, a releelor religioase din Franța ale monarhiilor retrograde aflate în slujba puterilor occidentale și a cercurilor „identitare” de extremă dreapta „albă”, și pe de altă parte de influența teoriilor de tip „ciocnirea civilizațiilor”, dezvoltate de diverși ideologi americani. Această situație a fost întărită prin dezvoltarea unei rețele instituționalizate de stânga, care se concentrează pe revendicări „societale” care nu mai au nimic de-a face cu lupta pentru progresul social, și care înlocuiesc problema de clasă cu un antirasism de trăncăneală, cu un feminism anti-bărbați, cu o concentrare excesivă pe probleme individuale și de moravuri, pe culpabilizarea claselor populare „albe” care ar fi în mod „congenital” rasiste, susținând în același timp un discurs ipocrit față de „imigranți” și față de toate „minoritățile”, ceea ce i-a permis să urmeze politici paternaliste și politicianiste față de ei. În fond, se urmează același model „comunitarist” de empowerment inspirat de „elita unchiului Tom”[6] care a rezultat din suprapunerea [elitelor] minorităților pe cultura politică și socială din Statele Unite. În plus „operațiunea imigranții” ar trebui să ajute și la consolidarea diviziunilor corpului social de rând din toată Europa, inclusiv în ceea ce-i privește pe imigranții deja instalați aici, pentru a consolida puterea partidelor claselor dominante, inclusiv pe unele dintre cele care încă se autointitulează de stânga dar care reprezintă ceea ce mișcarea populară numește din ce în ce mai mult „centrul extrem” care, prin autoritarismul său, nu ezită să utilizeze metode represive sau să exercite asupra mass-mediei și justiției un control total despre care se zicea altădată că e tipic regimurilor dictatoriale. Drept urmare a început să se discute în mass-media mainstream de „imigranți din a doua generație”, sau chiar a treia sau a patra (!), ceea ce este absurd atât lingvistic, cât și conceptual. Imigrant este cel care și-a schimbat țara de locuire, nu cel care s-a născut deja acolo și care n-a reușit să se integreze într-o dinamică socială care să-i deschidă perspective reale de progres. Reprezentativă pentru incapacitatea sistemului dominant de a-și integra toți exclușii care ar putea, sau nu, să provină „din imigrație”, este apariția Vestelor Galbene, care nu sunt nimic altceva decât „niște gali din Franța profundă”, izolați, marginalizați, umiliți și, pe cale de consecință, la fel de excluși ca toți cei „rezultați din imigrație”. Mișcarea Vestelor Galbene, apoi grevele de acum, le-au permis tuturor acestor excluși să iasă în evidență, apoi să se regăsească unii cu ceilalți datorită luptei comune. Pentru că indiferent care va fi rezultatul grevelor de acum nu putem decât să constatăm că avem de-a face cu o revoluție culturală gata să creeze noi forme de legături sociale, așadar o nouă societate, precum și premisele unui nou contract social, deci o nouă națiune politică. O națiune pentru care capitalismul și-a pierdut orice legitimitate și în care demnitatea prin muncă este din nou o valoare fundamentală, lucru confirmat de toate sondajele sociologice care aruncă în aer mitul „clasei mijlocii” elaborat de oficinele conservatoare naționale și supranaționale. O națiune în care cultura va avea un rol, de unde și importanța emblematică a grevelor de la Opera din Paris, Comedia Franceză și Radio Franța, problema pensiilor[7]și proclamațiile legate de „cultura în pericol”. O națiune în care simbolul „Marseillaise”-i a fost smuls de Vestele Galbene din mâinile Frontului Național, fiind pus în slujba greviștilor de acum.
Acest proces de integrare prin greve este paralel cu altul, toate aceste acțiuni-fulger din cadrul unei greve populare prelungite părând să ne arate că trecem de la vechea epocă a ciocnirilor frontale, uneori violente și chiar foarte violente, la ceva diferit (deoarece represiunea deseori provoca morți, dar totul pe fondul unor ciocniri relativ scurte care se încheiau cu un compromis care modifica permanent echilibrul de forțe dintre capital/muncă). Ceva care ni se pare a fi mult mai durabil în timp, mult mai spontan și mult mai „greu de observat”, cum de altfel a și fost mișcarea Vestelor Galbene. Vom numi acest „altceva” o tactică de gherilă populară prelungită. Și asta, în ciuda faptului că nu putem prezice care va fi rezultatul imediat al actualei acțiuni de grevă legată de problema pensiilor. Dar chiar dacă criza regimului ar fi de așa natură încât puterea ar urma să capituleze pe această temă (sau dimpotrivă), oricum există multe alte probleme care au fost formulate implicit de mișcarea Vestelor Galbene, apoi de această grevă, și care nu vor putea fi rezolvate automat. Iar aceste întrebări ridică în final chiar problema fundamentelor unui nou sistem politic, social și economic care trebuie să fie creat în Franța și cel puțin și în Europa, dacă nu cumva în toată lumea. Lupta de clasă pare astfel să se fi mutat din perioada „războiului partinic” în cea a unui „război de uzură”, mai lung, mai vag și care vede apărând și apoi dispărând fel de fel de încăierări, lupte, confruntări, demonstrând astfel inventivitatea noului proletariat re-născut, dar divizat. Divizat între sectorul public și cel privat, divizat între marile centre urbane, suburbii și „regiuni periferice”, divizat prin intermediul contractelor de muncă precarizate sau „la cerere” (flexibile), divizat prin înmulțirea organizațiilor sindicale „pe verticală”, dar și prin multitudinea de rețele – sindicale, ale Vestelor Galbene, ale activiștilor de tot felul sau la firul ierbii -, divizat prin terțializarea economiei, birocrație și inegalitatea salariilor, și prin multe alte motive… și totuși unit, astăzi, în lupta și în sprijinul pentru lupta socială! Pentru moment această dispersie, această fragmentare, această inventivitate, acest refuz de a-și delega puterea, această neîncredere în lideri, au permis mișcării populare de protest să dureze mai bine de un an, ceea ce deja este considerabil, fiindcă a produs pierderi imense clasei conducătoare, atât în privința costurilor financiare cât și în privința legitimității de clasă, dar și pierderi pe termen lung pentru însuși sistemul capitalist.
Ideologii „sfârșitului istoriei” și ai „sfârșitului ideologiilor”(sic!) crezuseră că după „căderea zidului” este posibil să spargă ceea ce ei numeau în jargonul lor propriu „organismele intermediare”, adică partidele, asociațiile și mai ales sindicatele populare, mobilizatoare și ancorate în viața reală a oamenilor. Domesticindu-le prin intermediul CES, al „partidelor europene” sau prin intermediul fundațiilor – așa-zisele O.„N”. G-uri – dar și prin alocări de finanțări europene, finanțări private sau de altă natură, aceștia au reușit, desigur, să știrbească foarte mult reprezentativitatea „elitelor sindicale”, cam așa cum s-a întâmplat în 1914 cu „aristocrația muncitorească” eșuată în „cretinismul parlamentar” și în spiritul de agresiune imperialistă. Dar distrugând astfel vârful mișcării muncitorești, de fapt tocindu-i forma, contururile, au uitat de bază, de oameni, pe care i-au abandonat singuri cu ei înșiși. Toți cei „fără dinți”, toți „nimicii”[8] au rămas pentru puțină vreme tăcuți și inactivi. Au arătat că au dinți și că sunt o forță de care trebuie să se țină cont. Ca să fie clară imposibilitatea oricărei „recuperări” de sus în jos a acestora, să amintim de încercarea nereușită de a coopta niște candidați ai Vestelor Galbene la ultimele alegeri europene, la fel cum constatăm eșecul lamentabil al așa-ziselor „concesii” făcute lui Laurent Berger și stupidului său CFDT, dar și altor lideri de sindicat conformiști, precum și tactica grupurilor de luptă la nivelul străzii, extinderea grevelor la noi sectoare economice, focul mocnit care ar putea constitui premisele unei evoluții a metodelor de luptă socială, ceea ce va necesita o muncă teoretică permițând luarea în considerare a acestei realități, menținând în același timp ceea ce își păstrează eficiența din vechea tradiție a luptei muncitorești. În același timp… și fără a dori să-l parafrazăm pe președintele nostru cel necăjit și cam… „mort în păpușoi”, va fi necesar să readucem în discuție, dincolo de reabilitarea bătrânei Carte Sindicale de la Amiens (care tocmai și-a dezvăluit caracterul ei extraordinar de … actual), problema unei avangarde organizate, atât la nivel sindical, cât și la nivel politic. Și asta deoarece o gherilă, dacă vrea să câștige războiul de uzură, atunci trebuie să treacă la un moment dat de la acest război de uzură la ofensiva generală. Și pentru a realiza această trecere e nevoie de o strategie, e nevoie de strategi, și, prin urmare, de mijloace materiale și de o organizație capabilă să desfășoare această luptă într-un mod vizionar și mai mult sau mai puțin coordonat, în funcție de situațiile de pe teren. Revoluția culturală actuală deschide această perspectivă deoarece și-a rupt lanțurile care o legau de conformismul față de ideologia liberală, atât de dominantă de la contrarevoluția antilaburistă dusă de conservatori (prin Thatcher și Reagan) în anii ’80, la scară globală, și instalată în Franța odată cu „punctul de cotitură” din 1983, sub președinția lui Mitterand și a așa-zișilor „socialiști” grupați în jurul lui Laurent Fabius.
–
[1] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=6vS5EGuDNVY
[2] „RIC – Referendumul de inițiativă populară” pe care îl solicită Vestele Galbene.
[3] CES a fost fondată sub egida Comisiei Europene, care o finanțează în principal cu scopul de a implica sindicatele în procesul de „integrare europeană”, adică să permită perpetuarea capitalismului „în contextul unei concurențe libere și nedenaturate” care înseamnă de fapt privatizarea sistematică și slăbirea continuă a serviciilor publice. Rolul său în finanțarea sindicatelor membre și în organizarea de chermeze luxoase a contribuit major la reducerea la tăcere a liderilor sindicali. În Franța observăm în special în cadrul CGT că federațiile sindicale și sindicatele departamentale aparținând Federației Mondiale a Sindicatelor, o clasă sindicală internațională, au atitudini mult mai radicale decât cei care acceptă linia CES.
[4] Carta Sindicală a fost adoptată în 1906 de congresul CGT (Confederația Generală a Muncii) desfășurat la Amiens. Ea rămâne referința teoretică a sindicalismului francez și este sărbătorită în special de mișcarea sindicală revoluționară, de clasă, de masă și de luptă. La baza ei stă recunoașterea luptei de clasă și îi trasează mișcării sindicale un dublu obiectiv: de a apăra cerințele imediate și de zi cu zi ale muncitorilor, precum și de a lupta pentru o transformare generală a societății în sensul exproprierii capitaliștilor. Carta recunoaște organizațiile de bază ale sindicatelor ca fundament al mișcării sindicale și independența mișcării sindicale față de partidele politice și de stat, considerând că lupta sindicală este auto-suficient pentru a crea condițiile necesare pentru tranziția către socialism, chiar dacă rolul partidelor politice muncitorești nu este negat. Carta „pledează pentru greva generală ca mijloc de acțiune și […] consideră că sindicatul, care în prezent e un grup de rezistență, în viitor va fi un grup de producție și de distribuție, baza reorganizării sociale».
[5] A se vedea rezumatul acestei situații la Franck Lepage, activist de educație populară https://www.youtube.com/watch?v=2HOxx-Ekfew
[6] « Unchiul Tom,” personaj principal din romanul scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe având ca subiect principal sclavia, roman pe care activiștii pentru drepturile civile din SUA l-au folosit pentru a descrie opoziția dintre „negrul domestic / servitor”, care își ascultă stăpânul fiindcă beneficiază de condiții mai bune, și „negrul de pe câmpie” care se opune sclaviei pentru că nu are nimic de pierdut, decât lanțurile sale. Opoziție pe care o vedem și în mișcarea grevistă actuală care se pronunța împotriva „sindicalismului conformist”, folosind sloganul sindicatului de clasă CGT: „Nu putem negocia cât de grele să ne fie lanțurile”.
[7] Al patrulea „concert mânios” al muzicienilor și cântăreților Operei din Paris și ai Comediei Franceze, la care au participat și avocații, ceferiștii și a pompierii aflați în grevă – https://www.youtube.com/watch?v=XXFOOMue60Y. Muzicienii de la Radio France întrerupând ceremonia urărilor de Anul Nou: https://www.youtube.com/watch?v=3Qf38heMuD4
[8] Termeni disprețuitori folosiți, în primul caz, de fostul președinte, François Hollande, și în cel de-al doilea, de către actualul președinte, Emmanuel Macron, pentru a desemna clasa muncitoare, ceea ce a scos la iveală disprețul elitelor, inclusiv al „socialiștilor”, față de cei care, prin munca lor, permit elitei politice și sociale să existe și să prospere.
[i] În mai 1968, în plină criză politică și socială, generalul De Gaulle, pe atunci președintele Franței, a așezat la aceeași masă sindicatele și patronatele. Deși așa-zisul „acord de la Grenelle” nu a fost parafat oficial, discuțiile au dus la măsuri concrete în favoarea muncitorilor. (n. tr.)
[ii] „En Marche”, „în mișcare”, referință ironică la partidul președintelui Macron care se numește, simplu, „En Marche”. (n. tr)
Related Posts
Miliardarii nu sunt apți moral pentru a modela civilizația umană →
Cea mai recentă abureală a propagandei occidentale: afacerea Skripal →
„Regime change” la Teheran? →
Comentarii recente