Notre-Dame și statuile lui Leopold: două atitudini contradictorii și o propunere de armonizare
Cu greu pot fi imaginate două atitudini mai contradictorii decât emulația nostalgică din jurul proiectului de restaurare a catedralei Notre-Dame din Paris după incendiul din aprilie 2019 și frenezia campaniei din ultimele săptămâni, de desființare a locurilor memoriei asociate cu atrocități ale rasismului și imperialismului colonial.
Oameni de toate culorile, de ambele sexe și cu indiferent ce orientare sexuală, părtași ai oricăror forme de identitate colectivă, poziționați în toate felurile posibile în raport cu decalajele de dezvoltare planetare și aparținători ai tuturor contextelor regionale create de faliile geopolitice ale lumii de azi sunt mâhniți la gândul că bazarul turistic de pe malurile Senei unde s-au relaxat ori au intenția să își refacă forțele măcar de câteva ori pe parcursul vieții a suferit daune de natură să-i diminueze într-un mod atât de neplăcut potențialul recreativ și funcțiile educative. O parte însemnată din rândurile acelorași ființe umane au fost câștigate, altminteri, de ideea că statuile regelui belgian Leopold al II-lea – un campion al expansiunii occidentale pătate cu sânge din La Belle Époque – nu se cuvine să mai fie imortalizate în fotografii luate la întâmplare de vizitatori neavizați, ascultând doar din când în când, și cu jumătate de ureche, la comentariile unor ghizi cu instructaj aleatoriu. Se răspândește pledoaria ca asemenea vestigii să nu mai poată fi contemplate, pe viitor, decât în spațiile unor muzee ale infamiei, pe fundalul unor explicații sistematizate. Și aceasta fără a se lua în considerare cât de profund ar fi afectat astfel pitorescul străzilor și piețelor care au beneficiat până acum de aportul estetic al artefactelor în cauză.
Incongruența semnalată se vădește dacă reflectăm asupra faptului că, în timpurile Franței revoluționare, cea mai importantă biserică din Paris a făcut și ea obiectul unei tentative demolatoare menite să contribuie la refasonarea de amploare a memoriei colective. Asemănarea cu asaltul declanșat de curând împotriva sistemului de simboluri ce înfășoară amintirile tulburi ale relațiilor dintre grupuri rasiale și categorii identitare nu e de neglijat: atunci ca și acum, miza era cea de a dibui un stil definitoriu al raportării la trecut situat în consonanță cu nevoia înrădăcinării în suflete a preceptelor democrației (aflate în acei ani la vârsta certitudinilor inaugurale, ajunse în epoca noastră la stadiul oboselii sceptice, dar capabile încă, așa cum se vede, să constituie un suport pentru dezlănțuiri de furie cu obiective regeneratoare). Reprezentările de pe fațadă ale regilor medievali, renascentiști și absolutiști au fost atunci îndepărtate cam tot așa cum sunt mutate dintr-un loc în altul, în prezent, statuile monarhilor constituționali din contextul istoric al marii competiții pentru partajarea Africii.
Salvat de la distrugere de Concordatul napoleonian și înzestrat cu o fațadă cât mai apropiată de original în virtutea eforturilor inaugurate de arhitectul Viollet-le-Duc în 1841, edificiul emblematic pentru viziunea ordinii sociale întemeiate pe alianța dintre tron și altar a fost integrat în rutina vieții bazate pe suveranitatea populară până într-atât încât orice alterare a sa să fie percepută ca durerea unei răni deschise de spiritul democratic, în toate întrupările lui, deopotrivă franceze și mondiale. Chestiunea armonizării dintre cele două Franțe – și, implicit, dintre corespondentele de pretutindeni ale fiecăreia dintre ele – nu a fost clasată însă nici după ce a fost transpusă în registrul frivolității turistice. Depune mărturie pentru asta un tip de spectacol adresat cu precădere unui auditoriu foarte tânăr și organizat periodic în incinta unui alt lăcaș de cult, strâns înrudit cu cel în curs de reconstrucție: catedrala de la Saint-Denis, marea necropolă a regilor din stirpea întemeiată de Clovis și din următoarele, până la 1830. Profanată și ea de revoluționari și reconsacrată de Napoleon, aceasta găzduiește, de ceva vreme, în cripta cu zeci de morminte, dialoguri dramatice cu caracter popular dintre personificări ale Vechiului Regim monarhic și, respectiv, ale națiunii în forma sa modernă și republicană.
Să însemne oare dovada unei combinații de naivitate și cinism speranța ca formula educațională cumva butaforică de la Saint-Denis să servească drept model pentru gestionarea dezbaterii în proces de continuă amplificare despre amestecul de emancipare și opresiune, de modernizare eficientă și pustiire perversă, de aculturație binefăcătoare și omogenizare anihilantă, înfățișat de întreaga epopee a supremației occidentale, cu toate ingredientele sale interpenetrate, într-un fel sau altul, cu noțiunea de superioritate a rasei albe? Se cam impune să acceptăm că nu toate vestigiile tratate până mai ieri ca piese din patrimoniul universal și ca repere ale înțelepciunii sociale acumulate, dar pasibile și să fie dezvăluite ca marcaje ale unei cronici de nedreptăți imperialiste și rasiste, pot fi eliminate din peisaj prin gesturi expediente din specia celor practicate în cazul regelui Leopold și al efigiilor sale. Iar exponenții diversele orgolii identitare ar trebui să conștientizeze, și ei, că nu își pot duce mai departe negocierile în legătură cu termenii recunoașterii reciproce decât într-o ambianță încărcată de monumente cu mesaj ambivalent. În condițiile unei asemenea conștientizări, poate că lumea globalizată ar fi capabilă să se acomodeze cu amintirea imperialismului cam tot așa cum a procedat Franța republicană și secularizată cu memoria sa monarhică și creștină.
About the Author
Victor Rizescu este conferențiar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu studii de Istorie și de Filozofie la Universitatea din București, la Universitatea Central-Europeană și la Universitatea Oxford și deținând un doctorat în Istorie de la Universitatea Central-Europeană. Predă subiecte de istorie comparativă, sociologie istorică, istorie românească și teorie politică, iar cercetările sale în curs se ocupă cu precădere de relația dintre tipare ideologice și politici publice în istoria României. A participat la conferințe științifice, mese rotunde, seminarii, serii de prelegeri publice și stagii Erasmus organizate în România, Moldova, Bulgaria, Ucraina, Grecia, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă, Italia, Germania, Norvegia, Marea Britanie, Irlanda și Statele Unite. Articole publicate în periodicele Cartea, Viaţa românească, Revue roumaine, Polis. Revistă de ştiinţe politice, Revista istorică, East-Central Europe, Studia Politica. Romanian Political Science Review, New Europe College Yearbook, European Review of History, Pontes. Review of South-East European Studies, Idei în dialog, Revista 22, Observator cultural, Cuvântul, Sfera politicii, Sociologie românească, Timpul. Cărți publicate: Ideologii româneşti şi est-europene, Bucureşti, Ed. Cuvântul, 2008 (coord.); Tranziţii discursive. Despre agende culturale, istorie intelectuală şi onorabilitate ideologică după comunism, Bucureşti, Corint, 2012; Ideology, Nation and Modernization: Romanian Developments in Theoretical Frameworks, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2013; Canonul şi vocile uitate. Secvenţe dintr-o tipologie a gândirii politice româneşti, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2015 (ed. a II-a: București, Pro Universitaria 2020, sub tipar); Development, Left and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania, București, Ed. Universităţii Bucureşti, 2018; Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei, București, Pro Universitaria, 2019; Eseuri despre politica memoriei. Accente și recalibrări aniversare, București, Neverland, 2020.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
Comentarii recente