Published on octombrie 11th, 2020 | by Alexandru Mamina
0Sănătate fizică și sănătate mentală
Solicitarea adresată de Biserica Ortodoxă Română autorităților statului, de a renunța la măsura interzicerii pelerinajelor de ziua sfintei Parascheva și a sfântului Dimitrie pe motiv că ar contribui la răspândirea virusului Sars Cov 2, era de natură a stârni reacții. După cum a și stârnit. În definitiv, este prima oară de la începutul pandemiei când Biserica respinge formal o măsură administrativă a statului. O măsură ce urmează altora, suficient de semnificative încât Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa să plaseze România pe un loc fruntaș într-un clasament al țărilor ce au restrâns libertatea religioasă în ultimul timp.
A apărut deja reacția abjectă a lui Cristian Tudor Popescu, aflat parcă pradă unui anticlericalism asumat cu fixitatea raționamentului autist, incapabil să-și depășească schematismul. Pentru jurnalistul amintit, decăzut din condiția spiritului critic acut, poziția Bisericii nu reprezintă altceva decât un calcul mercantil, deoarece Cristian Tudor Popescu l-a calificat odată pe patriarhul Daniel drept tejghetar și din această paradigmă de evaluare nu-l mai scoate. Probabil fiindcă dacă l-ar scoate ar ajunge în situația inconfortabilă de a se reevalua și pe sine.
Au apărut și reacții ale oamenilor care cer la Iași și București renunțarea la interzicerea pelerinajelor, fără să poată fi suspectați că ar avea oarece interese financiare în cauză. Tocmai din perspectiva oamenilor nemulțumiți dorim să abordăm problema, întrucât ni se pare simptomatică pentru logica, paradoxal, inumană după care funcționează autoritățile. Este paradoxal pentru că autoritățile invocă, și până la un punct au dreptate, tocmai grija pentru viața oamenilor, pentru sănătatea lor atunci când închid spațiile culturale și de socializare, sau când restrâng accesul în biserici și la ceremoniile religioase.
Pe termen scurt, astfel de restricții se pot impune, mai ales că oamenii reușesc dacă este necesar să-și pună în paranteză nevoile și obișnuințele, adică să renunțe cumva la a fi ei înșiși, sau cu alte cuvinte oameni plenari. Numai că prelungite prea mult și fără o limită la orizont, restricțiile ajung nocive pe planul existenței psihice și morale. Depresia, anxietatea, înstrăinarea ar fi câteva consecințe. Motivul este evident, însă nu pare să-și găsească locul în gândirea decidenților noștri politico-medicali: omul nu este numai corp, are și afectivitate, care se cere și ea împlinită în actele vieți cotidiene (respectând, bineînțeles, anumite reguli de protecție în contextul actual). Dacă se procedează unilateral, insistându-se obsesiv doar asupra pericolului infectării, apare riscul major de a-i scăpa pe oameni de coronavirus, dar a-i îmbolnăvi de inimă rea.
Comentarii recente