Eseu

Published on octombrie 24th, 2020 | by Claude Karnoouh

0

Tehnologie, ecologie și istorie umană: o ipoteză

« lidem satiali innoxii sunt.»[1]
Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală, cartea a VIII-a, cap. XIX

Diferite asociații dedicate ecologiei, diferite institute forestiere, departamente universitare specializate în gestiunea spațiilor naturale și, nu în ultimul rând, numeroși oameni politici din partidele verzi din Europa Occidentală, la care se adaugă ONG-uri din Statele Unite, s-au îngrijorat, pe bună dreptate, de libertatea conferită agricultorilor brazilieni de a defrișa mii de hectare din pădurea amazoniană. În felul acesta, ceea ce numim de obicei „plămânii planetei” este redus inexorabil prin tăieri masive de pădure virgină. Cu siguranță că Amazonul nu este deloc singura zonă din lume în care despăduririle sunt în toi. Distrugerea masivă a pădurilor afectează în egală măsură Indonezia, peninsula indochineză și Africa ecuatorială. Mai recent, în Germania, în Italia, în Austria și pe holurile Comisiei Europene a fost exprimată temerea de o dispariție a uneia din ultimele mari păduri virgine temperate din Europa, cea din Carpații românești, ca urmare a tăierilor masive comandate de companiile austriece sau de Ikea. Iată câteva exemple alese la mii de kilometri depărtare unele de altele și care vorbesc despre unul și același proces ; vom adăuga la acestea incendiile masive care au devorat fără milă pădurile subtropicale australiene în vara lui 2019, deoarece lipsa de apă nu permitea stingerea masivă și simultană la scara zonelor incendiate. Lipsa apei era foarte acută, și aceasta dintr-un singur motiv : apa fusese vândută unor companii de îmbuteliere precum Coca-Cola ! Toate aceste despăduriri antrenează în același timp eliminarea unor specii de animale sălbatice dintre care unele sunt astăzi în pragul extincției, precum urangutanul de Borneo sau de Sumatra, elefanții din Laos, urșii koala din Australia, gorila de câmpie și cea de munte din Africa ecuatorială, bonobo din Republica Congo etc. .

Acest lucru dezvăluie miza provocării cu care avem de a face, căci defrișările nu sunt doar o problemă forestieră, aceea a distrugerii lemnului și a lăstărișului, ci în același timp o problemă zoologică, cea a anihilării faunei sălbatice, dar și una umană : ceea ce a rămas din civilizațiile primitive, precum cele ale pigmeilor din Africa ecuatorială sau ale triburilor indiene din Amazonia centrală, este sortit dispariției[2]. În cursul verii australiene a anului 2019, incendiile gigantice au generat dispariția a peste două miliarde de animale care au ars, inclusiv dintre speciile cele mai amenințate de o dispariție totală, precum urșii koala. Cât despre președintele Braziliei, Bolsonaro, acesta proclamă fără ocolișuri că apariția agriculturii industriale și a creștinizării (neo-protestante) îi va transforma pe indieni în oameni în sfârșit civilizați ! Ai senzația că am regresat în timp, parcă am fi revenit în Americile secolului al XVIII-lea ! Planeta arde într-un foc infernal, își pierde pădurile, își extinde fără limite populația și megalopolis-urile ; planeta a devenit o groapă de gunoi gigantică, s-a transformat în câmp experimental pentru creșterea animalelor și agricultura chimică, și găsim aici, alandala, mercurul căutătorilor de aur, noroiul industrial roșu al Mediteranei occidentale, reziduurile îngrășămintelor chimice de pe coastele bretone, și nu în ultimul rând, acumularea de deșeuri din material plastic care acoperă suprafețe gigantice din oceanul Pacific etc. . Planeta este murdărită, maculată, poluată, contaminată, iar animalele sălbatice sunt eliminate.

Toate aceste distrugeri nu se datorează hazardului, vreunui accident neașteptat ; ele își au originea în nevoia de satisfacere a unui apetit capitalist fără limite, dezvoltat grație beneficiilor oferite de agricultura și creșterea animalelor la scară industrială. Suprafețele de exploatare ale acestui capitalism agro-industrial necesită, în numele rentabilității maximale a capitalului, suprafețe gigantice precum cele întâlnite în Brazilia, de exemplu, unde o singură fermă poate avea o suprafață exploatabilă egală sau superioară celei a Luxemburgului sau a jumătății Belgiei ; sau, precum în China, unde fermierii cresc 40.000 de curci, 30.000 de porci și 10.000 de vaci ! Cu cât exploatarea este mai vastă și mai orientată către monocultură, sau către creșterea unui singur tip de animal, cu atât este mai mare rentabilitatea capitalului investit și necesitatea utilizării masive de îngrășăminte chimice, de pesticide, de antibiotice, de hormoni de creștere, iar toate acestea, împreună, contribuie la creșterea exponențială a poluării legumelor, cărnurilor, apelor din izvoare și, dincolo de asta, a cursurilor mari de apă și a mărilor. Această agricultură nu se îngrijește de mediu, deoarece scopul ei este de cele mai multe ori acela de a hrăni capitaluri speculative care se deplasează către lumea rurală pentru a găsi, astăzi ici, mâine colo, tot atâtea locuri unde producția generează un profit maxim în cel mai scurt timp posibil. Să nu uităm nici degradările ireversibile provocate de fracking-ul gazelor de șist pentru obținerea de petrol, ale căror efecte duc la degradarea totală și ireversibilă a solurilor și subsolului.

Cu siguranță, devastarea pământului de către om nu este deloc ceva nou. Ea a început de îndată ce specia umană s-a cristalizat ca atare, Homo habilis ; în același timp însă, este evident că ceea ce se schimbă în modernitate este nivelul distrugerilor, determinat de „domnia cantitativului”. Avem aici una din trăsăturile specifice ale omului, care îl diferențiază radical de animalele cu care avem astăzi obiceiul de a-l compara în mod sistematic în numele unei teze de-a dreptul stupide, cea a interspeciilor. Desigur că există uneori similitudini între om și animal, mai ales între om și verișorii săi îndepărtați care sunt maimuțele, și mai precis cimpanzeii ; în același timp însă, nimic nu echivalează cu puterea distructivă a lui homo sapiens sapiens în modernitate – o modernitate pe care ar trebui probabil să o considerăm ca începând cu antichitatea târzie. Într-adevăr, ceea ce conferă omului modern trăsătura sa specifică este tocmai calitatea sa distructivă unică în regnul animal. Homo sapiens sapiens modern distruge cu mult dincolo de toate nevoile esențiale pentru propria supraviețuire, cu mult dincolo de nevoile sale alimentare vitale. Spre deosebire de animale, chiar și de cele mai violente, el extermină în masă pentru a domina fără concurenți, iar apoi pentru a profita fără să împartă cu nimeni. Nu am auzit niciodată ca lei sau tigri să fi exterminat turme de ierbivore până la punctul de a duce la dispariție populații întregi de gazele. Oamenii sunt singurii care ucid și, mai mult decât atât, care se ucid între ei cu entuziasm, în ciuda unor șuvoaie de lacrimi, a unor mii de pagini de pocăințe și remușcări post factum.

La începutul secolului al XIII-lea, regele Angliei Ioan fără de Țară a publicat un edict care stipula expulzarea dintre zidurile Londrei a furnalelor, într-atât aerul și drumurile erau poluate de fum și de reziduurile conbustiei lemnului și minereului de fier. Peisajul din Provence, așa cum îl cunoaștem astăzi, cu munții săi pleșuvi acoperiți de tufișuri printre care apar straturi de calcar din terțiar, nu are nimic original, ci este rezultatul muncii omului, o urmare a faptului că pe tot parcursul Evului Mediu, defrișarea masivă și practica sistematică a mânatului porcilor la jir[3] au decimat marile păduri de stejar care ocupau acest teritoriu. Pădurea de stejar de aici îl făcuse pe Pliniu cel Bătrân să numească Galia romană „Gallia Comata”[4]. Istoria distrugerii Pământului originar poate fi rezumată foarte pe scurt dacă ne uităm la trecerea de la paleoliticul vânătorilor-culegători către neoliticul tardiv al agricultorilor – crescători de animale sedentari care au păstrat, parțial, vânătoarea ca sursă complementară de proteine și, mai târziu, ca privilegiu aristocratic. Pentru a-și apăra turmele sau crescătoriile de pești, agricultorii au eliminat în mod sistematic anumite specii precum vidra, lupul, ursul, puma, râsul etc. Și, mai târziu, jaguarul, leul, pantera, ursul, elefantul, rinocerul etc., a căror supraviețuire în prezent se datorează în primul rând faptului că toate aceste animale sunt protejate de diferite legi, în parcuri naturale sau rezervații naționale. Mai mult, nu trebuie să uităm sub nicio formă extinderea masivă a domesticirii și a creșterii anumitor specii animale, care duce la mutații radicale ale ecosistemelor originale, la fel ca și anumite modificări societale profunde, ca de exemplu introducerea cailor în America de Nord printre societățile indiene de pe marile întinderi.

Mutațiile ecologice și exterminările de specii animale merg mână în mână. Conform celor mai bune cercetări actuale de arheologie preistorică, s-ar părea că acțiunea distructivă a omului este consubstanțială naturii umane a omului ca om, habilis, erectus, denisovensis, neanderthal, apoi sapiens. Conform unor cercetări derulate în cea de-a doua jumătate a secolului XX și la începutul secolului XXI, în care genetica joacă un rol preponderent, se poate afirma că anumite animale – și mai cu seamă mamiferele mari – au fost exterminate de vânătorii culegători începând cu paleoliticul și până la epoca protoistoriei. Dacă mamutul este cel mai faimos dintre ele, vom semnala totuși și un căluț din America de Nord și, încă și mai spectaculos, cangurul gigant din Australia sau leneșul gigant din America latină tropicală. Se presupune că toate aceste animale nu se temeau deloc de om și îl lăsau să se apropie fără frică.

În mica sa lucrare deosebit de înviorătoare, intitulată Domesticirea ființei, Sloterdijk notează, împotriva opiniei etologilor, că ceea ce instaurează de manieră indiscutabilă natura umană a omului n-a fost altceva decât tehnica, fie și cea mai rudimentară, cum ar fi cea a spargerii pietrelor. În același timp, lectura celor mai recente lucrări de antropologie preistorică mă obligă să adaug la aceasta trei elemente care îi aparțin exclusiv omului, și în absența cărora omul nu ar fi devenit niciodată cuceritorul pământului. Un factor fiziologic, mersul în poziție verticală, un factor psiho-spiritual, limbajul, și un factor tehnic esențial deoarece oferă posibilități inedite pentru reorganizarea ecologiei – este vorba despre folosirea conștientă a focului, care apare în perioada situată între 790.000 și 400.000 de ani înaintea erei noastre, și apoi re-crearea lui, fără să știm încă prin ce metodă de conservare sau de aprindere. De aceea, anunțul conform căruia intrăm în cea de-a șasea extincție masivă a faunei sălbatice nu se prezintă în cele din urmă, așa cum am scris și mai sus, ca o trăsătură inerentă a modernității proprie modului de producție din capitalismul tardiv, ci, pentru a-i înțelege resorturile cele mai profunde, trebuie să o privim ca pe o urmare contemporană a unei determinări antediluviene specifice omului. Cunoaștem animale – corbi, coțofene sau maimuțe – care se pot servi de unelte pentru a-și atinge scopurile, în primul rând pe acelea de a se hrăni sau a se apăra ; desigur, există animale care manifestă comportamente de doliu pentru semenii lor decedați, precum elefanții sau câinii ; desigur, există animale capabile să repete la perfecțiune comportamente prin învățare, precum papagalii sau câinii ; desigur că, în sfârșit, există animale care demonstrează sentimente de atașament față de semenii lor, de sociabilitate și de afecțiune, devenind astfel un grup, o turmă, o hoardă, cu ordinea și ierarhiile lor foarte severe, uneori feroce ; dar nicio specie, nici măcar cele mai apropiate de noi, precum cimpanzeii, bonobo, gorilele și urangutanii, nu este capabilă să transforme o materie primă naturală pe care o găsesc în jurul lor, piatră sau lemn. Tocmai transformarea materiei brute, a materiei date în mod imediat în natură, în instrument, deci într-o formă cu scop funcțional, este cea care marchează destinalitatea umană, și – nu se știe niciodată ! – faptul că aceasta este în mod fatal ucigătoare. Richard Lewinsohn, în cartea sa despre istoria animalelor și rolul lor în dezvoltarea civilizației umane[5], notează că primele unelte ale omului sunt arme. Această constatare subliniază exact tipul primei forme de muncă a omului cu ajutorul uneltelor : violența practicată pentru obținerea hranei, pentru apărare și atac. Într-un pasaj din comentariul său la Parmenide, Heidegger amintește teoria evoluției istoriei a lui Marx ca luptă de clasă în cadrul fondator al exploatării omului de către om. Or, à propos de asta, maestrul din Freiburg se întreba dacă nu cumva chiar înainte de exploatarea omului de către om și apariția claselor sociale, fundamentul însuși al istoriei umane inițiale nu era tocmai exterminarea omului de către om, la care putem adăuga exterminarea oricărei forme de viață sălbatică de către om[6].

Ultimele rezultate ale cercetărilor despre preistoria umană susțin această afirmație a lui Heidegger, prin faptul că demonstrează că primele unelte folosite vreodată au fost de fapt arme. Dacă lucrurile stau așa, atunci nu e deloc de mirare că omul, în esența sa nihilistă, anihilează speciile animale până la extincția lor completă. Iată o lucrare pe care niciun alt animal nu a făcut-o și nu o face, nici măcar cele mai crude dintre feline cum sunt leii sau tigrii. Tot ceea ce omul modern a descris ca fiind cruzime animală nu este întrutotul fals, însă nu se poate compara cu încrâncenarea cruzimii umane. Odată ce leii concurenți reușesc să elimine un adversar, învingătorii păstrează toate leoaicele ; odată ucisă o gazelă, tigrul se ospătează fără să extermine întreaga turmă. Omul își extermină semenii și animalele cu mult dincolo de nevoile sale imediate de hrană și apărare, și, să amintim această realitate esențială, rafinamentul cultural al uneia sau alteia dintre civilizații nu a temperat acest fond al comportamentului uman. În Grecia ateniană exista obiceiul de a rade de pe fața pământului cetățile și orașele învinse, și de a trece prin foc și sabie majoritatea locuitorilor lor – atunci când nu erau luați ca sclavi, cum i s-a întâmplat lui Platon ; iar Roma antică, republicană și imperială, nu a rămas nici ea mai prejos. Astfel, putem constata, odată cu dezvoltarea tehnicii și a forțelor productive umane, intensificarea masacrelor războinice și a ravagiilor impuse naturii. Cât despre om, el a supraviețuit, în ciuda războaielor și epidemiilor, deoarece posedă o enormă capacitate de supraviețuire datorită inteligenței sale, unei fecundități crescute și unor capacități medicale care existau deja încă din antichitatea timpurie. În același timp, suntem nevoiți să constatăm că, odată cu intensificarea tehno-științei, productivitatea se prezintă din ce în ce mai mult ca finalitate ultimă a vieții pe pământ (împreună cu conformarea psiho-socială pe care o antrenează). Prin urmare, natura este din ce în ce mai amenințată, indiferent de regimurile politico-economice la care ne raportăm. Or, nimic nu pare, în prezent, să poată opri acest marș infernal.

…adevărul ultim al capitalismului: reducerea lumii la suma obiectelor produse

Odată ce alternativa comunistă a capitulat astfel în fața idealului hiper-producției, iar astăzi ideea de a obține un profit maxim într-un minim de timp domină incontestabil lumea întreagă, ajungem la adevărul ultim al capitalismului: reducerea lumii la suma obiectelor produse. Sau, dacă preferăm, la suma mărfurilor, și deci la suma muncii și, în consecință, la suma plus-valorii – pe scurt, reducerea lumii la Capital și la circulația frenetică a banilor: „Banii dansează pentru voi”, scria Marx în capitolul consacrat fetișismului mărfii.

Într-adevăr, de îndată ce ansamblul raporturilor de producție și schimb se articulează în jurul unei singure, unice finalități economice, anume profitul maxim obținut în minimum de timp investit, apare evident că multiplicarea la infinit a mărfurilor și a diverselor servicii privatizate dă naștere unei creșteri exponențiale a acestor mărfuri și a privatizării serviciilor publice. Sistemul de producție și de comerț nu se poate intensifica și mai mult decât dacă funcționează în două moduri paralele. Primul dintre acestea constă în multiplicarea la infinit (sau o iluzie a infinitului!) a mărfurilor reale și potențiale, generând o apetență pentru inovare în toate domeniile, inclusiv cele care au legătură cu esența biologică și moleculară a vieții, și la care se face publicitate în scopul de propagandă, insistându-se asupra naturii inovatoare și salvatoare a acestor obiecte. Cel de-al doilea mod constă în privatizarea nevoilor minimale și vitale necesare vieții omului modern urban și para-urban, care locuiește într-o societate de masă în care diviziunea tehnică și socială a muncii este din ce în ce mai specializată.

În acest cadru general, este de datoria analistului să stabilească o diferență între capitalul de creștere socială și capitalul de creștere financiară sau de speculă. Separația între aceste două regimuri de funcționare a capitalului este, de fapt, determinată de raporturile de clasă la scară internațională. Într-adevăr, de fiecare dată când există o conjunctură internațională care amenință nucleul capitalismului imperialist, adică în principal anglo-saxon, acesta face concesii salariaților, claselor de mijloc, țărănimii, meșteșugarilor, scoțând la înaintare capitalul de creștere socială, Welfare State (statul bunăstării). Și invers, de câte ori capitalismul se percepe ca fiind liber în toate mișcările sale financiare, fără nicio opreliște, fie pentru că legislațiile naționale au lăsat uși deschise pentru pierderea suveranității, fie pentru că mișcările sociale sunt sufocate și pauperizarea muncitorilor, angajaților și claselor mijlocii se intensifică, atunci singur obiectivul financiar domină ansamblul societății. Este chiar ceea ce s-a întâmplat în Occident începând cu mijlocul anilor 1970 și în Europa postcomunistă după implozia URSS-ului. Iar această radicalizare și această extensiune a capitalului financiar este contemporană și cu o dezindustrializare masivă a Occidentului, în beneficiul mâinii de lucru foarte ieftine din Asia și din lumea a treia tropicală în general, precum și cu o exploatare la fel de masivă a mâinii de lucru adusă în Occident prin intermediul imigrației, ceea ce lasă ca primă sursă de profit pentru numeroase țări din Est jefuirea potențialului agricol și forestier și a materiilor prime. O exploatare frenetică ce, atât în Europa de est cât și la Tropice, duce la creșteri ale poluării imposibil de gestionat și la cea de-a șasea extincție masivă a speciilor sălbatice.

După această lungă descriere a catastrofelor ecologice care au ajuns să facă parte din cotidian, ar trebui, în bună logică analitică, să revenim la limitele și, mai mult decât atât, la impostura ecologiei politice a țărilor dezvoltate.

Ici și colo, în așa-zisa presă mainstream din Occident, citim că este necesar să reducem drastic viteza automobilelor, că nu trebuie să mai folosim mașinile vechi, că trebuie să instalăm eoliene peste tot unde suflă vântul, că trebuie să acoperim câmpurile, luncile și lacurile însorite cu panouri solare, că trebuie să terminăm cu plasticul, că nu mai trebuie să mâncăm carne, etc. O foarte tânără adolescentă din Norvegia sau Suedia, finanțată gras din surse foarte obscure, devenită peste noapte mare preoteasă a luptei împotriva încălzirii climatice, care vorbește ba la ONU, în fața reprezentanților lumii întregi, ba în fața comisarilor UE la Bruxelles, ba ca invitată personal de cancelara Germaniei, doamna Merkel, lansează avertismente peremptorii mai-marilor acestei lumi care par prinși într-un soi de delir hipnotic în fața acestei adolescente! Ea declară că sfârșitul lumii este iminent dacă nu schimbăm politicile ; de aceea, trebuie redusă drastic circulația automobilelor în Europa și poluarea industrială în țările emergente. În același timp, dincolo de acest catalog de măsuri cu care nu putem decât să fim de acord, profetesa noastră uită ca din întâmplare să amintească faptul că cei mai mari poluatori din lume rămân până în ziua de astăzi statele occidentale. Astfel, pentru plastic ea a omis Coca-Cola și Pepsi Cola (cf. New York Post din 18 noiembrie 2019), pentru transport a uitat de marile cargo-uri care transportă containere, al căror motor diesel de 40000 de cai putere folosește combustibili grei foarte bogați în sulf și foarte poluanți ; ea neglijează de asemenea creșterea intensivă a animalelor și agricultura industrială care necesită nu doar cantități enorme de apă, ci și îngrășăminte și ierbicide chimice foarte toxice pentru mediul înconjurător, și, nu în cele din urmă, pare lovită de amnezie în ceea ce privește despăduririle induse care anihilează pădurile primare din Africa centrală, Indonezia sau Brazilia în scopul producerii de ulei de palmier, soia, bumbac sau alte plante industriale ! Unii se miră chiar că ea nu a denunțat deloc centralele pe cărbune din China. Iată că se manifestă aici o ecologie cu interese variabile !

Ce putem oare afla dintr-o astfel de descriere banal de obiectivă ? A spune că esența dinamicii capitaliste care se articulează în jurul plus-valorii maximale a capitalului investit transformă orice obiect în marfă și în echivalentul său în bani, aceasta este o evidență repetată la infinit. Astfel, orice obiect material, orice materie primă, orice animal (inclusiv omul) sau orice plantă este o potențială marfă – iată un alt adevăr banal, pentru care se pot găsi nenumărate exemple. În același timp însă, această constatare este cât se poate de insuficientă. Căci țările comuniste și țările din lumea a treia cu înclinații socialiste au distrus și ele mediul înconjurător cu aceeași frenezie productivistă ca și țările capitaliste, fără să le pese de ravagiile ecologice pe care le-au provocat. Prin urmare, suntem obligați să constatăm că cele două sisteme politico-economice au ceva în comun, și anume exaltarea dezlănțuită a progresului productivist și, în consecință, voința de distrugere a naturii. Pentru a da seama de acest piedestal comun al celor două sisteme politice moderne, nu trebuie să rămânem cu nasul lipit de un prezent în care noi le percepem ca fiind două forme politico-economice antitetice și antagonice, ci trebuie să coborâm foarte departe în timp și să apelăm din nou la rezultatele cele mai recente ale cercetărilor în domeniul arheologiei preistorice.

Știm de multă vreme că în perioada preistorică a terțiarului, unele specii animale precum dinozaurii au fost complet eliminate de un fenomen natural titanic, căderea pe pământ a unui asteroid gigant. Pe vremea aceea nu exista niciun fel de prezență umană pe Terra, aceasta era soarta banală a evoluției vieții pe planeta marcată de erupții vulcanice fenomenale, iar mai târziu de variații climatice între glaciațiuni masive și încălziri exagerate. De altfel, s-a demonstrat adesea că nicio specie animală nu a reușit să elimine total o altă specie animală, pe scurt, niciodată leii nu i-au exterminat pe inamicii lor naturali, hienele. În schimb, foarte repede, prin activitatea sa de prădător inteligent, foarte curios și abil, omul preistoric a reușit să provoace extincția calului în America de Nord cu mult înainte de revenirea sa odată cu cuceritorii europeni, a cangurului uriaș în Australia, a leneșului gigant din America de sud, a mamuților, a mastodonților, a ursului de peșteră, a tigrului cu dinți-sabie în Eurasia. Acest travaliu, omul primitiv nu l-a realizat doar cu dinții, brațele și mâinile, ci cu unelte, fie ele și primitive.

Iată deci că am lansat acest concept : unealtă. Da ! Care este deci definiția empirică a uneltei ? Un obiect fabricat, creat, care „servește la îndeplinirea unei munci”[7]. Asfel, deci, cu ajutorul unor artefacte care prelungeau, intensificând și diversificând, acțiunea mâinii și a brațului, omul putea realiza munci pe care înainte era incapabil să le îndeplinească. După ce a dat foc savanelor și pădurilor pentru a captura animale, a trebuit să găsească o modalitate să le tranșeze pe acestea din urmă, nu numai pentru a le consuma, ci și pentru a păstra bucăți din ele pentru afumat, de exemplu. Ca un contra-argument de tip anti-speciist, unii vor replica spunând că anumite animale, maimuțe și corbi de exemplu, se folosesc și ele de elemente naturale, crengi, tije, pietre, ca unelte pentru a-și procura hrana, ba chiar, în câteva cazuri foarte rare, pentru a se apăra de prădători. În același timp, niciunul dintre aceste animale nu fabrică unelte, adică niciunul nu transformă materia brută pe care o găsește în natură dându-i o formă funcțională, pe care să presupunem că o gândește ca atare, cum făcea homo habilis. Ori, această transformare a materiei brute în formă-unealtă pluri-funcțională precum primele cuțite-răzuitoare este la originea acestei operații teoretico-practice proprii omului. Tăierea pietrei sugerează că a existat un concept, sau dacă nu, măcar o noțiune abstractă care să aibă în vedere potențialitatea funcțională a obiectului obținut în urma lovirii lui cu o altă piatră, un corn de cerb sau un obiect din silex, de obsidian sau de bazalt. E nevoie ca subiectul să fi știut, sau să fi avut intuiția că scânteile obținute astfel vor fi mai mult sau mai puțin conforme utilizărilor prealabile pe care subiectul dorea să li le dea.

În decurs de peste 2,5 milioane de ani, homo a rafinat uneltele litice începând cu simpla pietricică tăiată în două cu marginile ei ascuțite, cu splendidele frunze solutreane sau minunatele pietre șlefuite pe care Cook și Bougainvilliers le-au găsit în secolul al XVIII-lea în insulele polineziene și melaneziene. Cele mai primitive dintre aceste prime unelte au reușit să asigure supraviețuirea micilor grupuri de vânători-culegători care au putut astfel să scape de regimul exclusiv sau aproape necrofag, omorând animale mici, pescuind sau adunând cochilii. Aceste unelte au permis în același timp tranșarea animalelor mari prinse în capcană în ravine, crevase sau prăpăstii, tăierea cărnii în bucăți ușor de transportat, care asigurau o anumită abundență de hrană din carne vânătorilor-culegători veșnic în mișcare. Dacă adăugăm la unealta-piatră unealta-foc, înțelegem că homo, spre deosebire de maimuțele mari, dobândise deja odată cu perioada lui Homo ergaster capacitatea de a se hrăni diversificat prin predigerarea prin gătire a cărnii, peștilor și plantelor. Astfel, așa cum afirmă mulți preistorici, creșterea volumului cerebral a speciilor succesive de homo nu este străină de efectele alimentare ale acestor tehnici de a stăpâni natura.

Nu caut nicidecum să refac aici istoria preistoriei genului homo în decursul timpurilor obscure și în deplinătatea detaliilor acesteia ; vreau doar să insist asupra faptului că prezența uneltelor, inclusiv a celor mai rudimentare, pare să indice că homo, doar el – și nu pre-hominizii precum Australopitecus sau Paranthropos – a manifestat capacitatea de reprezentare conceptuală.

Apoi au existat homo habilis, care era încă culegător și se hrănea cu stârvuri, dar fabrica pietre tăiate grosier, și homo ergaster care stăpânea focul și fabrica unelte deja foarte elaborate ; în Africa de Sud s-a descoperit la Stillbay că homo utiliza focul cu 72.000 de ani înainte de Cristos nu numai pentru a găti carnea, ci și pentru a fabrica unelte. E simplu de constatat că genul homo a făcut un salt calitativ în evoluția hominizilor, în care, pe lângă mersul în două picioare și coborârea laringelui despre care știm că permite vorbirea articulată (λόγος), stăpânirea focului și fabricarea uneltelor sunt actele principale care le-au permis acestor homo până la homo sapiens să domine natura, iar prin aceasta să se diferențieze radical de animale, chiar dacă ADN-ul mitocondrial al lui homo sapiens posedă câteva procente de gene pe care le are în comun cu maimuțele mari, strămoșii lui cei mai îndepărtați. Va trebui să mai treacă o vreme în cursul poveștii evoluției pentru ca să putem constata un alt salt calitativ în raporturile omului preistoric cu natura, un salt care l-a diferențiat de ocupația de vânător-culegător : acela al domesticirii animalelor și plantelor. Astfel, au fost întrunite instrumentele care au generat nașterea agriculturii, iar acestea trebuie privite, în cele din urmă, ca elementele materiale prealabile apariției marilor formațiuni sociale umane și a ceea ce ele au generat, Politica, în forma Statului cu corpusul său de legi, instituțiile sale deja „moderne”, îndrăznim să spunem, și, nu în cele din urmă, legitimarea sa prin Morală, celebra catharsis pe care o aflăm în teatrul grecesc. În sfârșit, ultimele salturi tehnice care aparțin deja lungii noastre epoci de domesticire modernă sunt inventarea motorului cu abur, apoi a electricității, care au permis, dincolo de transformările mecanice pe care le cunoaștem, revoluția electronică și toate aplicațiile sale practice, cu rolul determinant al calculatorului, precum cel la care scriu astăzi acest eseu.

Dacă adoptăm o perspectivă degajată și retro-centrică asupra istoriei omului, ne dăm seama în ce măsură lumea de astăzi este o vastă întreprindere de distrugere a naturii, atât a faunei, cât și a florei. Doar că în prezent trăim într-o negare a realității efectului practicilor noastre cotidiene cele mai elementeare : astăzi, toată lumea – sau aproape – prețuiește natura în general, și în același timp, fiecare la nivelul lui, chiar și infim, participă la distrugerea acesteia, fie că dăm exemplul prea rar evocat al folosirii masive a cosmeticelor, fie pe cel al instrumentelor electronice care necesită utilizarea de materiale rare în procesul de fabricație. Să luăm exemplul grăitor al situației zoologice actuale :

  • 34% ființe umane ;
  • 60% animale domestice din care majoritatea servesc drept hrană pentru oameni și în subsidiar pentru muncile agricole ;
  • 6% animale sălbatice.

Din perspectiva acestei constatări, putem interpreta natura proprie omului în mod independent față de regimurile politice, și, mai mult decât atât, independent de epocile și de tipurile de socializare anterioare proto-Statelor din neoliticul tardiv și epoca cuprului până în zilele noastre. Pe baza acestor rezultate, putem afirma că natura umană nu este o doar simplă variație mai elaborată a vieții animale, căci, în ciuda anumitor proximități, în esența sa conceptuală (limbaj-foc-unealtă) această natură a omului diferă întrutotul. S-ar părea, așa cum am notat pe scurt mai sus, că fabricarea uneltelor, fie ele oricât de rudimentare, marchează existența omului ca om uman. Astfel, cu mult înainte de ζώον πολιτικών al lui Aristotel, omul este om pentru că este în primul rând și în același timp un ζώον τεχνικός[8] și τὸ λογιχὸν ζώον.[9] Într-adevăr, pentru a putea să se comporte astfel, este necesar ca el să posede un limbaj natural care să conțină concepte, capabil, adică, să gândească atât artefactul în forma sa înainte ca acesta să iasă din mâinile omului, cât și posibilitatea infinită de potențialități, cu ameliorarea constantă a realizărilor, către care îl mână curiozitatea inteligenței sale. Astfel, natura omului ca om și nu ca maimuță foarte mare constă în legătura consubstanțială între o limbă conceptuală, mijloacele tehnice de a fabrica un obiect și capacitatea de a modela peisajul prin intermediul focului-unealtă. Acest ansamblu care îl formează pe homo (omul-om) poate fi desemnat prin conceptul de Tehnică, în același timp inaugurală și permanentă ca demers uman vizând – fără să enunțe aceasta explicit – punerea împreună a diverselor obiecte disparate, ținute laolaltă grație unui program sau „dispozitiv” (Gestell). Tehnica, despre care a vorbit și Heidegger dintr-o perspectivă mai modernă, deoarece el îi stabilea originea în fundamentele metafizicii lui Platon și Aristotel, s-ar articula așadar în jurul a trei factori de care dispune numai și numai omul : un limbaj articulat conceptualizant, care permite imaginarea adecvat conștientizată a acțiunii de a crea și produce în vederea realizării unor instrumente cu finalități diverse, și stăpânirea focului, care a dus, la un moment dat, la invenția metalurgiei. Astfel, omul nu este, în esența sa, acel cogito cartezian în splendida izolare a noesis-ului ego-ului său devenit transcendental la Kant, ci mai degrabă un „exist pentru că fabric obiecte gândind”. De aceea, cartezienii și descendenții lor puteau privi animalul ca pe o simplă mecanică, animalul-mașină ; în timp ce, dincolo de metaforele zoologice, unii dintre medievali, dintre clasici, dintre romantici și dintre moderni se serveau de animal, de reprezentarea sa tradițională și de comportamentele sale pentru a  prezenta, de fapt, lumea animală ca pe o oglindă a lumii oamenilor. Astfel, printre cele mai celebre cazuri, putem cita Le Roman de Renard, La Fontaine și fabulele sale, Baudelaire și albatrosul, Orwell și Ferma animalelor, Ionesco și rinocerii săi, Aristotel și analitica animalieră.[10] În același timp, tot Heidegger este cel care, mi se pare, a repus în mod esențial animalul într-un câmp al lui „a-fi-acolo” care îi este propriu, atunci când afirmă, în Conceptele fundamentale ale metafizicii : „animalul este sărac în Ființă”. Iată o frază enigmatică. Dacă Heidegger ar fi formulat o judecată de tipul „animalul nu are Ființă”, am fi înțeles, sau dacă ar fi spus că animalul nu gândește, adică nu este capabil de reflecție asupra sinelui, și, din această cauză, nu are nici conștiința celuilalt, a istoriei sau a moralei, adică a trecutului, nici a vitorului, nici a vinei ce trebuie răscumpărată, nici a posibilei sale morți. Animalul trăiește deci de pe o zi pe alta, ba chiar exclusiv în prezent, chiar dacă cele mai inteligente dintre animalele domestice au probabil simțul vinei imediate când au făcut ceva rău, sau memoria comportamentelor învățate, atunci când sunt dresate, sau memoria instinctivă a rutelor migratorii. Animalul trăiește în concretul imediat, adică în prezent. Animalul este, pur și simplu.[11] „Sărac în ființă”, dar nu mai puțin „în ființă”, căci cele mai dezvoltate animale au simțul fidelității față de stăpân, al afecțiunii pentru unii dintre semenii săi, ba chiar uneori, în fața morții unuia dintre ei, manifestarea unui anumit comportament de doliu (în cazul elefanților, de exemplu). Dar homo, el, este în totalitate mobilizat în sinergia „a gândi – a face – a gândi”, cea care dă naștere lumii, singurei lumi, lumii umane reale (Das Dasein), cea a subiectivității și a socializării, mai târziu cea a moralei și a politicii într-o dialectică permanentă concret-abstract-concret.

Acest rezumat foarte sintetic ar putea să-i facă pe cititori să creadă că eu concep istoria precum Kant, Hegel sau Marx (sau alții mai puțin magistrali din aceeași tradiție). Istoria ca o poveste univocă, fie și dialectică, dar o serie neîntreruptă de cauze și efecte care se înlănțuie în lipsa unor hazarduri veritabile, fără accidente de parcurs, fără întreruperi provocate de evenimente aleatorii, imprevizibile, accidente geologice, climatice, biologice sau sociale. Nu este așa : chiar dacă Tehnica i-a dat omului, ființă fragilă din cauza neoteniei sale, capacități de adaptare neegalate în regnul animal, oamenii există peste tot pe pământ, în timp ce leii și urangutanii, nu. De fapt, chiar dacă îi confer Tehnicii, așa cum am conceput-o eu, rolul de a fi inaugurat umanitatea proprie lui homo, cu toate acestea eu nu văd istoria ca pe o simplă înlănțuire trasată de desfășurarea liniară a Tehnicii. Într-adevăr, ar părea prea hazardat să afirmăm că toată devenirea era deja previzibilă încă de la începutul prezenței umane, chiar dacă viitorul nostru se află în trecut. În același timp însă, există un eveniment, și aceasta în ciuda a numeroase elemente aleatorii, care a condus destinul uman către această cale care este univocă, deși se declină în figuri politice și culturale multiple : un eveniment care s-a întâmplat cu mult după timpurile de început ale pietrelor sparte, atunci când o stare civilizațională singulară și imprevizibilă a priori a dat atât direcția, cât și mijloacele unei dinamici prometeice radicale a luptei împotriva naturii.

Capitalismul nu a fost prevăzut a priori în dispozitivul inițial

Într-o lucrărică celebră comandată de UNESCO, intitulată Rasă și istorie,  concepută ca o critică simultană a rasismului, a evoluționismului, a funcționalismului și a difuzionismului, Lévi-Strauss a propus o interpretare sintetică a istoriei omenirii conformă modelului structuralist. El avansa ideea că întreaga dezvoltare a civilizațiilor umane trebuie interpretată după modelul jocului de zaruri. Dacă le arunci o dată, iese o combinație nereușită ; dacă le arunci a doua oară, iese o combinație nu cu mult mai bună ș.a.m.d. până când nimerești o combinație câștigătoare care permite construirea unei civilizații durabile. Și aceasta ad vitam aeternam… Se pare că, într-adevăr, evoluția societăților umane prin încercare și eroare a funcționat astfel, iar unele dintre ele nu s-au dezvoltat decât parțial. Dovezile sunt vizibile dacă ne gândim că unele civilizații foarte mari s-au prăbușit, pe când altele, care au apărut aproape din nimic, s-au ridicat încet-încet până la strălucire. Acest lucru înseamnă pur și simplu că civilizația Europei occidentale creștine relativ recente nu a fost nici pe departe cea mai puternică. A priori, Evul Mediu timpuriu european nu avea trăsături în care să putem recunoaște predestinarea acestei mari puteri contemporane. Datorită lucrărilor lui Joseph Needham[12], știm sigur că până la sfârșitul Evului Mediu în Occidentul European China era mult mai dezvoltată decât țările europene cele mai bogate. Dacă ne întoarcem în timp, trebuie subliniat că marile civilizații mezo-americane nu erau cu nimic mai prejos decât Grecia sau Orientul mijlociu din antichitate[13]. Toate aceste elemente par să dea dreptate, în principiu, interpretării structuraliste a lui Lévi-Strauss. În același timp, a existat un moment în care zarurile au produs o combinație unică al cărei efect dinamic părea imperios și imposibil de reprimat. O primă aruncare unică a avut loc în momentul antichității grecești (momentul initial grec, după Jean Beaufret), când a rezultat un mod singular de a gândi lumea, omul și societatea : filosofia, care, spre deosebire de diversele mitologii și teogonii care au produs adesea mari literaturi, avea pretenția explicită la universalism, prin raționalitatea logicii ei argumentative. Platon și Aristotel afirmau că spun nu doar adevărul grecilor, ci pentru toate popoarele care învățau limba greacă fără să-și piardă totuși etnicitatea. Această poziție elenă a universalității a oferit teologiei creștine, prin vocea sfântului Pavel, armele spirituale ale universalității creștinismului, care ieșea astfel din tribalismul evreu. Credința în Hristos era oferită tuturor popoarelor (circumcise și ne-circumcise, cf. Pavel[14]) fără deosebire, cu condiția să se deschidă către dragostea lui Hristos și, deci, Salvării de către Mântuitor. Creștinismul propunea o universalitate care, chiar dacă într-o primă fază se confunda cu Imperiul Roman de Răsărit și de Apus, era valabilă pentru lumea întreagă, de unde și desfășurarea unui prozelitism agresiv. O nouă spiritualitate luase ființă într-un colț al Orientului apropiat, care se afirma ca fiind universală. Iată ceva ce le conferea societăților europene care, după numeroase războaie, îmbrățișaseră această credință, o Weltanschauung universală și o capacitate de prozelitism neegalată. Europa s-a consacrat, inclusiv prin forță, acestei credințe universale, dotând-o încet-încet cu armele unei metafizici a logicii propozițiilor (scolastica medievală) și ale adevărului ideii care nu permitea niciun fel de contradicții de principii (împotriva Averoiștilor și a altor eretici, Bogumili, Vaudouiști, etc.). De aceea, lupta împotriva ereziilor au fost atât de violente și de ucigătoare. Căci, într-adevăr, contestarea putea, la limită, să aibă ca obiect variații ușoare ale aceleiași doxa, dar niciodată, doamne ferește, asupra axiomaticii principiale a acestei doxa. Ori, această credință care avea în vedere o căutare angoasantă a Mântuirii și a timpului Apocalipsei era bântuită de sfârșitul lumii, căci la sfârșitul lumii se deschidea advenirea Parousiei.

Această credință, devenită grație filosofiei greco-latine o teologie filosofică a adevărului universal oferit de părinții Bisericii și mai târziu de teologi, se prezintă în mod foarte diferit de celelalte credințe existente în lume, cu excepția anumitor elemente ale transcendentalismului hindus. În același timp, în epoca catedralelor, a școlilor de la Bologna, de la Chartres, Paris și Oxford, Europa occidentală din Evul Mediu timpuriu până în secolul al XV-lea era de departe depășită din punct de vedere al dezvoltării tehnice de marile State orientale – China, India, Vietnam, anumite monarhii din Sahel sau de pe coastele africane, civilizațiile avansate din America de mijloc și de sud. La fel ca peste tot unde mari entități statale organizau și comandau mari mulțimi de oameni, agricultura și creșterea animalelor se dezvoltau odată cu creșterea demografică, și, în consecință, se extindea și dispariția pădurilor virgine, cu excepția culturilor vânătorilor-culegători de la Tropice sau a celor care trăiau la marginea societăților statale, care continuau să practice o agricultură itinerantă pe terenuri arse.

Nașterea capitalismului și ravagiile ecologice

Pe tot parcursul antichității clasice, apoi al Evului Mediu, evenimente care avuseseră loc încă din preistoria foarte timpurie s-au repetat, specii de animale sălbatice au dispărut odată cu dezvoltarea unor spații din ce în ce mai cultivate, mai locuite și mai urbanizate[15], odată cu tehnici de creștere a animalelor din ce în ce mai avansate, care au avut drept consecință creșterea concomitentă a speciilor domestice. Deja în antichitatea platoniciană nu mai existau lei în Grecia, în Anatolia, în Siria, în Irak și în Palestina, și dispăruseră multe specii de gazele în Orientul Mijlociu. În același timp însă, acest fenomen rămânea limitat, din cauza epidemiilor care făceau ravagii în comunitățile umane, iar anumite regiuni care se depopulau astfel își refăceau, pentru un timp, flora și fauna.

Dar să revenim la jocul nostru de zaruri structuralist. S-a întâmplat așadar ceva la începutul Evului Mediu care s-a răspândit încetul cu încetul într-o Europă rurală și feudală covârșită de teama generalizată de a nu rata Mântuirea, de a-și vedea sufletul supus turpitudinilor iadului. Jacques Le Goff, în mica sa lucrare despre negustori și bancheri în Evul Mediu, amintește că într-un testament din secolul al IX-lea, un negustor venețian care pleacă în Orient cu afaceri lasă următoarea instrucțiune soției sale : « Lacia cara il denaro lavorare ». Ce vrea să însemne „să lași banii să lucreze” ? Ei bine, acest lucru se numește rentă. În funcție de o rată a dobânzii fixă sau variabilă, lăsăm timpul să lucreze asupra capitalului pentru a crea un beneficiu. La drept vorbind, nu capitalul lucrează, ci timpul. Ori, pentru ca timpul să lucreze acumulând veniturile din dobândă, este nevoie de un calcul liniar și cumulativ al timpului. Acest lucru nu poate avea loc în cadrul calculelor tradiționale articulate pe baza unui timp ciclic, „eterna reîntoarcere”. Tocmai, că lucrarea timpului asupra capitalului nu este niciodată întoarcerea aceluiași, sau, dacă preferăm, este vorba de același plus încă ceva, dobânda, deci nu chiar același. Trebuie deci ca societatea să se conceapă pe sine ca fiind mișcată de o veritabilă escatologie temporală, fără Parousia Apocalipsei, pe scurt, este nevoie ca ieri să nu fie același lucru cu azi și ca azi să nu fie niciodată mâine (în termeni moderni numim asta progres!). Tomorrow is not an other day because Time is money ! Într-adevăr, pentru societățile arhaice care trăiesc în prezent, mâine nu este altceva decât reeditarea lui ieri, lucru confirmat în permanență de riturile de trecere și de discursurile mitologice asupra originilor. Cum grano salis am putea spune că în societățile tradiționale nu există alt fel de viitor decât viitorul anterior. Ori, nu este un efect al hazardului faptul că multe societăți arhaice nu au un timp verbal pentru a semnifica viitorul. Printr-un soi de paradox ironic al istoriei, acest mic lucru inedit, împrumutul cu dobândă bazat pe trecerea unor unități temporale nediferențiate și pur și simplu cumulate – timpul matematic[16] – care apare la începutul Evului mediu european, a fost făcut posibil grație calculelor călugărilor savanți care, din Italia până în Anglia, din Franța până în Germania, căutau data precisă a Apocalipsei.

Această nouă configurație a raportului omului cu timpul furnizează deci temelia acestei noi economii, al cărei motor primordial nu mai era munca productivă liberă sau în servitute necesară pentru supraviețuire, ci capitalul investit într-o formă sau alta de producție sau de schimb comercial. Cum cantitatea de bani creștea cu timpul, însemna că acest proces le multimplica foarte mult puterea. Odată ce întreaga acțiune creatoare a omului putea deveni producătoare de beneficii financiare, războiul devenea și el, în mod logic, o acțiune care putea genera profit financiar și nu doar glorie și putere politică… Seniorii puteau să împrumute și să pună gaj pe retururile de capital și pe dobânzile provenite din producția agricolă a pământurilor sau să le ipotecheze, împreună cu castelele, ceea ce a permis, în timp, formarea unei nobilimi provenită direct din rândul bancherilor și al comercianților care își puteau cumpăra funcțiile[17], nobilimea de robă. Timpul devenea astel echivalentul banilor (time is money), a lăsa banii să lucreze însemna previzionarea beneficiilor în viitor, și deci creșterea setei de bani construind ad infinitum o obiectivare care deschidea în permanență din ce în ce mai multe posibilități de investiții ca surse de noi câștiguri. Pe scurt, se născuse capitalismul, în esența sa matematică și în praxis-ul său contabil[18], și nimic, niciun fel de imperativ etic sau religios, nu-l putea opri.

Or, acest mod de producție și reproducere nu mai corespundea unei culori culturale oarecare care se adăuga ansamblului paletei culturilor cunoscute și/sau posibile. Exista acolo o formă economică inedită, atotcuceritoare, imperială – adică universală, care nu se putea desfășura decât suprimând toate celelalte culturi arhaice, tradiționale, precum și valorile sociale care îi împiedicau dezvoltarea. De aceea suntem nevoiți să constatăm că imperialismul nu este o calitate supra-adăugată capitalismului la un moment dat al evoluției sale, ci dimpotrivă, un atribut intrinsec al funcționării sale, un atribut propriu esenței sale și care îi condiționează amplificarea algebrică pe măsură ce se dezvoltă. Această trăsătură originală a funcționării capitalismului a organizat activitatea umană în spiritul ideii că trebuie să se producă întotdeauna din ce în ce mai mult. În ciuda puseelor acneice socio-economice ale descreșterii la unii social-democrați, această dinamică este asemănătoare cu un șurub infinit care urcă apa dintr-un bazin de acumulare către șanțurile de irigație, care ar fi multiplicate prin ansamblul activităților devenite posibile grație producției pe care o permit. Acesta este rezultatul obiectivării contabile a oricărui obiect exploatabil în scopuri de producție, chiar și în cazul mult lăudatei ecologii care, așa cum este acum, nu este decât o formă de capitalism verde. Atâta timp cât șurubul se rotește, apa curge din abundență și irigă pământul. Capitalul este similar apei din bazin și caracterul său nelimitat este asigurat de sursa obiectivă care îl alimentează. Cugetând asupra acestei metafore, ne dăm seama că acest caracter nelimitat al capitalului, care se manifestă ca posibilitate de a fi permanent în expansiune, este rezultatul acțiunii sinergiei complexului tehnică-știință-capital generator al tuturor tipurilor de producție și al tuturor mărfurilor în devenire : pe scurt, izvorul infinitului. Și nu cred deloc că ceea ce scria Aristotel într-un pasaj din Politica  (ἐν τοῖς πολιτικοῖς) este un simplu efect retoric : „Nu trebuie să ne poruncească infinitul”, precizând puțin mai înainte, în aceeași lucrare, că nu pot fi cetățeni, adică nu se pot ocupa cu politica în  πόλις, comercianții, cei care se ocupă cu banii, negustorii, pe scurt – toți oamenii a căror muncă se desfășoară în orizontul infinitului, al nelimitatului, al indeterminatului. Acest orizont nu este altceva decât ἄπειρον, așa cum era acesta înțeles de Aristotel în Despre generare și nimicire, unde spune că „nu se poate merge la infinit în niciunul din cele două sensuri”, ceea ce mi se pare că corespunde unei critici ante-factum a obiectivității producției și distrugerii care este, după cum am demonstrat, fundamentul însuși al dinamicii tehno-capitalului.

Într-adevăr, chiar și atunci când ne aflăm în prezența celei mai extreme dintre economiile financiarizate și speculative, existența producției materiale este în mod imperativ necesară, fie că este vorba de materii prime, de bunuri sau de servicii, care pot fi plătite cu bani lichizi sau, și mai bine, pe credit. Astfel, este chiar în esența lucrării tehno-capitalului să distrugă materiile prime, și a făcut-o dintotdeauna cu pădurile, apoi cu cărbunele, apoi cu petrolul și uraniul; să tulbure echilibrele naturale prin industrializarea masivă a agriculturii, a creșterii animalelor, a pescuitului și a pisciculturii care, la rândul lor, devastează o dată în plus pădurile și preeriile naturale, otrăvesc apele dulci și oceanele, și, nu în ultimul rând, duc către extincție iremediabilă speciile sălbatice. Cât despre moda „vegan”, dacă scopul ei este să reducă creșterea industrială a animalelor, ceea ce este un punct în favoarea ei, în schimb nu spune nimic esențial despre dezvoltarea hiper-capitalistă a agriculturii bio, căci, fie că este eco-bio, fie că este pe bază de îngrășăminte, agricultura trebuie să hrănească mai mult de opt miliarde de ființe umane, populație aflată în continuă creștere. Și, mai mult decât atât, agricultura bio nu împiedică cu nimic creșterea continuă a numărului de plante sălbatice amenințate de dispariție…

Ne aflăm în prezent în fața unei evidențe demonstrată în fiecare zi, inclusiv de către presa cea mai supusă față de puterile economice: devastarea planetei, dispariția a zeci de specii de animale sălbatice – iar unii spun că este vorba de cea de-a șasea și cea mai mare extincție din istoria lumii, dispariția unei mase mari de plante sălbatice, poluarea totală a apelor cu îngrășăminte și deșeuri plastice. De aceea, încă de la sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut, mirosind aici o ocazie de a reînnoi producția unor noi mărfuri, câteva mari firme internaționale, suțsinute de fonduri de investiții puternice și aliate cu savanți din universități, au început dintr-o dată să vorbească despre ecologie, despre producția bio, despre încălzirea climatică; s-au creat, în același timp, mișcări militante[19], care au devenit repede foarte active pe rețelele sociale și în practica militantă, dar în același timp manifestând multă ignoranță cu privire la implicațiile sociale și materiale legate de explozia demografică a țărilor Lumii a Treia. Aceste mișcări au fost și sunt în continuare, voit sau nu, oarbe în fața imperativelor plus-valorii economice înscrise în miezul oricărei dinamici capitaliste, ceea ce, în cele din urmă, face ca lupta lor să fie nesemnificativă sau părtinitoare, blocată într-o insolubilă cvadratură a cercului. Atunci când miliardarul american Warren Buffet declara acum vreo cinsprezece ani, împotriva umaniștilor de doi bani sau a teoreticienilor politici ai sfârșitului istoriei, că „lupta de clasă există într-adevăr, și am câștigat-o noi”, el semnala modul în care capitalismul dobândise stăpânirea totală asupra jocului economic mondial și faptul că se va lupta din toate puterile să-și mențină victoria, iar acest lucru nu a fost în niciun fel prezis în povestea despre Parousia spusă de Fukuyama în momentul imploziei URSS. Însă, pentru un observator informat și lucid, această permanență a luptei de clasă, chiar și atunci când se desfășoară la scară planetară ca și economia, este de domeniul banalului; în schimb, ceea ce ascunde această formulă este devenirea reînnoită fără încetare a obiectelor lăcomiei și profitului grație dinamicii permanente a inovației înscrise în esența însăși a devenirii tehno-științei: în termeni aristotelicieni, am numi asta entelecheia. Această punere permanentă în perspectivă a noului deja dat ca posibilitate care, imediat ce prezentul dominației tehnice este retro-proiectat către originea umanității omului, ne trimite fără încetare la tehno-știință ca das Dasein sau, altfel spus, ca la „faptul-de-a fi-acolo” inaugural al omului în lume.

În felul acesta, programul inaugural al tehnicii a găsit în „accidentul” istoric al formei socio-economice capitaliste (aruncarea de zaruri pomenită de Lévi-Strauss) o formă fără precedent care a dezlănțuit posibilitățile sale aflate în așteptare și a blocat celelalte posibilități, sfârșind prin a interzice alte căi. De aceea, la scara istoriei, tehno-știința este, sub orice formă politică s-ar prezenta ea – cu excepția cazurilor unei catastrofe geologice planetare sau a unui dezastru nuclear – orizontul de nedepășit al devenirii umane. Astfel, la scara preistorică a apariției sale, faptul-de-a-fi-acolo al omului-om ar putea să se subsumeze în : a-fi-întru-tehnică. Ori, cine spune tehnică și mai târziu tehno-știință, nu spune altceva decât putere ; așa încât ceea ce am analizat mai demult într-un eseu intitulat Omul ca ființă-întru-război (Sein zum Kriege), conceput ca un complement critic al conceptului heideggerian al omului ca ființă-întru-moarte (Sein zum Tode) ar putea să se dovedească a fi singura Ἀνάγκη a omului, destinul omului înțeles ca necesitate inalterabilă, ca instanță inflexibilă „care guvernează Cosmosul”. Conceptul heideggerian ar trebui deci completat printr-o formulă – ce e drept cam greoaie – precum aceasta : omul-om ca ființă-întru-tehnică-și-război. Pe fond, și dincolo de toate elaborările proprii vieții sociale, morale, politice, organizării familiale, de clan, dinastiilor, relațiilor de rudenie, de castă, de clasă, omul ar fi poate, în fond, lucrătorul obsesiv al nihilismului – pe care el însuși l-a inventat și la pus în practică ; pe scurt, „îngerul exterminator” al propriei sale deveniri.

București – Cévennes – Paris, iunie-septembrie 2020
Trad. Ruxandra Ivan

[1] « Așezat, leul este inofensiv. »

[2] Indigenii din insulele Andaman nu supraviețuiesc ca popor primitiv decât datorită faptului că guvernul indian a instaurat un cordon sanitar care interzice orice instalație turistică și orice vizită, fie chiar și de o zi.

[3] Aceasta este o practică rurală foarte veche. În perioada căderii ghindelor din stejari, țăranii își duceau porcii în păduri să le mănânce și să se îngrașe înainte de venirea iernii. Dar rezultatul în timp al acestei practici a fost împiedicarea reînnoirii pădurii care era deja fragilizată prin defrișare pentru creșterea suprafețelor cultivate – pentru lemn de construcție, de încălzire, și pentru cărbunele din lemn necesar în metalurgia fierului.

[4] „Galia păroasă”, Plinius cel Bătrân, „Gallia comata”, Istoria naturală, IV, 105.

[5] Richard Lewinsohn, Histoire des animaux, leur influence sur la civilisation humaine, Plon, 1957.

[6] Claude Karnoouh, « O perspectivă filosofică asupra războiului sau omul, Fiinţă-pentru-război (Sein-zum-Krieg) », în Timpul, Iași, martie-mai, 2019.

[7] Sub forma „uztils” în limba franceză veche din secolul al XII-lea, la Guernes de Pont Sant Maxence, Dictionnaire étymologique du français, CNRS, Centre de Ressources textuelles et lexicales, ediția electronică. Din latina vulgară Utilium.

[8] O ființă tehnică.

[9] O ființă gânditoare.

[10] Fabula animalieră antropocentrică este una din cele mai vechi forme de narativitate moralizatoare, apologietică, în care animalele serveau de exemple pentru comportamentele umane. Găsim urme ale acesteia încă în Sumer, în Egipt către anul 1120 î.e.n. Se cunosc urme și în cultura orală a unor popoare fără scriere. Esop este cel care a furnizat diferitelor culturi europene modelul fabulelor animaliere, deși prima ocurență scrisă cunoscută a unei fabule grecești o găsim la Hesiod, în Munci și zile, este vorba de istoria privighetorii și a șoimului. Cf. articolul din Wikipedia, foarte complet, despre fabulă. În ceea ce privește o analitică filosofică completă a animalelor, se poate recurge la Aristotel, Istoria animalelor, cartea I, 1, 488b 11025 ; pentru o viziune asupra antichității în special, vezi revigoranta lucrare a remarcabilei Elisabeth de Fontenay, Le Silence des bêtes : la philosophie à l’épreuve de l’animalité, Fayard, Paris, 1998.

[11] Cf. Henri Birault, Heidegger et l’expérience de la pensée, Gallimard, Paris, 1978. « Seul est le moment présent comme « unité concrète » de ces « deux moments abstraits » que sont le passé et le futur. »

[12] Joseph Needham (with the collaboration of Wang Lin), Science and Civilization in China, 2 vols, Cambridge, 1954-1959.

[13] Este suficient să citim memoriile lui Cortez pentru a constata uimirea spaniolului în fața prodigiosului Ciudad de México-Tenochtitlan!

[14] Pavel, Romani 3-4, 29-30.

[15] Andrée Corvol, Histoire de la chasse. L’homme et la bête, Perrin, Paris, 2010. Cf., cap. 6, „L’organisation de la lutte”.

[16] Ne amintim, firește, că opoziția Sfântului Thomas din Aquino față de împrumutul cu dobândă era bazată tocmai pe uniformizarea timpului între timpul sacru și cel profan, timpuri considerate de calități diferite… Nu poate exista împrumut cu dobândă, deoarece dobânda lucrează permanent, inclusiv în zilele consacrate laudelor Domnului, duminicile și zilele de sărbătoare.

[17] R. Mousnier, La Vénalité des offices sous Henri IV et Louis XIII, Paris, Presses Universitaires de France, 1971.

[18] Este poate de interes să notăm că știința modernă a contabilității, contabilitatea analitică, s-a născut tot la Veneția. Il est piquant de noter que la comptabilité moderne, la comptabilité analytique est aussi née à Venise.

[19] Tema ecologistă fusese deja abordată din anii 1930, dar, este adevărat, sub regimul nazist, de către ministrul agriculturii Walter Darré, care a fost repede marginalizat din cauza nevoilor tehnice și agricole ale regimului.


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



Comments are closed.

Back to Top ↑