Opiumul dreptei intelectuale
Mircea Platon este, de departe, cel mai interesant intelectual de dreapta din România. Dacă în 2008 lansa împreună cu Ovidiu Hurduzeu (candidat pentru Senat din partea partidului A.U.R. la alegerile parlamentare din decembrie 2020) un volum-manifest, A treia forță: România profundă (Editura Logos, București, 2008) (Cărturești | Elefant | Libris), care nu a mișcat pe nimeni din establishmentul de dreapta (GDS, editura Humanitas, Revista 22 etc.), ceea ce era previzibil având în vedere antiglobalismul și injuriile adresate capitalismului deregularizat, exact platforma neoliberal-creștină (oximoron sinistru în contradicția sa internă) pe care intelectualii, din camarila de pe atunci a președintelui Traian Băsescu, o promovează asiduu din 1990 încoace, Mircea Platon a insistat să tot scrie, neabătut. Întors probabil definitiv din Statele Unite în 2012, Mircea Platon a ajuns curând redactor-șef la Convorbiri literare, colaborator la Contemporanul, unde participă cu articole, adunându-și eseurile rezultate în volume aproape anuale, cele mai multe de câteva sute de pagini fiecare. Locuind în Iași, unde lumea academică și literară degustă nostalgic moduri de a gândi și a simți vintage, de până la 1920, Mircea Platon, deși cu un doctorat în istorie luat la The Ohio State University at Columbus, se simte ca peștele în apă: nimeni nu le cere articole ISI în reviste serioase universitarilor ieșeni, iar nevoia de sincronizare cu Europa dezvoltată nu interesează pe mai nimeni de acolo. Alcătuind o rețea de dinastii și clientele academice, universitarii ieșeni sunt abătuți doar de malversațiunile de la centru, capitala apărând ca un Babilon în care fondurile destinate lor se pot pierde subit, dar și de populația în descreștere sau migratoare a Moldovei. Nu sunt îngroziți de sărăcia, bigotismul, abandonul școlar, analfabetismul înfloritor, promiscuitatea râncedă a autorităților și a localnicilor, ci de scăderea credinței în inimile enoriașilor și de decăderea familiei tradiționale, pentru care au votat în număr mare la Referendumul pentru Familie din octombrie 2018. Moldova de nord votează fie pentru conservare, până și pentru cea în mizerie, fie pentru întoarcerea la tradiție. Dacă planeta s-ar mișca oleacă mai încet, iar blidul de mâncare ar fi zilnic plin, nici un suflet nu ar mai părăsi decât ocazional pământul Moldovei, atât de binecuvântat și vesel l-a lăsat Ștefan cel Mare. Trăind pentru mai mult de un deceniu în America de Nord, Mircea Platon, ceva mai agitat în duh decât blajinii lui moldoveni, picotind adesea în strane, a priceput că liniștea patriarhală e pe ducă până și în molcoma Moldovă, unde doar cornul de vânătoare al lui Mihail Sadoveanu mai poate răsuna plin, așa că opera sa de ctitor al conservatorismului de sușă nu a întârziat să apară. Stimat de ieșenii culți, de membrii titulari ai Academiei Române și invitat să țină discursuri prin ultimele librării și biblioteci publice încă neînchise de nefolosință din târgurile Moldovei, Mircea Platon publică volumul Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc, Editura Ideea Europeană, București, 2020. Groasă ca o butelcă cu rachiu și la fel de arzătoare pe dinăuntru, cartea se vrea o critică incisivă a tarelor învățământului românesc de după 1989. Din păcate, în ciuda unui oarecare entuziasm[1] cu care a fost deja receptată, cartea lui Mircea Platon se află, după cum voi argumenta în cele ce urmează, sub zodia amatorismului ideologizat.
Din capul locului, prefața nefericită a Aurei Christi, poetă, romancieră și redactor-șef la revista Contemporanul, este desprinsă din antologia unor texte de Corneliu Vadim Tudor, unul binedispus, temperat și liric. De aici aflăm, de pildă, de existența unei „peformanțe de a conserva și perpetua unicitatea și identitatea națiunii române, legitimate în parcursul istoric prin vârfurile și elitele ei reale”[2], dar și de antipatia manifestă pentru „agenții globalizării”. Aura Christi ne pune în fața unui talaz de emoții care ard stins din pagină, de parcă am citi câteva contribuții patetice, revitalizate numai retoric, culese de prin revistele Sămănătorul sau Viață românească de acum un secol (însă veacurile sunt relative în Moldova): „tot ce formează, de milenii, identitatea noastră națională: credința, cultura, tradiția, familia, istoria, civilizația formată răstimp de milenii pe acest pământ sfânt numit România.”[3] Adevărul strămoșilor, înaintașilor este la mare căutare verbală, în vreme ce comuniștii și globaliștii sunt căzuți definitiv în dizgrație. Tot de la Aura Christi istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române, atât de așezată în simfonie tihnită cu regimurile R.P.R.-ului/R.S.R.-ului, capătă tonuri de prigoană atee: „Așa cum reprezentanții regimului real-socialist transformau Bisericile în depozite.”[4] Faptul că numărul de biserici a tot crescut între 1948 și 1989 devine de rang secund în fața atâtor magazii comuniste cu cruce, lăfăindu-se amenințător și impozant la orizontul invizibil care a fost cândva. Aura Christi își încheie apoteotic discursul admirativ prin evocarea unor zei protectori. Galeria figurilor celebre nu-i ocolește pe atei, mizantropi, ezoteriști pasionați și cugete răspicat șovăielnice, dar important este să ne situăm „în raza protecției atotiubitoare a lui Iisus Christos, Eminescu, Maiorescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Nichita Stănescu, Blaga și alte spirite superioare”[5]. Mircea Platon ne putea desfăta simțurile și câștiga simpatia cu alt fel de introduceri amicale, căci decența nu se demodează niciodată.
Însă armonia ideilor împărtășite liber creează asemenea afinități intelectuale. Este normal, ea având loc în orice grup intelectual sudat în jurul unor spectre ideologice comune. Mircea Platon este adeptul „valorilor perene” și al unui conservatorism românesc, unul național, nu de import. Spiritul de comis-voiajor îi repugnă. Societatea are nevoie de o școală „sedentară” „pentru oameni civilizați”.[6] Obsesia plină de teamă pentru omogenizarea culturală a globalizării este un leitmotiv la Mircea Platon, școala căzând pradă unor ingineri ai spiritelor, de aceasta această dată, capitaliști: „Învățământul «adaptat vremurilor» de azi, așa cum cer modernizatorii cu orice preț, e, de fapt, un învățământ uniformizant, în care toți fac ce se cere la export, în care copiii sunt strunjiți (ca șoferi, IT-iști, asistente medicale, laborante sau orice altcevă ar putea cere piața globală a muncii) pentru export. Nu e un triumf al diversității, ci al uniformizării produse de nomadizare, de necesități exterioare vocației copilului și independente de ea. E, în cele din urmă, un sistem de educație care însingurează pentru că nu perpetuează civilizația, care e sedentară, ci migrația, nomadismul, care e un simptom al involuției antropologice, al sărăcirii în sensuri și competențe, al axării doar pe abilități oportuniste de parazit al mediului sau al societății gazdă temporară, nu pe acele permanențe care permit înflorirea în cadrul unui angrenaj social complex, care presupune competențe diverse și o cunoaștere a lumii izvorâtă, organic, din cultivarea ei.”[7] Supărarea este depopularea în valuri a Moldovei (și nu numai), de parcă sedentarii, cei care au pâinea și cuțitul în regiunea lor istorică, jupânii județelor, nu ar fi putut, dacă erau în stare și ar fi fost dispuși să gospodărească ca lumea Moldova, să se opună din răsputeri imenselor probleme sociale din teritoriu. Nu au fost capabili, dar, abil ca întotdeauna, și aici Mircea Platon deține o explicație, deresponsabilizându-i pe toți autohtonii de orice vină. Împotriva avântului globalist, Platon propune o soluție de prea multe ori încercată, cel puțin la nivel de discurs în România intelectualilor de dreapta, împotriva alienării globalizante impuse de deschiderea granițelor autarhiei ceaușite: „cu universalii și clasicii”.[8] Nici că se găsea o rezolvare mai nobil-subtilă și mai futilă la șomaj și absența canalizării. Aceiași demagogie intelectualistă, în care condițiile de subdezvoltare cronică sunt amendate de un discurs conservator sentimental, o regăsim pe multe pagini, din nou, întrebându-ne în ce gaură s-au ascuns elitele locale de peste trei decenii. Unde au dispărut patrioții după 1989 sau oare au trădat cu toții în bloc pentru un cont la bancă și câteva vilișoare cu acareturi? În loc să ne întrebăm de ce s-a comis „asasinatul economic” asupra României, întrucât concurența capitalistă își produce proprii înfrânți și faliți, mai bine am medita la cât de eficiente au fost tocmai instituțiile conservatoare ale țării: unde a fost Biserica Ortodoxă Română în acest răstimp? Alături de conducerea țării, firește. Unde au fost ditirambii patriotarzi? La cârma patriei, desigur. Ce a lucrat Academia Română pentru „neam și țară” în vremea aceasta? Răspunsul este simplu de oferit: indignări și proteste din condei, mustind a nostalgii utopice, camuflate de interesele imediate ale celei mai prozaice și domoale dintre existențe. Pasajele cele mai lucide din Deșcolarizarea României sunt cele care descriu mecanismele banale de funcționare a pieței mondiale, deși exagerările stilistice nu lipsesc: „Nu observă nimeni, așadar, că încurajarea creativității copiilor nu are nimic, dar absolut nimic de a face cu cererile pieței muncii. Piață a muncii care, într-un sistem global neoliberal, tinde agresiv către impunerea monoculturilor, a diviziunii globale a muncii. Pentru că asta înseamnă globalizarea: diviziunea globală a muncii și schimburile economice și de populație impuse de acest proces. Fiecare țară trebuie să se specializeze în sau să se concentreze pe ceea ce face mai „eficient” (adică pe ceea ce hotărăsc marii jucători ai pieței că are voie să producă) și să lase pe alții să facă restul lucrurilor.”[9] Mircea Platon ajunge să susțină că în materie de căutare a unei „certitudini” pe cont propriu, ca intelectual, erai mai aproape de edificare până și în regimul comunist hulit decât în prezent, de când cu globalizarea asta fără speranță, în care economia și populația României înseamnă aproximativ 0,25% din mersul vertiginos înainte al umanității. Școlile-mall au ajuns lupanare, deși, iarăși, autorul împinge subdezvoltarea în penal prin exces retoric, pamfletar: „Să-și negocieze notele cu priceperea cu care își negociază jointurile fumate în spatele școlii, undele elevele de la «liceele de elită» au ajuns să vomite din cauza băuturii și a drogurilor consumate în clasă.”[10] Scopul acestor denigrări, care conțin un sâmbure de adevăr, fără îndoială, este alternativa neoconservatoare propusă de Mircea Platon, nebuloasă și afectivă în acest stadiu al ideilor lui politice: elevii trebuie să învețe apartenența la o comunitate etnică. Pe fond de urdoare a simțurilor exact o injecție de iraționalism tribal ne va mântui pe vecie. Eseistul merge dincolo de moderația în ton, practicând invective antimoderne culese parcă din publicistica pătimașă a lui Mihai Eminescu. Omul modern este un gunoi, un rebut antropologic prin definiție, de la prea multă aclimatizare cu mediul înconjurător: „Acest univers material produs de om e unul în care din ce în ce mai multe lucruri devin deșeuri. Omul care consideră acest univers artificial drept unul natural, la ale cărui ritmuri trebuie să se adapteze, cu care trebuie să meargă în pas, devine el însuși deșeu. Omul ciclic al rânduielii naturale devine omul deșeu al dezordinii consumeriste. Omul care își închipuie că datoria lui este, după modelul strămoșilor care se adaptau la lumea naturală care îi înconjura, să se adapteze la lumea artificială în care locuiește acum se înșală.”[11] Condiția inadaptatului care idealizează trecutul nu este, însă, una preferabilă, atât pentru echilibrul de sine, cât, mai ales, pentru sfera politică a traiului colectiv în democrație. Discursul conservator devine contondent și imprecatoriu, Mircea Platon ajungând să-l numească pe acel cetățean, care pune la îndoială formele tradiționale de educație, drept un mârlan, pentru ca, imediat după, să îl eticheteze ca „excrement” (între paginile 39-41, cuvântul inavuabil se mai repetă de trei ori), incitând la ură. La pagina 50 suntem puși în temă cu problema presantă a abandonului școlar, care, strict tehnic vorbind, se referă la acei elevi care, din motive de sărăcie sau probleme familiale grave, încetează să mai meargă la școală, deși aceasta este obligatorie în România până la vârsta de șaisprezece ani. Mircea Platon coboară în diatribă, insultându-i de-a valma pe cei 40% de analfabeți funcționali din România, dar și pe cei „care își învață copiii să disprețuiască nația din care fac parte”[12] ca răspunzători tot de un metaforic abandon școlar. Mușcăturile furibunde se estompează doar în capitolele în care Mircea Platon brodează un adevărat covor de referințe conservatoare: țăranul de pe vremuri, împins de necesitatea supraviețuirii de a trăi în contact nemijlocit cu impozițiile naturii, era pregătit să înghită cuminecătura învățăturii liturgice „ca o desăvârșire dumnezeiască a vieții”.[13] Idealizarea mistificatoare a păturii țărănești nu contenește nici azi, într-o Românie care și-a epuizat rezervele de populație rurală curat țărănească. La pagina 65, Mircea Platon, care se preface a nu înțelege cum funcționează la bază economia de piață, ajunge să deplângă dispariția Comitetului de Stat pentru Planificare din socialism. ONG-urile globalizante sunt demonizate ca în Polonia și Ungaria din intervalul 2010-2020: „Judecate din perspectiva care le-a dat naștere, ongeurile sunt un fel de paradisuri fiscale ideologice prin intermediul cărora banii sunt spălați prin transformarea lor în ideologie care generează profit. Prin intermediul ongeurilor, duhul economiei corporat-globaliste suflă unde vrea. Condiția acestei libertăți este continua privatizare a tuturor aspectelor existenței noastre. Ongeurile pot fi pentru sau contra privatizării economice. Dar și cele care militează împotriva neoliberalismului contribuie implicit la privatizarea discursului public (…).”[14] Falsificarea tendențioasă, conservator-naționalistă, a trecutului istoric are menirea de a echilibra simbolic înapoierea globalistă de astăzi și reușitele modeste ale statului român: deși Regatul României a fost departe de a fi o societate în curs de dezvoltare cu adevărat modernă, aparatul de stat fiind încă de atunci acuzat de corupție endemică, destabilizatoare și parazitism de clasă „superpusă”, iar populația rurală trăia într-o sărăcie care creștea deceniu de deceniu din pricina unei exploatări nemiloase, de până la izbucnirea sângeroasă din 1907, terminată în masacru ordonat de elitele țării, majoritatea lor proprietari de moșii, Mircea Platon vede în școala și instituțiile de la 1866 până la 1948, trecând prin dictatura regală, stat legionar etc., cursul natural de dezvoltare a României, pe care comuniștii l-au întrerupt din pricina dogmatismului „marxist”, în care, totuși, nu credeau nici ei, națiunea triumfând cumva în epoca lui Nicolae Ceaușescu. Nicicând nu s-a făcut mai profesionist educație ca în școala comunistă, iar asta din pricina faptului că acei dascăli devotați nu se lăsau înșelați de poncifele regimului, ci continuau în tăcere, dincolo de lozinci, linia românească interbelică.[15] Reconsiderarea trecutului este totuna cu un revizionism care pune pe gânduri: perioada comunistă este echivalata paușal ca la fel de dăunătoare națiunii române precum cea capitalistă, în vreme ce lungul interval „burghezo-moșieresc” comunică prin canale subterane cu educația de stat din deceniile regimului sovietic românesc, care, s-ar putea zice, nu face decât să zgârie pojghița de gheață sub care se zbat energiile națiunii sănătoase, neîmblânzite. „Școala clasică” din socialismul de stat era „una dintre oazele de stabilitate”[16], dincolo de decapitarea academică din anul 1948. Doar „educrații”, care fac instrucție azi, au secerat vâna românească. Îmbâcseala acestei judecăți de arierplan devine maniacală pe măsură ce pătrundem în stufărișul cărții, prolixă prin execuție, săracă și repetitivă în privința argumentației centrale. De la pagina 110 până la 114 suntem aduși la subiect cu natura „ingineriilor sociale cu scop dezagregant”.[17] Acum e vorba de regimul antonescian. Mircea Platon ar face mai bine să recunoască că până și modelul franco-german haretist este tot parte dintr-un proiect național elitist de inginerie socială, unul care, după cum arată orice anuar statistic al României interbelice, nu a fost îndeplinit decât în mică măsură, oceanul de analfabetism absorbindu-se simțitor, dar nici pe de parte ca să ajungă a înăbuși oralitatea opincarismului românesc. Abia anii 1948-1964 pun stavilă tradiției antiscripturale, premoderne a societății românești. E cu atât mai trist că până și rata alfabetizării nu a putut fi ținută sub control de autoritățile naționale după 1989, dar să nu anticipăm explicațiile lui Mircea Platon. Parcă pentru a-și submina pretenția unei tradiții stimabile românești înainte de 1938, alta decât cea ignobilă a combinației și șperțului, zelul polemic al eseistului ieșean tulbură apele deja mâloase ale mediului nostru academic corupt prin fragmente precum acestea: „Or, constată Gr. T. Popa, această monogamie științifică le era imposibilă unor profesori universitari care erau mai ales oameni politici sau oameni cu clienți. Prinși cu activitatea lor de parlamentari sau de „clubiști de partid”, profesorii universitari se desprind de activitatea științifică. (…) Fără a se mai putea ține la curent cu literatura științifică din domeniul lor, sterili din punct de vedere al cercetării originale pentru că preocupați de mersul la o bere cu alegătorii sau cu alți membri ai parlamentului, acești profesori devin „retori învechiți”, dibaci manipulatori de cuvinte și de oameni.”[18] Dacă ar cerceta carierele unor profesori universitari ieșeni contemporani, indiferent de universitate, Mircea Platon ar descoperi același furnicar de complicități, murdării și afaceri pestilențiale. Din nefericire, mitul vârstei de aur precomuniste și preglobaliste al educației românești este spulberat de prea multă pasiune critică la Mircea Platon. Extragem alte mărturii privitoare la mediul universitar românesc de până la 1938: „Din pricina unui sistem de învățământ saturat de profesori-politicieni sau patroni de rețele clientelare, întreg sistemul de educație din România avea de suferit, arată Gr. T. Popa, care cerea reforme în sensul legării profesorilor de «glia» academică prin interzicerea activității politice sau a cabinetelor de practică privată în cazul profesorilor de Drept și Medicină. Salariile din învățământul universitar trebuiau mărite, cerea Gr. T. Popa, dar activitatea profesorilor trebuia judecată după criterii de performanță intelectuală ridicată”.[19] Pentru a risipi orice perdea de fum, noi le recomandăm pe acelea din America de Nord, întrucât, în ciuda corectitudinii politice combative, nu numai ideologii progresiști se ocupă de scris cărți extrem de bine închegate și nu fac eseistică la gazete literare, pe care, decupând-o cu grijă și așternând-o între două coperte, devine volum de amintit la CV-ul academic. De asemenea, îi recomandăm lui Mircea Platon, luat pe sus de vântul adevărului, să-și cenzureze adecvat cărțile pentru că asemenea fraze năruiesc calitatea vieții academice pristin-românești, încă necontaminată de dogmele staliniste sau de invazia lăcustelor globaliste: „Cercetând registrele Facultății de Litere din Iași, Pascu descoperea că nume mari ale lumii politice și culturale interbelice trăgeau un chiul pe cinste de la îndatoririle lor universitare. Astfel, Mihai Ralea, Traian Bratu, I.M. Marinescu, Gh. I. Brătianu și alții, împărțiți între politica din București și universitatea din Iași, lipseau de la cursuri «cu lunile și cu anii».”[20] Mai mult de atât, Mircea Platon supralicitează simbolic regimurile de extremă dreapta din intervalul interbelic. Pornind de la cărțile de tip oracol adolescentin ale Martei D. Rădulescu, fată de profesor universitar clujean, Mircea Platon ne oferă și o explicație pentru deriva nesănătoasă în legionarism (dar și în bolșevism) a tinerelor generații interbelice: aderenții acestor mișcări destructurante proveneau numai din medii mic-burgheze, suferind de răsfăț, capricii și alte năravuri de copii plictisiți cu bunăstarea căminului patriarhal. Ei erau comuniști și legionari în joacă. Puerilitatea unor asemenea intepretări nu face onoare unui istoric cu doctoratul luat tocmai în Statele Unite: „Contaminarea emoțională, în lipsa contactului intelectual, pare a fi fost motorul aderenței la mișcări radicale a unei bune părți din tineretul altminteri minor-europenizat, sentimentaloid, preocupat de ceaiuri dansante, mici intrigi amoroase și clăditul carierei în penumbra unchilor și părinților.”[21] Nu suntem de părere că Ion Moța și Vasile Marin, proveniți din pătura emancipată a țărănimii ardelene, dar și mulți alți viitori „sfinți ai închisorilor”, ar fi de acord să fie incluși printre gazdele soirée-lor bucureștene la moda în anii 1925-1935. Mircea Platon și-a însușit de nu se știe unde atitudinea moralistă a unor părinți de modă veche în chestiuni serioase de istorie politică românească. Parafrazându-l pe Mircea Platon însuși, privirea sa vede trecutul „literar-mitic”[22], ceea ce este firesc pentru un intelectual conservator provenit din bătrâna Moldovă.
Trecând dincolo de acest zigzag istoriografic, tipic lipirii unor articole-eseu în cadrul unei cărți în care doar tematică e unitară, trecem la distrugerea sistemului educațional românesc de după 1989. Obiectivul de interes este mediul preuniversitar. Având în vedere că s-au publicat zeci de cărți în ultimii zece ani la editura Polirom și editurile universitare din Cluj, Iași, București, Timișoara, Craiova etc. pe acest subiect, ne-am fi așteptat ca Mircea Platon să le citit și folosit cu temei. Multe sunt doldora de date, tabele, statistici culese și cernute cu precizie. De pildă, un volum critic, dar rațional și măsurat metodologic, este cel al cercetătorului Sebastian Țoc, Clasa și educație, Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc, Editura Pro Universitaria, București, 2018. Nimic din toate acestea în eseistica învolburată a lui Mircea Platon. Dacă ar fi citit măcar o parte din bibliografia existentă, afirmații banale, urmate de apeluri la Eminescu, ca acestea nu ar fi văzut lumina tiparului: „Deocamdată, învățământul public din România e încă bun și asigură accesul la educație și copiilor ai căror părinți nu-și pot permite să plătească taxele din învățământul privat. Cu alte cuvinte, un sistem de educație public bun asigură mobilitatea socială: au și săracii o șansă să urce pe scara competențelor și, deci, pe scara socială. „Muncă și merit” cerea Eminescu acum mai bine de o sută de ani.”[23] Imaginea țăranilor, numai grație regimului sovietic de ocupație, care învățând intră în Academia Română îi fură lui Mircea Platon mințile din când în când.
Adevărul este că Deșcolarizarea României basculează aparent între două discursuri ideologice incompatibile: pe de o parte un conservatorism naționalist desuet și mitologic, localizat preponderent în prima cincime a volumului, inutilizabil în prezent și blocat într-un devotament orb pentru câteva sloganuri naționaliste puternic impregnate sentimental, dar, pe de altă parte, o critică vitriolantă nu a capitalismului, întrucât Mircea Platon nu vrea să fie confundat cu un ideolog de stânga, ci a fațetei sale contemporane: neoliberalismul global. Sunt zeci de pagini care pot fi citite cu adeziune totală de un stângist progresist. În acest grohotiș de antineoliberalism, dublat de tradiții românești naționaliste, cartea lui Mircea Platon este susceptibilă de a produce confuzie, însă ieșirea din impas se realizează numai dacă suntem conștienți de implicațiile demolărilor prezente în carte. Tirul lui Mircea Platon merge împotriva unor găști de carieriști, mulți din ei nici măcar profesori în sistem, și oameni de afaceri fără scrupule, cum sunt, crede el, Ștefan Vlaston, Oana Moraru, Tincuța Apăteanu, Marian Staș, Radu Szekely, Robert Reisz, Alexandru Crișan, Cezar Bârzea și Ciprian Fartușnic, Mihaela Apetrei, Florian Colceag etc. Aceste „cozi de topor”, remunerate gras, au fost instruite, susține Mircea Platon, în vederea privatizării învățământului românesc. Memoria, inteligența teoretică, puterea de înțelegere sunt abolite în vederea unor ore de clasă distractive, superficiale, fără miză reală, de pe urma cărora elevul, spălat pe creier cu prostii, să ajungă un proletar global oarecare, azi căpșunar în Spania, mâine salahor în marile lanțuri de retail din Europa, în restul timpului zăcând în șomaj, așteptând să mai preia o sarcină ingrată și plătită subuman. Proletarizarea colonialistă este cea pe care o denunță Mircea Platon. Tradiția națională și literatura vernaculară au fost demonetizate intenționat. România este o societate de peoni europeni, o invenție a Băncii Mondiale, a ongeurilor soroșiste și un șantier de experimente sociale neoliberale sub egida Uniunii Europene, în parteneriat cu Procter & Gamble și Peace Corps. Nu se poate spune că Mircea Platon se înșală în privința a ceea ce denunță vehement, însă impresia că ieșirea din mlaștină începe cu ethosul naționalist cultivat în școli sună rebarbativ. E adevărat că elita de trecere din România ultimilor decenii a distrus liantul social creat de regimul comunist, a aruncat pe drumuri milioane de cetățeni romani, a sărăcit țara și a redus-o la insignifianță cvasitotală. Aceste elite compradore sunt, totuși, românești. Conivența lor cu elitele capitaliste euro-atlantice, a căror ideologie imperialistă dospește în instituții ca Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, BIRD etc., este sinucigașă chiar și pentru ele în cele din urmă. În plus, există un strat de capitaliști autohtoni care au stors țara de viață și nu s-au aflat în cârdășie cu nici o instituție globalistă. Unii dintre acești vampiri ucigași sunt comasați și în Moldova, iar șlagărul naționalist și troparele nu le sunt necunoscute. Mircea Platon ne convinge doar în sensul în care el crede într-un soi de ocultă mondială care vrea răul României, deși mare parte din decăderea României de după 1989 își are sorgintea în economia capitalistă globală. Pe cale naturală, de producție, circulație a mărfurilor și consum, a sucombat societatea românească. Pur și simplu România nu este nici acum o societate pregătită intern pentru competiția capitalistă globală. Nu deține resurse umane și materiale care să o mențină pe linia de plutire a dezvoltării suveraniste. Vladimir Pasti a dedicat un volum procesului de dezintegrare a societății românești în anii tranziției la globalismul de piață. Alte și alte studii au consemnat jalnica stare de fapt.
Mircea Platon atacă programa și curricula școlară și provoacă ieremiade la adresa calității manualelor alternative. Internetul este boicotat, tehnologia modernă de învățare arsă pe rug. Smartphone-ul este semnul viciului nesătul. Este ceva deplasat și prostesc în aceste insurgențe de hârtie. Atunci când discută în detaliu conținutul informațional din câteva manuale de limba și literatură română gimnaziale, Mircea Platon admite hibe care nu trădează decât lipsa de profesionalism, nu și o hâdă prostie sau o viclenie malefică, din partea autorilor lor: manualele sunt pe alocuri confuz redactate și abundă în informații redundante.[24] Modelul de succes finlandez intră la capitolul minciună globalistă, statul finlandez comercializându-și cinic modelul, aflat după 2010 în picaj frontal. De fapt, tot tradiția clasică se află în spatele școlii finlandeze: „E un sistem care a dat rezultate doar în context național-patriarhal, al unei societăți bazate pe solidaritate organică și pe centralizare, pe metode clasice de predare, pe autoritatea școlii, nu a elevului.”[25] La pagina 254, Mircea Platon ne arată cum globalismul neoliberal permite doar „pedagogia anarhist-stângistă”, corectă politică, doar în cadrul familiei, „statul-dădacă” rămânând la putere. După atâtea filipici antiprivatizare, Mircea Platon face o piruetă în sens opus, probându-și incoerența: „Politicile statului-dădacă, falimentare din punct de vedere economic, social și cultural în Occident, sunt transferate, la spartul târgului, în România.”[26] Rezolvarea se găsește într-un Te-Deum al lui Simion Bărnuțiu din Iașiul anului 1862, când s-a inaugurat Universitatea din Iași. Colapsul societal se tratează cu rugăciuni și mătănii în Moldova. Începând cu pagina 268, Mircea Platon adună probe din cărți și rapoarte ale Băncii Mondiale pentru a demonstra ingerința alogenilor globaliști în România postdecembristă. Un iz puternic de conspiraționism și arghirofilie antinațională este emanat din ultima jumătate a cărții. Cu lungi citate traduse din limba engleză, înghesuite în original în note de subsol care ocupă uneori două pagini, volumul se umflă într-o excrescență păguboasă, pierzându-și din suplețe și din ortografie. La pagina 275, pedagogul Ian Gilbert este acuzat că vrea să îi țină pe copiii săraci în obscuritatea clasei lor sociale, condamnându-i la ignoranță, deși fragmentul citat în original nu spune nimic din toate acestea. Cercetătorul Brian Male este acuzat că nu înțelege dinamica societății românești postcomuniste: săracii și bogații români au aceiași carență în materie de educație pentru că „nu există corelație între venit/statut social și cultură în România”[27], fără să ne citeze măcar un articol științific pe cazul românesc. Într-o privință are dreptate și Mircea Platon, atunci când menționează condițiile în care grupuri de interese private fac reforme educaționale în România: „Dincolo de caracterul pretins democratic și deschis al reformei, ea a fost făcută de sus în jos de către un grup închis, asupra căruia nu exista control politic, lipsit de responsabilitate și transparență democratică.”[28] În una din cele mai habotnice și tradiționaliste societăți europene, cel puțin așa cum apare din sondaje și studiile existente, concluzia sa este prea limpede: „Neoliberalismul economic și ideologia corectitudinii politice au fost principalele ingrediente ale hapurilor administrate învățământului românesc.”[29] Mircea Platon este un fel de Andrei Pleșu antiglobalist și antineoliberal care vede în derulare un plan pervers de anarho-tiranie: se imprimă o anarhie dezlănțuită în interiorul societății pentru ca, apoi, Banca Mondială să intervină din afară, jugulând spiritul național prin politicile Ministerului Educației și ale Institutului de Științe ale Educației, ultima instituție infestată de angajați maculați de „afacerea transcendentală” a anilor 1980. Troțkismul cultural occidental din institutele pedagogice ale României anilor 1970-1980 (care troțkism?) este identic cu cel de materiale didactice postdecembriste.[30] Modelul netradițional de educație este, după Mircea Platon, o imensă impostură neoliberală, care slăbește conștiința națională și inaugurează un om de serie, predestinat exploatării marilor concernuri internaționale: „Aceste lucruri au fost criticate în Occident, atât dinspre dreapta conservatoare, care nu poate renunța la învățământul la scară umană și la valorile perene ale tradiției culturale, la sistemul clasic de referință, cât și dinspre stânga anti-neoliberală, care nu acceptă că școala să devină un simplu braț armat pedagogic al corporațiilor, producând marfă umană ieftină. Experții noștri nu au produs nici măcar o singură carte critică la adresă filosofiei pedagogice a Băncii Mondiale. Totul e aliniat entuziast la imperativele momentului.”[31] Paranoia conspirațională se întrevede din spatele unor aserțiuni care nu fac decât să înregistreze o realitate economică dată. Sistemul educațional românesc a rezistat chiar mai bine, după cum recunoaște și Mircea Platon, atacurilor concentrate ale pieței globale decât economia ceaușistă. Ravagiile neoliberalismului est-european în anii 1990-2008 sunt mult mai grave decât demantelarea sistemului educațional național. Este absurd ca educația să nu fi trecut prin aceleași transformări ca întreaga economie domestică. „Nu pot reforma învățământul într-o societate în descompunere.”[32] La final, Mircea Platon vine cu șaptesprezece măsuri de ieșire grabnică din impasul colectiv: ONG-urile și firmele private nu au ce căuta în învățământul de stat românesc, manuale unice și reîntoarcerea la modelul interbelic, materii puține, stabile și fundamentale, fără opționale stupide, disciplină de fier, fără digitalizarea în cadrul lecțiilor școlare, fără ingerințele părinților în viața școlii, întărirea rolului profesorului, aducerea înapoi la catedră a unor profesori pensionari care au avut rezultate excepționale în anii 1970-2000 (Mircea Platon uită că acești oameni salvatori ar trebui să fi trecut de vârsta de optzeci de ani în prezent, în măsura în care mai sunt în viață), refacerea Institutului de Științe ale Educației din temelii. Tehnofobia autorului, care nu mai vrea atâta digitalizare în școala românească, este într-atât de accentuată încât în nota de subsol 386 de la pagina 456 folosește un citat în limba engleză din care rezultă că în 1998, 89% din școlile și liceele din România erau conectate deja la internet, ceea ce nu poate fi decât fals în cadrele temporare date. Dacă nu vom realiza această reformă radicală, România va ajunge să fie – grozăvie postapocaliptică deja prezentă – supravegheată și condusă din drone.[33]
Mircea Platon este, în clipa de față, cea mai puternică voce intelectuală conservatoare, naționalistă și antiglobalistă, din România, care nu face concesii sirenelor fasciste sau legionare ca alți intelectuali publici, dar ale cărui poziții culturale reacționare și fanteziste sunt în întregime de evitat.
–
[1] Elena Dragomir, „Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune”, vezi https://www.argumentesifapte.ro/2020/12/04/neoliberalismul-si-criza-educatiei-in-romania-sau-despre-scoala-taraba-si-despre-disparitia-statului-natiune/, accesat la data de 6.01.2021.
[2] Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc, Editura Ideea Europeană, București, 2020, p. 5.
[3] Idem, pp. 6-7.
[4] Ibid.
[5] Idem, p. 12.
[6] Idem, p. 17.
[7] Ibid.
[8] Idem, p. 18.
[9] Idem, p. 27.
[10] Idem, p. 31.
[11] Idem, p. 37.
[12] Idem, p. 50.
[13] Idem, p. 64.
[14] Idem, p. 66.
[15] Eseul „Elitele și conștiința națională”, pp. 61-95 din Deșcolarizarea României îl reproduce verbatim pe cel din Națiune, modernizare și elite românești, Ideea Europeană, București, 2019, pp. 477-502. Ar fi fost onest ca autorul să ne informeze în prealabil că textele sale se reciclează de la o carte la alta, crescându-le astfel volumul de pagini, așa cum procedează în alte cărți-antologii publicate anterior. Dincolo de asta, respectivul eseu, la care facem trimitere, este îmbibat de o mistică naționalistă morbidă: Mircea Platon amintește de marșul disperat al câtorva mii de copii spre Moldova în anii ocupației germano-austriece în 1916-1918 din Valahia, de pe urma căruia prea puțini au rămas în viață. Iubirea de țară îi împingea pe niște minori să fugă desculți, sumar îmbrăcați, fără hrană îndestulătoare, spre pântecul patriei încă libere. Nimic de reproșat acestui tablou grotesc de sacrificiu pe altarul neamului, doar că se pune naturalmente întrebarea: unde le erau părinții și de ce permiteau adulții din jur acest carnagiu inutil de vieți omenești fragede? Oare nu era mai rațional, mai umanitar ca odraslele și tutorii lor să rămână în captivitatea Puterilor Centrale, scutindu-i de la moartea în masă pe potecile lutoase ale României moderne, construită de mari oameni de stat, goarne ale patriotismului bătăios? Bănuiesc, totuși, că întreaga scenă relatată de Alexandru I. V. Socec este o îngroșare literară, lăcrămoasă, cu tentă naționalistă.
[16] Op. cit., p. 106.
[17] Idem, p. 112.
[18] Idem, p. 135.
[19] Idem, p. 136.
[20] Idem, p. 138.
[21] Idem, p. 143.
[22] Idem, p. 164.
[23] Idem, p. 166.
[24] Idem, pp. 204-205. La paginile 206-222, Mircea Platon se văicărește că epoca luminilor figurează încă în cheia de interpretare marxistă în manualele curente la disciplina Istorie. Academicianul Mircea Martin, intelectual de centru dreapta, este voalat incriminat de antinaționalism. Între paginile 222 și 228, președintele Klaus Werner Iohannis este prins în delict de contradicție politicianistă, dar confuzia aceasta este lămurită abia la paginile 232-233. Mircea Platon ajunge să se răfuiască și cu cântărețul de muzică pop-rock și actorul de comedie Tudor Chirilă, acuzat de ignoranță în calitatea sa ad hoc de ideolog al clasei de mijloc. Mircea Platon este îngrijorat, tulburat și chemat la arme de aproape orice nu se încadrează în optica sa. Pe această cale, șarja sa batjocoritoare riscă să se piardă ea însăși în trivialități și fundături umorale.
[25] Idem, pp. 240.
[26] Idem, pp. 254-255.
[27] Idem, p. 277.
[28] Idem, p. 314.
[29] Idem, p. 333.
[30] Idem, p. 382.
[31] Idem, p. 388.
[32] Idem, p. 424.
[33] Idem, p. 459.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
4 Responses to Opiumul dreptei intelectuale