Omul din capitolul lipsă
După cum bine se știe istoria nu reprezintă ceva cu adevărat „sigur” nici măcar atunci când este scrisă pornind de la documentele oficiale. Cu atât mai mult ea nu reprezintă ceva „sigur” atunci când trebuie extrasă dintr-o serie de puncte de vedere personale, diferite, care sunt adeseori contrarii, chiar contradictorii.
Poate tocmai de aceea autoarea israeliană de origine română Miriam Yahil-Wax a ales să refacă în Capitolul lipsă. Dragoste și dramă în România interbelică (trad. Dragoș Zetu, Corint, București, 2020), biografia tatălui ei pe care nu l-a cunoscut niciodată (acesta murind de tuberculoză la câteva zile după nașterea fetiței sale) sub forma unui roman extrem de inteligent construit, pe baza unor scrisori de epocă și amintiri – unele rămase în scris, altele narate în prezența sau la cererea autoarei.
Cât este ficțiune și cât este adevăr în acest roman cu tentă istorică nu putem ști, dar ceea ce este sigur este că el a fost scris pornind de la întâmplări și personaje reale. Tatăl autoarei, numit în carte Moni (Solomon) Weinstein era în perioada anilor ’20 ai secolului trecut un tânăr evreu care urma studii de economie la Iași. În acea perioadă politica locală era dominată de L.A.N.C.-ul lui A.C. Cuza și de agitațiile studențești antisemite ale mișcării proto-legionare din jurul lui Corneliu Codreanu. Cartea se deschide cu o scenă în care tânărul Weinstein, care avea probleme cu absolvirea facultății din cauza presiunilor făcute în epocă asupra studenților evrei, dă nas în nas cu o demonstrație legionară în timp ce visa la viitoarea lui soție, Schery (mama autoarei), vânzătoare la o tutungerie. Pe parcursul a aproape 300 de pagini, pornind de la această întâmplare, cartea urmărește să reconstruiască viața celor doi și firul destinului care i-a dus la București, apoi în URSS, până la Stalingrad, în timpul marii bătălii din 1942-1943 și înapoi în România, în primii ani de după război. Dar nu vreau să rezum conținutul cărții care, tocmai fiindcă a fost scrisă ca un roman, merită citită în primul rând ca un roman, lăsându-i cititorului plăcerea de a descoperi povestea.
În schimb, merită să scoatem în evidență ceea ce aduce excepțional în cultura noastră de după 1989 această traducere: ea reprezintă, probabil, una dintre puținele încercări de a creiona destinul unui comunist autentic, un „ilegalist”, din perioada interbelică. Pentru că studentul Moni Weinstein ajunge în cele din urmă să fie atras în PCdR, să militeze la Grivița în 1933, să-i cunoască pe fruntașii comuniști Ana și Marcel Pauker, să fie închis la Jilava și în cele din urmă să se refugieze cu soția sa în URSS în 1940, atunci când granițele s-au deschis pentru câteva zile cu ocazia răpirii Basarabiei. Cartea lui Miriam Yahil-Wax este interesantă pentru că, pe măsură ce sunt descifrate amintirile familiei, ea ajunge să descopere lucruri complet neștiute despre părinții săi (inclusiv că a mai avut un frățior care a murit în timpul teribilei bătălii de la Stalingrad), dar și resorturile care l-au transformat pe tatăl ei dintr-un tânăr studios și cultivat, cu un viitor „sigur” în orice țară normală, într-un proscris, un neadaptat, un răzvrătit, atât dincoace, cât și dincolo de granița României.
Despre „problema evreiască” din urmă cu 100 de ani știm și nu prea știm mare lucru, deoarece cultura noastră evită cu îndârjire discuțiile serioase asupra acestui subiect. Relațiile istorice dintre români și evrei sunt privite mai ales prin prisma celebrelor scrisori dintre Ghica și Alecsandri („ovreiul” ca element de pervertire a virtuosului autohton) și prin prisma anumitor articole scrise de Eminescu, scuzate azi prin „contextul epocii”. Ceva semne de întrebare se nasc din lectura faimosului roman De 2000 de ani al lui Mihail Sebastian care, la momentul apariției, i-a dat prilejul lui Nae Ionescu să scrie cea mai bizară prefață scrisă vreodată în literatura română. Și tot cu Sebastian, prin Jurnalul său, se ridică mai hotărât masca de pe ceea ce însemna să fii evreu în România în epoca interbelică, dar foarte puțin, fiindcă Sebastian, până la urmă, a fost un om de litere cunoscut în epocă, respectat și, prin aceasta, relativ protejat.
Dar Capitolul lipsă merge mai departe decât ceea ce ne-a lăsat jurnalul lui Sebastian și ne vorbește direct despre destinul unui evreu oarecare din România interbelică, unul anonim, provenind dintr-o familie oarecare de comercianți, ateu (așadar rămas „evreu” doar cu numele), fără prieteni influenți. Unul dintre mulții evrei acuzați ritos de apostolii dreptății de după 1990 că „ne-ar fi adus comunismul”! De fapt un tânăr evreu care în studenția sa iubește o fată oarecare, vânzătoare la tutungerie, care are vise ca orice tânăr, dar care e obligat să asiste neputincios la fel de fel de agitații antisemite, văzându-se transformat fără voia sa în țap ispășitor pentru cupiditatea și corupția vieții politice din epocă. Incapabil să-și găsească un job decent, pe măsura pregătirii sale, odată ajuns la București, fiindcă simplul fapt de a fi evreu (și apoi comunist condamnat) îi închide toate porțile, el trebuie să îndure fel de fel de umilințe care culminează în „legile de românizare” (aspect al fascismului autohton puțin studiat la noi), trăind exasperant din fel de fel de mărunțișuri și comisioane ridicole, la limita supraviețuirii. Moni Weinstein este expus ideilor comuniste (predicate în epocă în faimosul cămin Schuller, evocat și de Mihai Șora în discuțiile sale cu Leonid Dragomir) chiar prin marginalitatea existenței sale, ajungând astfel să creadă sincer că viitorul său e în patria fructului oprit: adică în URSS.
Din postura sa nefericită de țap ispășitor Moni Weinstein ajunge până la urmă să fie antieroul prin excelență deoarece își ratează rând pe rând toate țelurile vieții. Va muri relativ tânăr, bolnav, sărac, fără a-și putea ajuta soția, fără a mai apuca să-și cunoască fetița. Inclusiv idealul politic este ratat fiindcă la întoarcerea din URSS nu mai credea în comunism. Și totuși povestea sa e una exemplară tocmai fiindcă ne face să înțelegem cât de periculoasă e retorica țapului ispășitor: atunci când oamenii evită să stârpească adevăratele rădăcini ale Răului, acceptând cu facilitate niște substitute oarecare, Răul devine și mai puternic și nici măcar cei care vor să fugă de el nu îi mai pot scăpa din gheare. Dar orice om poate încerca măcar să-i reziste, rezistența însăși devenind o veritabilă salvare.
(recenzie apărută inițial în revista Argeș nr. 12 / 2020)
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Comentarii recente