Focus

Published on aprilie 12th, 2021 | by Aurelian Giugăl

1

Dinamica macrosocială a evenimentelor mici

„Nu ne învață noua istorie că orice dinamică macrosocială poate fi conținută și exprimată de un eveniment?” / Michel Clouscard, Capitalismul seducției

Da, dinamica macrosocială este exprimată de un eveniment, mai ieri incendiul de la Matei Balș, azi evacuările de la Spitalul Foișor etc. Aceste mici evenimente punctuale sunt ilustrate ca fiind o expresie a incompetenței, dezinteresului politicienilor, inclusiv al celor din perioada comunistă, rapacitatea administratorilor manageriali, iar litania acuzelor poate fi continuată cât ne este vrerea. În fapt, (ne) este ascuns tocmai esențialul.

Cu mare claritate, evenimentele repetitive din  ultimul deceniu, spre exemplu, nu fac altceva decât să ilustreze mecanica capitalismului neoliberal postcomunist: globalizare liberală, retragerea statului din economie, sănătate, învățământ, discreditarea unor simboluri ce pot crea solidarități social-societale.

În siajul noilor politici economice lax-liberale, globalizarea spre periferii ce vine din zona vechilor democrații industriale e aplaudată, susținută la nivelul tuturor straturilor societale, expresie a libertății de inițiativă a lui homo economicus. Asistăm la ceea ce Christophe Guilluy numește (în Amurgul elitelor) uberizarea societății, la pachet cu imensa minciună a societății deschise, în fapt tot mai mult un capitalism de supraveghere (surveillance capitalism). Inegalitățile dintre țări, regiuni ating niveluri nemaiîntâlnite, iar ceea ce a fost odată statul bunăstării este astăzi doar o ridicolă caricatură; social-democrația revizionistului Edward Bernstein și-a epuizat puterea de negociere și presiune politică via votul popular și parlamente. Capitalismul neoliberal este plenar-triumfător.

Dacă mișcăm însă cadrul globalizării spre est, schemele se schimbă, iar China, cu expansiunea sa economică de dată recentă, este portretizată ca o țară de care toți trebuie să se ferească. Este apendicele vechilor războaie comercial-economice, apogeul ideilor expansioniste îmbrăcate frumos în mantaua discursului pro-liberalism economic. De fapt, la Davos, acum câteva săptămâni în urmă, chiar Xi Jinping se pronunță împotriva unui nou război rece și mustra părintește occidentul. Lecția e simplă, iar pentru lumea occidentală globalizarea vine ca o mănușă atâta vreme cât interesele economice nu-i sunt lezate. Și viceversa. Corolar, în România discursul hegemonic e pro-globalizare.

La pachet cu extinderea capitalismului în periferii s-a produs și o schimbare de paradigmă. Statul ca administrator a fost demonizat, a fost demantelat, cu terapiile de șoc din vremea guvernelor ultra-liberale realizându-se și procesul de dezindustrializare și amplificare a decalajelor dintre regiuni – periferiile interne dublează statutul de periferie al țării noastre în ansamblul economiilor europene. După cum s-a repetat, statul este un prost administrator și, drept urmare, el nu poate gestiona nici banii ce-i revin educației, sănătății, asistenței sociale etc. Prin urmare, aceste zone se duc în zona politicilor care implică drastica lor subfinanțare. Ideea fățișă merge în direcția mesajului liberal; banii urmează elevul și pacientul. Și cine știe mai bine ca privatul antreprenor cum se face școală și spital de performanță? Este o schemă simplă, mecanismul producerii și reproducerii capitaliste, logica banului și a profitului în neoliberalismul postcomunist. Colectivitatea s-a transformat în individ, iar individul singur este responsabil de propriul lui eșec. Sau după cum spune Diego Fusaro, communitas democratica a fost substituită de ordo economicus, economiștii, acești „specialiști fără inteligență” (Max Weber), acaparând puterea ceea ce s-a transpus în economizarea politicii (Europa și capitalismul, pp.11-20).

Tot acest eșafodaj ideologic nu ar putea funcționa ca uns fără control societal, fără hegemonie culturală. Iar elitele, intelectualul își joacă aici propria „dramaturgie socială” (Erwin Goffman). Înșurubat în acest siaj economic, prins în mecanismele culturale ale unei societăți ce s-a dezvoltat pe relații de forță asimetrice, cu dominația perpetuă a unei puteri tutelare, servilismul, docilitatea și supunerea fiind elementele principale dezvoltate la popoarele oprimate, intelectualul și-a însușit bine acest mecanism de supraviețuire. El și-a construit corect propria persona, propriul caracter-mască. El știe și simte care-i discursul dominant-adecvat și, precum odinioară țăranii fugăriți de tătari, el nu se refugiază în pădurile întunecoase din munți, nu ar avea de ce să fugă. El doar își calibrează discursul în acord cu politicile economice și culturale ale zilei. În acest ansamblu, tot ce e autohton, tot ce înseamnă tradiție, cultură populară, element de construcție simbolică a solidarității și colectivității este discreditat, zeflemit, luat în răspăr. Se întărește o individualitate și o cultură globale, omul fiind dezbrăcat de toate artefactele propriei identități culturale. De fapt, omul devine o persona fără chip, o mască albă.

În timpul celui De-Al Doilea Război Mondial, în bătălia de la Midway, soldații americani care urcau la bordul bombardierelor știau că șansele lor de a reveni pe platformele portavioanelor erau minime; în ploaia de proiectile a artileriei antiaeriene japoneze la pachet cu enervant-eficientele avioane de vânătoare ale acelorași japonezi, a scăpa viu echivala cu un miracol. Și, totuși, cu lacrimi în ochi, cu o strângere de mână, acei aviatori țâșneau spre cer, decolau spre moarte. Ce le dădea curajul? Ce-i făcea impasibili în fața morții? Ordinele generalilor? Fidelitatea față de politicienii rămași în țară? Nu, doar o construcție simbolică îi unea, simplu…

Similar, în timpul războiului din Vietnam, „vietnamezii” americanilor nu erau diferiți de cei din Việt Cộng sau de nord-vietnamezi, în plus erau și mult mai bine înarmați. În momentele critice aceștia din urmă aveau o doctrină în care să creadă, un amestec de naționalism și anticolonialism. Așa i-au învins pe ceilalți vietnamezi (și americani) care, în lipsa unor idei coordonatoare, erau demoralizați și epuizați.

Exemplele vin și din istoria noastră. La Mărășești, Oituz, la Mărăști, la Târgu-Jiu, soldații s-au sacrificat în numele unui ideal. Chiar Brâncuși, impresionat de acest sacrificiu popular, a creat binecunoscutul ansamblu „Calea Eroilor”: Masa tăcerii, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit, un exercițiu de recunoștință pentru un exemplul jertfei populare.

Dar acum? Acum se predică disprețul pentru tot ce înseamnă cultura locului, pentru tot ce formează identitatea regională, construcția solidarității este distrusă și înlocuită de mecanica omului individualist, cu ascendență globalistă, mereu rătăcitor și în căutare de muncă pe tarlaua Uniunii Europene cu frontiere deschise. După ce secole la rând țăranul a fost obsedat de pământ, în capitalismul postcomunist își vinde hectarul pe un salariu minim pe economie dintr-o țară oarecare din vest și devine un proletar universal. Cu adevărat, clasa muncitoare a intrat în paradisul globalist-consumerist! Iar intelectualul, într-un exercițiu de falsă critică, cu mici apucături de filantrop, contribuie și el la această degradare societală. Cum nimerit se exprimă Clouscard, intelectualul „a devenit maestrul lumii”, propunând „modele culturale ale mondenității”.

Cum idiotès, indivizii particulari, sunt priviți ca o masă de ignoranți fără educație, singurii care pot lua decizii bune pentru koinotès (comunitate) sunt cei care se simt parte a acesteia înainte să fi fost idiotès (Chantal Delsol). Iată de unde acest exercițiu tehnocratic de maximă aroganță și autosuficiență; doar cei chemați, tehnicienii pricepuți pot conduce comunitatea. Dacă la Rousseau „voința generală este întotdeauna justă”, la noii ingineri sociali voința generală se subordonează exercițiului tehnocrației omnisciente. Este forma non-reprezentativității reprezentative, noua formă cenzitară a timpurilor de acum.

Acestea sunt cadrele macro. Dacă revenim acum la evenimentele zilei, evacuarea unui spital, un incendiu oarecare și repetitiv, azi un spital, mâine o creșă, poimâine o școală etc., de ce ar trebui acestea să ne mai mire? De ce ar trebui să ne îngrijorăm de lipsa eficienței când acesta a fost modelul perpetuat în cetate? De ce ne sperie acum flacăra, atâta vreme cât chibritul a fost tras cu decenii în urmă, iar focul a ars mocnit ani la rând?


About the Author

Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2012). Stagiu de cercetare la School of Geographical Sciences – University of Bristol (2010). A scris pentru „Cultura“ din 2009-2015. Arii de interes: geografie umană, geografie electorală, partide politice, politică românească.



One Response to Dinamica macrosocială a evenimentelor mici

  1. Excelentă analiza

Back to Top ↑