Când filosofia şi-a pierdut minţile
Cartea lui Jean-François Braunstein, La philosophie devenue folle [Filosofia şi-a pierdut minţile] nu e bineînţeles o mare carte de filosofie, poate că nu e nici măcar o carte de filosofie, chiar dacă e cartea unui filosof. În realitate, e vorba de o vastă anchetă asupra ideologiei postmoderne aşa cum ni se înfăţişează ea mai cu seamă în lumea anglo-saxonă – chiar dacă nici alte naţiuni nu sunt scutite, aşa cum nu suntem la adăpost nici de McDonald’s, nici de blockbuster-urile hollywodiene. Întreprindere de salubritate publică, lucrarea lui Jean-François Braunstein este necesară, aşa cum e necesar să deretici, să strângi gunoiul sau să cureţi grajdurile lui Augias. Şi într-adevăr, autorul a trebuit să dea dovadă de o forţă herculeană pentru a-i citi pe John Money, pe Judith Butler, pe Martha Nussbaum, pe Donna Haraway şi pe alţi „gânditori” plămădiţi din același aluat.
Cartea atacă trei probleme diferite ale căror reunire într-un singur volum ar putea să pară oarecum arbitrară: problema genului, problema drepturilor animalelor şi, în fine, cea a eutanasiei. Poţi să fii un partizan al eutanasiei fără să fii un fanatic al eliberării animalelor sau un cititor pasionat al lui Butler. Legătura dintre cele trei ramuri a ceea ce numim încă „filosofie morală” rezidă în abolirea graniţelor care definesc umanitatea.
Mai întâi abolirea genului. Bărbat, femeie, ne explică partizanii „teoriei de gen”, care, după cum explica o ministră care o apăra, „nu există”, dar ocupă întregi departamente din universităţile americane şi începe să colonizeze unele universităţi franceze. Braunstein retrasează originile acestei teorii a genului plecând de la experimentele lui John Money (specialist entuziast al hermafrodiţilor) până la teoriile lui Judith Butler şi negarea realităţii corporale care o caracterizează pe această gânditoare, pentru a sfârşi în numeroasele fragmentări, una mai caraghioasă ca alta, ale „identităţilor sexuale”: am aflat cu acest prilej că există bears, adică gay-i cu barbă. Bănuiesc că-i vorba de homosexuali ce nu vor să pară „fătălăi”. Dincolo de aceste ciudăţenii, Braunstein arată cum teoria genului s-a întemeiat pe o reîntoarcere la separaţia dintre corp şi minte şi pe o voinţă mai mult sau mai puţin ascunsă de a termina cu trupul, în cea mai pură tradiţie gnostică.
Ar fi locul să ne întrebăm ce rămâne din etica medicală, când medicina şi chirurgia s-au înrolat în operaţii de schimbarea sexului cu faloplastie pentru femeile care devin bărbaţi şi un fel de vaginoplastie pentru bărbaţii care vor să devină femei. Nu-i deloc sigur că jurământul lui Hipocrate revăzut se împacă bine cu acest tip de practici care pot, de altfel, să fie suportate de sistemul public de sănătate… Există şi o modă transgender care nu încetează să-i pună pe gânduri pe cei care au păstrat o anumită idee despre „decenţa comună”.
În ce priveşte „eliberarea animală”, Braunstein îşi începe aventura prin meandrele acestor gânditori (Singer, Regan, Nussbaum etc.) cu o frază ce rezumă totul, aparţinând lui Stéphanie de Monaco: „animalele sunt oameni ca oricare alţii”. Braunstein scoate la iveală ceea ce rămâne negândit, contradicţiile şi absurdităţile vădite la care conduce această gândire după care nu există frontiere între om şi animal. Ajungem în mod cât se poate de firesc la ideea că, pentru a evita orice specism, oamenii trebuie trataţi ca animalele. Singer consideră că viaţa unui mamifer precum câinele sau porcul valorează mai mult decât a unui om slăbit, un handicapat mental sau a unui bătrân senil. Mai degrabă decât a face experimente medicale pe cimpanzei sănătoşi, le-am putea foarte bine aplica, susţine Singer, pe oameni în comă depăşită. Singer distinge între „oameni-persoane” cărora le admite o mare valoare şi „oameni-non-persoane” a căror viaţă nu merită să fie trăită. Orice cititor cu bun simţ îşi va spune că, în cele din urmă, nazismul nu e incompatibil cu gândirea lui Singer, ceea ce au înţeles bine germanii care au manifestat împotriva conferinţelor lui Singer.
În cea de a treia parte e vorba despre banalizarea morţii şi de problema eutanasiei. Legătura cu celelalte două chestiuni este limpede. Braunstein se miră că „eticienii”, specialiştii care alimentează cu idei „comitetele de etică” sunt mai preocupaţi de posibilitatea de a aduce moartea decât de căutarea unei vieţi bune. Îl regăsim în această parte a cărţii pe Peter Singer care este unul dintre marii apărători ai eutanasiei, nu doar pentru persoane în semi-agonie, ci şi pentru copii handicapaţi. Există la Singer şi la unii dintre discipolii săi o susţinere destul de cumplită a infanticidului şi, în general, a suprimării vieţilor care nu merită trăite. Vom găsi şi exemple de dezbateri asupra vârstei până la care avem dreptul să ucidem copiii: Francis Crick, celebrul câştigător al premiului Nobel pentru medicină, considera că un copil nu trebuie considerat o fiinţă umană decât după trei zile de la naştere, alţii merg mult mai departe – copilul n-ar trebui considerat o fiinţă umană decât începând cu momentul în care arată o anume conştiinţă de sine şi unele capacităţi morale (de care, iată, nu dau dovadă acești pretinși filosofi la vârsta lor deja înaintată!).
Tonul lui Braunstein este polemic și în multe privințe cartea sa se înrudește cu Ideologia germană sau Sfânta familie ale lui Marx și Engels, deși ideile atacate de ei nu fuseseră atât de zălude şi nici atât de imorale ca cele culese de Braunstein. În lectura lui Braunstein, filosofia morală postmodernă se înfăţişează ca o uriaşă acumulare de prostii şi de nebuneli în stare pură, uneori de teze profund imorale, care mai degrabă ne scârbesc şi ne fac să ne întrebăm cu îndreptăţire prin ce întorsătură a istoriei idei atât de neghioabe au putut preocupa creierele universitare din instituţii dintre cele mai prestigioase ale lumii anglo-saxone. Aceste figuri noi ale ideologiei americane sunt producţiile sociale ale unei lumi bine determinate. Baza lor comună este utilitarismul în versiunea sa cea mai pură, cea a lui Bentham, care socotea că drepturile omului sunt o glumă proastă. Dacă regula de bază constă în maximizarea plăcerii globale şi minimizarea suferinţei globale, vedem limpede că suferinţele impuse unui număr mic de subiecţi pot fi justificate de îndată ce ele aduc plăcerea unora mai numeroşi şi, în plus, eutanasia „ființelor umane slăbite” e pe deplin morală pentru că punem capăt unei vieţi de suferinţă. Prin urmare, aşa cum dă de înţeles Singer, eutanasia handicapaţilor intelectuali, a bătrânilor senili ar fi cu totul dreaptă din punct de vedere al utilitarismului benthamian. Şi tot utilitarismul este cel ce îngăduie toate extravaganţele transgenderismului deoarece satisfacţia transgenderilor nu dăunează nimănui, chiar dacă ne putem da seama cât de retrograd e deja considerat cineva care încă mai e bărbat alb, heterosexual şi cisgender [1]… ca să nu mai vorbim de „daunele colaterale” ale transgenderismului printre adolescenţi. Fundamentul utilitarismului perverteşte simţul etic. Singer şi colegii lui eticieni chiar ţin să precizeze că e vorba de o „etică practică”. Ne întrebăm pe bună dreptate ce o fi o etică nepractică. Şi ca în procedeele noulimbii, adăugarea unui calificativ redundant la prima vedere, slujeşte la inversarea sensului cuvântului pe care-l determină. Astfel, etica practică poate afirma că animalul e om, masculinul feminin etc. Şi atunci nu riscăm nimic susţinând că pacea e război, iar libertatea sclavie! Etica practică e orice, numai etică nu e. Dar nu doar utilitarismul ne aduce aici. Braunstein indică exact ca fiind un punct comun al tuturor acestor ideologii refuzul graniţelor care trebuiesc abolite – care este ideologia adecvată a „mondializării capitaliste” (ceea ce Braunstein nu spune şi nu pare să-şi dea seama) – nu-i altceva decât distrugerea raţiunii. E cu totul vădit la cineva ca Donna Haraway, dar într-o mai mică măsură şi cu mai multă şiretenie la Judith Butler. Singer nu-şi proclamă voinţa de distrugere a raţiunii. Dimpotrivă, e chiar un maniac al argumentaţiei sofistice, un specialist al unei raţiuni care a înnebunit – nebun e cel ce a pierdut totul, mai puţin raţiunea, zicea Chesterton.
Braunstein mai notează o altă trăsătură comună a transgenderilor, animaliştilor şi altor eutanasişti: lucrarea a ceea ce Freud desemna ca pulsiunea morţii.
Nediferenţierea e reîntoarcerea la starea anorganică. Dar, încă o dată, cum se face că aceste ideologii au căutare? Braunstein nu răspunde la această întrebare şi nici măcar nu o pune. Mi se pare că această pulsiune a morţii a cuprins întreaga societate: acumularea nelimitată a valorii, distrugerea tuturor frontierelor, politice, familiale, morale, dezlănţuirea tehno-ştiinţei ce se crede atotputernică, pe scurt a „capitalismul absolut”, un capitalism de acum înainte necontestat, fără vreo contra-putere şi care ne duce fără zăbavă spre prăpastie. Ideile nu cad din cer, ele nu sunt rodul imaginaţiei unor perverşi, ci exprimă contradicţii sociale. Voinţa de moarte a eutanasiştilor nebuni e un concentrat al stadiului prezent al contradicțiilor sociale.
/ trad. Claudiu Gaiu /
[1] „cisgender” = în terminologia studiilor de gen „cisgender” înseamnă ceea ce restul umanității numește „persoane heterosexuale”, adică băieți și bărbați care se consideră de sex masculin, și fete și femei care se consideră de sex feminin, comportându-se ca atare (n. red.)
About the Author
Collin Denis (n. 1952) este un filozof francez, specializat în marxism. Autor a peste douăzeci de cărți, a scris despre Marx, Vico, Spinoza, Marcuse sau Rawls.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
„Dar, încă o dată, cum se face că aceste ideologii au căutare?”
Păi nu au căutare. Ele sunt cumva impuse de sus în jos. Când eram student, în anii ’90, nu puteai „să prinzi” un masterat la o universitate din străinătate (ceea ce reprezenta suprema reușită în acea vreme) dacă nu te arătai interesat de acest tip de tematici. Universitatea din București era (re)sursă de tinere feministe radicale. Pe cale de consecință, se selectau doar studenții care înțelegeau „de unde și cum bate vântul” ca să prindă ieșirea din lagăr. Mai departe, dintre ei urma să se selecteze establishmentul academic și uite așa „filozofii” ajung înhămați la căruța unei ideologii de care nici nu-și dau seama, pe care ajung să o ia în serios pentru simplul motiv că le dă păpică la burtică. Mai departe, faptul că majoritatea „filozofilor” se arată „preocupați” de chestiile astea, le validează social și le dă credibilitate într-un oarecare cerc academic care poate cel mult să controleze temele de reflecție și gândire socială. Însă oamenii obișnuiți, nespecialiștii și filozofii care nu s-au lăsat mituiți privesc cu dispreț toată această blabologie. Ce e încă de neînțeles, este cine e în spatele impunerii acestui tip de discurs în sfera academică. Dacă aplicăm un concept din marketing – „share of voice” – probabil cineva care are interes ca mințile cele mai ascuțite să-și îndrepte capacitățile intelectuale către chestiuni futile și chiar conexe discursului dominant, în așa fel încât pentru adevăratele chestiuni sociale, presante și subversive, să nu mai rămână timp, stare, dispoziție și interes.