Extrem de enervantul cuvânt „comunitate” și subtextul său sociologic
Îl auzi în fiecare discurs politic. E atotprezent în media.
Consiliul Județean Sibiu și Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, parteneriat pentru proiecte în interesul comunității.
S-a stins din viață profesorul Sever Ursa… „O pierdere imensă pentru comunitate”
„Fondul pentru un viitor mai bun în comunități”.
Mark Mazureanu: Politicienii comunică prost cu comunitatea.
IPJ și Serviciul de Probațiune Vaslui, împreună pentru o comunitate mai sigură.
Suspect în cazul crimei din Grecia, care a zguduit o întreagă comunitate, prins la graniţa cu Bulgaria. Românii, cea mai mare comunitate de lucrători străini înscriși la asigurările sociale din Spania, cu peste 326 de mii de membri.
„Comunitate” este un calc după americanul community. Termenul american community înseamnă un grup de oameni care trăiesc împreună, colaborează, și au aceleași valori, sunt în sinergie, seamănă termenului Gemeinschaft al lui Ferdinand Tönnies.
„Community” înseamnă, literal, un grup de vecini care se auto-organizează, au inițiative comune, în opoziție cu o localitate mare în care lumea nu se cunoaște iar inițiativele sunt luate la nivel de instituții – primărie, consiliu județean, administrație provincială.
Edward C. Banfield scrie, negru pe alb, în cartea sa clasică, The Moral Basis of a Backward Society, că, la populație echivalentă, o localitate din sudul Italiei are mult mai puține instituții și asociații decât o localitate din SUA. El explică situația prin lipsa de încredere socială. (Vezi și Francis Fukuyama, Trust, și conceptul de anomie al lui Robert Merton). Fie două localități, una în SUA, alta în Mediterana sau în Europa de est, cu populație echivalentă. Cea din SUA va avea mult mai multe asociații, cluburi, ONG-uri decât cea din Europa de est.
Există o bibliografie pletorică, dar scăpărătoare, despre capacitatea diverselor popoare de a se auto-organiza la nivel mic. De la Talcott Parsons la Fons Trompenaars și Emmanuel Todd, subiectul a fost detaliat descris.
Galuth
Primul popor complet risipit în exil sunt evreii. Ei au dezvoltat o reziliență remarcabilă la situația de diasporă : sinagogi, ieșive, asociații de întrajutorare, edituri. Evreii au dezvoltat realmente comunități – grupuri organice care se întrajutorează și care își creează singure instituții comunitare, care întrețin rabini, învățători, măcelari, școli și băi rituale ; în secolul XIX li s-au adăugat presa și teatrele evreiești. La începutul secolului XX apar și spitalele evreiești. La sfârșitul sec. XX, comunitățile mai mari își creează propriile lor servicii de ambulanță. În ceea ce îi privește pe evreii din diaspora din ultimele două milenii, termenul „comunitate” se potrivește. Comunitatea presupune solidaritate și auto-organizare. Comunitatea presupune colaborarea unui grup mare, pe termen lung.
În Statele Unite, la început, coloniile trebuie să se auto-organizeze singure. Cucerirea Far West-ului, în secolul XIX, creează mici localități izolate în preerie, care își aleg singure șerifi, își ridică bănci, își zidesc școli : statul federal și statele sunt departe și neputincioase în sec. XIX. În SUA, statul apare de jos în sus, de la auto-administrația orășelului în sus, nu invers.
Diaspora românească
Diaspora românească dă măsura deplină a incapacității românilor de a crea instituții eficiente.
Grupurile lor de Facebook („Românii din Milano”, de exemplu; există la Milano 14 000 de români, din care 11 000 veniți de mai bine de zece ani) nu pomenesc de nici un fel de asociații, culturale sau de întrajutorare, nici de evenimente comune. Grupurile de Facebook, de la „Românii din Aachen” până la „Români în Zürich” nu anunță evenimente comune. Există, desigur, români în străinătate, uneori în număr mare – 7000 la Karlsruhe, de exemplu ; însă nu se asociază, nu se organizează.
Chiar cele care par asociații sunt, în majoritate, simple denumiri, nu asociații cu activitate. Din 19 asociații românești din Germania numărate de noi, 13 au sit online, dintre care doar patru active.
Emigrarea românilor a fost șansa de a vedea cum anume se auto-organizează românii. Diaspora românească este un laborator, un experiment sociologic. Plecați la Castellon sau la Milano sau la Karlsruhe sau Leeds, românii își încep instalarea de la zero. Grupurile de români din străinătate, tocmai fiindcă încep de la pagina albă, ne arată cum anume se auto-organizează românii ca grup, dincolo de niște instituții pre-existente.
Diaspora românească este, din punct de vedere sociologic, mult mai interesantă decât românii din țară. În țară, românii preiau instituțiile pre-existente, moștenite de la fanarioți, regat, statul comunist, structuri imense, constrângătoare, cu inerție mare. În diaspora însă, românii se pot auto-organiza cum vor, fără nici un fel de constrângeri pre-existente, își pot crea instituții din nimic.
Și constatăm că nu se auto-organizează. Românii din străinătate nu au cercuri de încredere cuprinzătoare. În afara familiei extinse, a prietenilor vechi, a unor cunoștințe din aceeași localitate, din același județ sau din aceeași provincie istorică, românii din diaspora nu sunt capabili să se agrege. Spre deosebire de parohiile poloneze din America de nord (Chicago) parohiile ortodoxe joacă exclusiv un rol ritual, nu au vreun rol de întrajutorare comunitară. Nu există ”comunități” românești în străinătate. Există mici grupuri de prieteni care se cunosc bine și care se întâlnesc ocazional, dar atât. Cântăreți sau actori din România fac turnee și dau spectacole pentru românii din străinătate, și românii se adună; însă nu există asociații culturale românești – decât cu numele, poate, ici și colo, persoane juridice create doar ca să obțină subvenții de la un guvern sau altul ori de la instituțiile europene.
Banfield a observat că ethosul italian din nord diferă de cel din sud, că nivelul de neîncredere socială din sud împiedică nașterea unor companii mari ca cele din nord – Parmalat, Fiat, Toblerone, Ferrari, Pirelli, Alfa Romeo, Intesa Sanpaolo, Iveco, Lavazza, Martini e Rossi, Zanussi, Benetton, de Agostini, Luxottica, Panerai, Prada, Ferrero Rocher – toate firmele italiene importante se concentrează în nord. Mutato nomine de te fabula narratur ; schimbând locul, cartea lui Banfield despre incapacitatea italienilor din sud de a se auto-organiza e validă, literă cu literă, și despre români.
Chiaromonte, comuna din Basilicata unde Banfield își face ancheta, are 3400 de locuitori în 1954 ; în 2021 are abia 1800 de locuitori, cu o hemoragie puternică, de 20 % între 1961-1971. Lipsa de încredere socială se corelează cu emigrarea. Potenza, capitala provinciei, e la 140 de km, cinci ore pe drumurile înguste și întortocheate de munte. Existau cinci automobile în sat, toate funcționând ca taxiuri pentru alții. Localitatea avea, în 1950, croitori, pantofari, zidar, fierari, electricieni, frizeri, brutari, tinichigiu, ceasornicar și tâmplar.
Nu există organizații de binefacere („charities”) în Chiaromonte, spune autorul. Există un orfelinat ținut de măicuțe, dar acesta nu e un efort al populație locale. Localnicii nu sprijină material orfelinatul, deși copiii vin din zonă. Există două biserici, dar ele nu au activități caritabile. Doar o zecime din locuitori vin la liturghie duminica (p. 18). 30 % din populația între 10-40 de ani este analfabetă la Chiaromonte în 1951. Banfield mai afirmă că emigrarea e singura soluție economică pentru copii, dar puțini își permit să-și trimită copiii elevi la internat sau ucenici în alte orașe.
Localnicii nu se interesează de politică. Deși anti-clericali, votează cu partidul creștin-democrat, care, înainte de alegeri, le împarte mici pachete cu macaroane, zahăr și haine alegătorilor. Localnicii își schimbă relativ ușor opțiunile politice, pe criterii de alianțe locale. Localitatea ar avea nevoie de nivel gimnazial la școală și de un spital (cel mai apropiat e la cinci ore distanță) însă nimeni nu e capabil să ia o decizie. Populația locală nu a fost capabilă să decidă instalarea unei ambulanțe care să ducă bolnavii la spitalul din Potenza. (În 2021, spitalul avea un serviciu de ortopedie, radiologie, analize de laborator, dializă, farmacie, endocrinologie, chirurgie oftalmologică). Banfield enumeră câteva explicații : țăranii trebuie să muncească mult, nu au vreme de activitate obștească, și oricum sunt foarte săraci. Țăranii nu sunt educați, o treime sunt analfabeți.
Aceste explicații date de țărani, spune Banfield, sunt false. Țăranii au puțin pământ care – arat, semănat, secerat – le ia mai puțin de o lună pe an. Nici analfabetismul nu e un motiv : dintre țăranii intervievați de Banfield, cei mai mulți puteau explica ideea de comunism.
Cei care au colonizat Far West-ul, spune Banfield, erau la fel de săraci și ignoranți și analfabeți ca locuitorii din Chiaromonte, dar capacitatea lor de auto-organizare era mare.
Carlo Prato (spune Banfield, p. 50-54) are un hectar și ceva de pământ pietros, și mai ia în arendă ceva pământ cultivat cu legume. Mai are un porc și un măgar. Prato a lucrat 180 de zile în 1955 și a câștigat 114 dolari în bani și 90 în natură (mai ales mâncare) = aproximativ trei mii de dolari pe an. Soția nu lucrează pe bani fiindcă nu există oportunități. Fiica a lucrat ca slujnică atunci când a putut (33 de cenți pe zi ; cam 5 dolari din 2020). La seceriș, a fost angajat cu echivalentul a un dolar pe zi, plus trei mese (15 dolari din 2020 pe zi). Are cu soția și cei doi copii o casă cu o cameră. Au un pat mare, și o saltea umplută cu pănușe de porumb.
Cei plecați din Chiaromonte în America nu își cheamă rudele acolo. Solidaritatea nu trece de limita părinți-copii încă necăsătoriți.
Capitolul 5, A predictive hypothesis, descrie toate motivele pentru care nu există activism civic în Chiaromonte, și numește mentalitatea „familism amoral” : chiar în ceea ce privește infracțiunile, locuitorii spun că nu le vor denunța autorităților „fiindcă apoi o să se afle și nu o să le fie bine”.
Singurele instituții din Chiaromonte, primăria și biserica, sunt create din afară. Locuitorii înșiși sunt incapabili, ei înșiși, să se organizeze pentru un scop colectiv pe termen lung. Cei plecați în America nu prea răspund scrisorilor de la cei rămași acasă, fiindcă aceștia le cer câte ceva. Alte localități din Italia au un nivel de solidaritate familială mai mare și își aduc familiile. Legea este ignorată atunci când cetățenii nu se tem de o pedeapsă imediată. De aceea, locuitorii nici nu recurg la contracte oficiale între ei, contracte a căror îndeplinire să depindă de un proces legal. Toți consideră că cineva care poate înșela fiscul o va face. Cei care au servitori nu plătesc asigurările sociale ale acestora. Angajatorii își înșeală angajații și îi plătesc doar când le convine. Fiindcă țăranii nu au încredere în moșieri (că vor respecta contractele de arendă) preferă să își cultive mica țarină ineficientă.
Într-o societate cu amoralism familial, oamenii vor considera de la început că orice partid vine la putere va fi corupt. De aceea, votul aici e doar un vot de protest contra celor aflați la putere. Nu e posibilă mobilizarea unor mașini de vot : locuitorii se răzgândesc repede. Micii activiști politici se vor muta ușor de la un partid la altul, celui care dă mai mult (turism politic).
Neîncrederea în ceilalți creează un cerc vicios. Chiar dacă există persoane de bună voință, neîncrederea celorlalți împiedică o acțiune colectivă. Chiar dacă un mic grup se organizează pentru binele comun, majoritatea va crede că o fac pentru propriul câștig și îi vor sabota sau, în cel mai bun caz, ignora.
Antropologie și ideologie
Nevoia de cooperare, de orice fel, e mai fundamentală decât ideologiile. Orice partid, de stânga sau de dreapta, orice ONG, are nevoie de un grup de oameni gata să coopereze pe termen lung. Ba chiar mai mult: mare sau mic, grupul trebuie să existe într-o societate care îi sprijină acțiunile, sau măcar nu i le sabotează prin cinism și neîncredere.
Concluzii
Ceea ce descrie Banfield în Italia se aplică și României rurale, și României în general. ONG-urile românești depind, toate, de finanțarea de stat sau de finanțări venite de la Uniunea Europeană ori Consiliul Europei. Nici un ONG românesc nu poate spune că activează din contribuțiile voluntare ale cetățenilor. Românii au același amoralism familial descris acum șaptezeci de ani de Edward Banfield în Italia de sud săracă. Nu doar românii: toate asociațiile pentru educarea copiilor romi din România sunt finanțate de instituții europene sau de către stat, nici una nu a fost sprijinită de romii îmbogățiți după 1990. Nici unul dintre aceștia nu a găsit de cuviință să întemeieze singur o fundație caritabilă. Manelele, folclorul acestei subculturi a romilor, vorbesc toate despre
„mor toți dușmanii / că eu mă distrez / și arunc cu banii”
dar nici una despre bani donați cauzei copiilor romi sau a romilor săraci.
Nici ieșirea din sărăcie a românilor din diaspora, nici apariția generației a doua, de tineri români născuți în străinătate nu au dus la nașterea unor organizații ale românilor din diaspora. Pur și simplu, nici cultura, nici mentalitatea țărilor gazdă (țări vestice, cu tradiție a auto-organizării) nu au avut vreo influență.
Related Posts
Cum se explică ruina stângii politice din România şi… din Europa ? →
UE, un impas politic şi social →
Cancel Culture. Câteva remarci scurte asupra gândirii istoriei, politicii şi culturii →
Comentarii recente