UE, un impas politic şi social
Aşa cum a fost concepută de către părinţii săi fondatori şi în special de cel care i-a stabilit premisele şi i-a fost primul conducător, Robert Schuman, UE trebuia să slujească ca unealtă, mai ales economică, în vederea cooperării armonioase între naţiuni odinioară concurente, atât în spaţiul european propriu-zis, cât şi în spaţiile coloniale pe care le stăpâneau. Robert Schuman, de fapt un agent american încă dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial (cf. Memoriilor generalului de Gaulle) urmărea în acelaşi timp ca UE să nu cumva să devină o ameninţare economică reală pentru Statele Unite. Trebuia cu orice preț să fie dezamorsat orice eventual pericol de conflict, așadar trebuiau găsite instrumentele juridice care, votate de parlamentele naționale, ar îngrădi suveranitatea lor și odată cu aceasta și suveranitatea națiunilor. Ținta implicită și nerostită era de a elimina statul-națiune european, creația secolului al XIX-lea, după un model ivit din Revoluția franceză, pentru a acorda puterea unei instanţe federale al cărei model ar fi Statele Unite ale Americii. Astfel, Comisia Europeană şi deputaţii europeni ar avea prerogative legislative şi executive superioare tuturor statelor membre. De patruzeci de ani, constatăm prin urmare cum puţin câte puţin şi în mod inexorabil, statele îşi pierd suveranitatea în materie de finanţe, de învăţământ, ba chiar şi de diplomaţie, unele ţări din Est ajungând la statutul de semi-colonie în care nu s-au mai aflat decât sub jugul regimului comunist, şi doar în perioada stalinistă.
Pe când fie vreme bună, fie vreme rea, economia mergea bine, cetățenilor UE li se părea plauzibil că instituția aducea bunăstare unei majorități, chiar dacă funcționarea ei reală avea deja tendința de a accentua diferențele de venituri și de a spori șomajul. Însă începând cu criza de subprimes din 2008, urmată de cea din 2017, intensificată de pandemia de Covid 19, nu numai că diferențele economice s-au mărit, dar și sărăcia a crescut drastic. Pretinsa solidaritate dintre statele membre a sărit în aer. Trebuie spus că în timpul crizei de subprimelor, Germania, marele trezorier al UE, ataşat unei rigori monetare cvasi dictatoriale, nu a arătat prea multă tragere de inimă pentru a ajuta poporul grec să iasă din impasul în care se găsea economia sa trădată de băncile americane, cu excepţia cazurilor în care o putea astfel jefui. În discursul teuton toate clişeele germane despre oamenii din Sud ieşeau la iveală: nişte leneşi cărora nu le stă mintea la altceva decât la soarele sub care se bronzează şi la cafeaua pe care o sorb[1]. Odată cu epidemia de Covid totul era limpede: fiecare pentru sine şi Dumnezeu cu mila pentru ceilalţi!
Un alt aspect care face ca proiectul UE să fie improbabil este disparitatea dezvoltărilor din cadrul acestei instituţii politico-economice, concepută, aşa cum am avut de atâtea ori prilejul să constatăm, pentru clasele dominante şi pentru lacheii lor şi nu pentru bunăstarea reală a popoarelor. E o prăpastie între ţările din Vest, cu Germania în frunte, apoi Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda etc., şi ţările din Est printre care România, Bulgaria, ţările baltice, Polonia etc. … acolo unde terapiile de şoc post-1989, care alături de preţul scăzut al muncii şi avantajele fiscale neruşinate acordate investitorilor occidentali, s-au soldat cu dezindustrializarea masivă, reducând activitatea industrială la subcontractare pentru uzinele apusene, aruncând în aer codul muncii şi lăsându-i pe angajaţi la mila patronilor care nu contenesc să ameninţe cu delocalizarea uneltelor de muncă, când li se pare că alte ţări din lumea a treia oferă posibilitatea unei plusvalori sporite (acu vreo zece ani Nokia, care angaja până la trei sute de muncitori, a plecat de pe o zi pe alta, fără preaviz, fără amendă, în Vietnam!). Nu-i nevoie să ne amăgim c-un angelism naiv. Sumele uriaşe vărsate în Europa de Est pentru refacerea infrastructurilor feroviare, rutiere, turistice, sunt parţial deviate spre buzunarele politicienilor şi patronilor locali şi parţial întoarse spre Apus prin contracte care silesc statul să cumpere fără licitaţie materiale din Europa occidentală sau să angajeze firme occidentale care vin să lucreze în Est, subcontractând treaba, la preţuri de mizerie, către firmele locale. Pe scurt, corupţia bună, care fixează interesele elitelor politice şi tehnice pe calea binelui, este opusă corupţiei rele, denunţate de Bruxelles, cea care privilegiază capitalul local.
Astfel, în cei câţiva ani care au precedat adeziunea Estului la UE (era prevăzut şi NATO în package deal!), după cântecul de sirenă distilat pentru popoarele occidentale, s-au făcut auziţi ad infinitum politicieni, experţi şi intelectuali care lăudau câştigurile ce ne pândeau printr-o reuşită economică asigurată: fericirea consumeristă se afla la îndemână, toţi urma să ne îmbogăţim fără să ne mai risipim resursele în istovitoare războaie intestine europene. Fericirea se afla în urnă şi nu trebuia decât votat „Da” la aderare. Desigur acest orizont irenic şi hedonist trebuia bine rânduit prin organizarea unei propagande drastice care arăta cu degetul pe zănatici, cei care având sensibilitate suveranistă, şi fiind mândri de ea, votaseră împotriva adeziunii.
Într-o atmosferă „intens democratică”, Occidentul, în primul rând nemţii, apoi Statele Unite, au zdrobit Iugoslavia înteţind resentimentele şi urile dintre diverse popoare, sentimente pe care comuniştii crezuseră că le izgoniseră[2]. Cu aceeaşi grijă pentru democraţie, NATO, legitimat de UE, a bombardat o ţară europeană aşa cum nu se mai întâmplase de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Trebuia ca oamenii mărunţi (sărăntocii, cum se spunea odinioară) să se supună noii ordini european-mondiale, să renunţe la suveranitatea lor naţională şi să continue să ofere Europei de Vest o piaţă fără concurenţă şi muncitori ieftini. Acest flux s-a întins mai apoi în toată Europa de Est şi s-au văzut profesori de liceu muncind ca zidari sau menajere, infirmiere specializate îngrijind bolnavii de acasă sau din azile, ştergând curul bătrânilor, ingineri folosiţi ca simpli muncitori pe şantiere de construcţii sau lucrători şi ţărani cărora nu le lipseau competenţele, folosiţi ca sclavi moderni în industria agro-alimentară din Franţa, Germania, Italia şi Spania. „Fericirea e pe câmp”, spunea o celebră emisiune populară a televiziunii franceze ca să-i facă pe telespectatori să uite în ce măsură politica rurală a UE a ruinat mica ţărănime şi a promovat o politică industrială care distruge în Europa (şi în alte părţi) toate ecosistemele, precum şi calitatea apelor şi a aerului. Pe scurt, inventând o monedă unică şi adăugându-i pretextul umanismului liberal al liberei circulaţii a popoarelor, capitalismul european şi mondial îşi lua sarcina de a fluidiza circulaţia mărfurilor în acelaşi timp cu circulaţia muncitorilor (aceştia nefiind prin munca lor decât un echivalent monetar al mărfii). Capitalul găsise astfel un nou remediu la scăderea tendenţială a ratei profitului. Mai mult, în acelaşi proces, organizând competiţia muncii între muncitorii din Vest, mai bine remuneraţi, şi cei din Est, subplătiţi, capitalul zdrobea solidaritatea sindicală, vârful de lance ce a dus în secolul precedent la toate cuceririle sociale care au îmbunătăţit sănătatea şi confortul muncitorilor şi, în general, ale salariaţilor. Această dinamică a liberei circulaţii a oamenilor şi a mărfurilor, nu a adus în esență câştig decât marilor întreprinderi europene, dar şi americane, indiene şi chinezeşti, prin intermediul filialelor lor instalate în Europa. Până la urmă, ceva mai târziu, deschizând toate porţile emigraţiilor extra-europene datorate diverselor războaie neocoloniale duse în Orientul Mijlociu în numele democraţiei, capitalul a declanşat pe solul european războiul tuturor contra tuturor. De pildă, de îndată ce muncitorii veniţi din Magreb refuzau să muncească pentru salarii scandalos de scăzute în agricultura andaluză, se iveau imediat români, pakistanezi, sirilankezi, vietnamezi, filipinezi, indieni etc. … Bingo! Sub pretextul unui mare umanism al deplasării, întreţinut de ONG-uri emanând din puterile economice dominante, multinaţionalele au câştigat războiul de clasă, aşa cum proclamase odinioară cu neruşinare miliardarul american Warren Buffet.
Discursul ideologic
Însă legile economice europene nu erau de ajuns pentru ansamblul dispozitivului. Pentru impunerea unei astfel de noi construcții politice este necesar, ca întotdeauna, un discurs propunând o ideologie, conținând referinţe care să acorde sentimentele de apartenenţă. Aici, discursul constă în a afirma că există un popor european. Ceea ce merită un comentariu. Chiar şi o observare rapidă a spaţiului european al UE ne arată că o atare afirmaţie ţine de un wishful thinking propriu birocraţilor politici, jurnaliştilor şi universitarilor făcuţi din acelaşi aluat. Desigur că noţiunea de popor european poate fi valabilă pentru câţiva milionari dezrădăcinaţi, pentru câteva mii de fotbalişti şi sportivi profesionişti, manechini, artişti ai nimicului postmodern care sunt vânduţi ca simplă marfă; ea poate face trimitere şi la numeroşii jurnalişti stipendiaţi, la universitarii şi cercetătorii obișnuiți ai sălilor de aşteptare din aeroporturi şi ai colocviilor în care se recită (sub acoperirea de „specialişti ştiinţifici”) mantrele produse la Bruxelles. Dar când observ ici-colo în ţările în care cunosc populaţiile în diversităţile lor sociale, spaţiul european al UE se rezumă la euro şi la prezenţa a numeroşi turişti străini timp de câteva săptămâni pe an, apoi, odată terminate vacanţele, toată lumea se întoarce acasă. Iată realitatea banală trăită de câteva zeci de milioane de persoane. E de ajuns să te plimbi prin Italia, Franţa, România, Bulgaria şi Grecia ca să vezi şi să auzi că încarnarea unui popor european e o pură ficţiune, un monstru himeric născut în capetele ideologizate ale birocraţilor ce lucrează pentru organizarea propagandei UE.
Prezenţa atestată a unui popor este semnalată de câteva caractere ireductibile care nu pot fi ocultate decât dacă trăim într-un univers dematerializat, cum e de pildă cel al banilor care n-au patrie şi nici altă limbă în afară de cea a cifrelor. Prezenţa unui popor presupune o limbă comună, chiar dacă unele limbi secundare sunt recunoscute oficial de stat, cum este cazul în Italia sau în România şi în cea mai mare parte a ţărilor Europei central-orientale. Cu excepţia Elveţiei şi a Belgiei, unde sunt patru sau trei limbi oficiale, recunoaşterea limbilor secundare de către stat lasă neschimbată limba oficială, cea a documentelor, a principalelor canale media main stream şi a învăţământului[3]. Situaţia nu trebuie confundată cu cea din vechile colonii europene, unde limba colonizatorilor englezi, francezi, spanioli, portughezi, o vreme olandezi şi cândva germani au rămas limbi de comunicare mai ales în ţări unde mozaicuri de popoare vorbeau pe mici teritorii zeci de limbi uneori la fel de îndepărtate unele de altele cum e româna de finlandeză: cazurile cele mai spectaculoase se găsesc în diversele societăţi melaneziene, papuaşe, fijiene, în lumea amerindiană şi în Africa neagră.
Ceea ce caracterizează limbile popoarelor europene (cum e cazul limbilor tuturor popoarelor de cultură scrisă) este faptul că în fiecare dintre ele există o literatură, o proză şi mai ales o poezie, acest mod fără seamăn de a face o limbă să cânte („să coase” ziceau vechii greci), aşa cum spunea Homer în primul vers al Iliadei, matricea literară a tuturor culturilor europene, căreia ar trebui să-i adăugăm Eneida lui Vergilius:
Μῆνινἄειδε, θεά, ΠηληϊάδεωἈχιλῆος,
οὐλομένην, ἣ μυρί’ Ἀχαιοῖςἄλγε’ ἔθηκε,
Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse… (trad. George Murnu)
Arma uirumquecano, Troiae qui primus ab oris
Italiam, fatoprofugus, Lauiniaqueuenit…
Lupte vă cânt şi pe-oşteanul ce-odată din câmpii troianici
Dus de meniri a sosit în pământul ital, la lavinii… (trad. George Coşbuc)
Or, se pare că birocraţia bruxelleză şi toţi tovarăşii ei de drum care vorbesc „globish”, un fel de engleză minimală specifică anunţurilor din aeroport (străină de limba folosită de englezi şi de irlandezi), limba şi, odată cu ea, cultura literară sunt treburi secundare în raport cu adevăratele chestiuni în care limba nu foloseşte decât la comunicarea de porunci şi de cifre: ceea ce poate să-i facă să se întoarcă în mormânt pe Yeats, ca şi pe T.S. Elliot, Hölderlin, Heine sau pe René Char, pe Lucian Blaga, pe Tudor Arghezi, pe Ady Endre şi Joszef Attila… De aceea lansez o provocare micilor marchizi şi marchize, curtezani şi curtezane ale UE: să-mi găsească un adevărat popor european, în afara unor elite de înalt nivel cultural sau social, care, din punct de vedere istoric, n-au aşteptat pe birocraţii bruxellezi ca să se simtă europeni, începând cu orice profesor de filosofie care predă bazele gândirii moderne începând cu Descartes.
Ca să plămădeşti un popor, e trebuincioasă împărtăşirea elementelor unei saga naţionale, pe care unii o numesc istorie comună, dacă înţelegem prin istorie o naraţiune care nu e niciodată obiectivă după criterii ştiinţifice, ci trebuie doar să enunţe un în-comun la care locuitorii sunt părtaşi, fie şi prin critică. Deoarece criticarea unui discurs, a referinţelor şi a practicilor nu înseamnă să le dai uitării, în lada de gunoi a istoriei, să-l ştergi pur şi simplu. Fără Cancel culture! Feluritele popoare ale UE s-au înfruntat vreme îndelungată ca dușmani plini de dârzenie. Le-au trebuit englezilor şi francezilor cinci secole ca să devină aliaţi şi nu întotdeauna de încredere. Mult timp, principatele germane n-au fost inamicii Franţei, dușmanul lor fiind mai ales Austria şi aşa avea să rămână până la Primul Război Mondial, cu Prusia devenită centrul Imperiului german și asta în ciuda căsătoriei Mariei-Antoaneta cu moştenitorul tronului Franţei, iar mai târziu, a celei lui Napoleon cu Maria-Luiza de Austria. Am putea să extindem exemplele acestor oscilaţii în raportul prieten/dușman, ca-n cazul Franţei şi al Marii Britaniei, la toate curţile Europei de la căderea Imperiului Roman de Apus. Dacă conflictele, chiar şi cele mai sângeroase, n-au lipsit în Europa, nici măcar printre membrii UE, aceste relaţii de pace şi de război n-au creat totuşi un popor unic european cu o limbă unică, ci, dimpotrivă, fiecare a rămas statornic în tradiţia sa. Care poate fi acel în-comun dintre un finlandez şi un italian, dintre un danez şi un maltez, dintre un grec şi un suedez, dintre un român şi un belgian? În afara emigraţiilor forţate în căutarea unui loc de muncă, nu au nimic în comun vizibil cu ochiul liber. E adevărat că există uneori mai multe afinităţi între cetăţenii cutărei şi cutărei ţări stabiliţi în străinătate, dar dacă cel care tocmai s-a instalat nu se integrează în sânul noii sale comunităţi de destin, nimic nu transformă aceste afinităţi într-o apartenenţă istorică, chiar dacă ele sunt exprimate printr-o bună stăpânire a limbii. Nimic nu ne arată totuşi că în sânul UE parteneriatul dintre state nu se va preschimba într-o zi într-un conflict ce va deschide calea spre un Neue Burgerkrieg. Căci nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi şi sub pretextul acestei uniuni să punem o viziune irenică în locul realismului relaţiilor internaţionale. Cine s-ar fi gândit că dezmembrarea post-comunistă a fostei Iugoslavii va conduce la un război de o rară violenţă între republicile asociate, ascunzând în acelaşi timp vechea rivalitate dintre Franţa şi Germania în Balcani? Iar dacă divorţul dintre Cehia şi Slovacia s-a petrecut fără vărsare de sânge, asta n-a împiedicat masacrele de război din Iugoslavia. Să ne reamintim acest lucru pentru a nu construi castele în Spania, cum bine spune un proverb francez. Cel mai pilduitor exemplu al iluziei a UE revine Belgiei, unde se vorbesc două limbi diferite, una germanică şi alta latină, şi unde fiecare grup lingvistic, mai ales flamanzii, îşi doreşte independenţa. UE pluteşte aşadar în cea mai totală confuzie, sprijinind pe de o parte separatismul muntenegrean sau kosovar, dar refuzându-l, pe de altă parte, Cataloniei şi Corsicăi! Ca şi când statele cele mai puternice ar impune celor mai slabe politici de fragmentare pe care le resping când vine vorba de propriile lor graniţe!
UE se bazează în mod fundamental pe acorduri care urmăresc fluidizarea schimburilor economice pentru a scăpa de toate contradicţiile care ar putea impune legile protecţioniste proprii puterii suverane a statelor. Pe măsură ce instituţia căpăta amploare, statele au adăugat la economie cercetarea şi învăţământul (de exemplu, catastrofa Bologna) şi ca să-şi îmbunătățească imaginea cu amăgirea unui nou umanism, deputaţii comisiei au adăugat cultura, cartea, cinematograful, artele frumoase. Or, această atotputernicie a intereselor culturale nu a produs niciodată opere excepţionale, dimpotrivă, odată cu mondializarea, s-au ivit în acelaşi timp o nivelare formală şi o etalare a conformismului care ne oferă opere culturale de o strălucitoare mediocritate, mai puţin în poezie prin aceea că enunţurile sale sunt strâns legate de geniul propriu al fiecărei limbi şi prin urmare sunt greu transpozabile în „globish”-ul uniform. Singurul punct pozitiv al acestei uniuni se arată în legislaţiile promovate pentru prezervarea ecosistemelor, însă şi acelea cu o limită perceptibilă imediat prin faptul că nicio instanţă judiciară sau polițienească nu poate constrânge o ţară să respecte recomandările europene privind vânătoarea şi prezervarea speciilor vegetale, animale şi a mediului natural. Nu îndrăznesc nici măcar să abordez aici problemele justiţiei şi ale toleranţei, într-atât de mari sunt încălcările la care se dedau statele.
În spatele spuselor mângâietoare ale politicienilor și ale jurnaliștilor, știm că războiul clocotește în sânul UE. Un război în esență economic între țările bogate din Vest și țările din fostul bloc sovietic, cu siguranță mult sărăcite, unele, după terapiile de șoc neoliberale, reîntoarse la mizeria interbelică. Dar nu numai atât! În timpul crizei greceşti, nimeni nu a putut să impună germanilor o solidaritate financiară minimală, lăsând Grecia să se sufoce sub povara datoriei sale faţă de Germania şi Franţa. În vreme ce UE oferă împrumuturi enorme fără dobândă fostelor state din Est, iar acestea, în loc să cumpere arme şi centrale atomice europene, cumpără arme şi centrale atomice americane (cu excepţia Ungariei). Exemplele de acest fel sunt numeroase. Războiul în cadrul dreptului de ingerință european în numele statului de drept conceput de Europa occidentală nu este deloc unanim, legislaţia emigraţiei şi cotele impuse de Bruxelles duc la explozii de mânie în ţări care n-au absolut niciun trecut colonial şi nu se simt prin urmare deloc responsabile de repararea acestei catastrofe. Fie că miza e uniformizarea dreptului muncii şi a renumerației, fie raporturile bisericii cu statul, un război surd e dezlănţuit, fără ca cetăţenii să poată interveni cu adevărat, deoarece parlamentul ales nu are practic nicio putere, aceasta fiind concentrată în sânul comisiei nealese şi în adunările şefilor de stat. Trăgând linie, ceea ce pare cert este scopul iniţial şi ultim al UE. Ea este o zonă federală de liber schimb supusă puterilor bancare internaţionale într-un spirit neoliberal al cărui finalitate se arată limpede: menținerea actualilor poli de bogăţie şi de sărăcie.
Europa promitea un loc de muncă pentru toţi, însă şomajul nu face decât să sporească, chiar dacă e disimulat, ca-n Germania şi Franţa, de explozia muncilor precare. Europa promisese stabilitate financiară în vreme ce moneda unică a generat o uriaşă creştere a preţurilor obiectelor şi alimentelor de consum curent. Pe scurt, Europa era fericirea de după războiul rece. Însă, după cum se poate constata, exploatarea salariaţilor rămâne statornică. Bineînţeles, există un curent care socoate că poate reforma Europa din interior modificându-i regulile de funcţionare. Dar unde s-a mai văzut ca o gigantică maşină birocratică furnizând salarii excelente, avantaje fiscale şi pensii fără echivalent să vrea să se reformeze? A schimba UE înseamnă mai întâi a o pune la pământ pentru a o reconstrui cu totul alte baze sociale şi, prin urmare, politice. Iată dorinţa pioasă a trâmbiţaşilor discursului unei „Europe sociale”, însă în actualul cadrul UE definit prin Tratate alcătuite după cum sunt în prezent, ea nu e decât o mare cacealma.
Într-unul din aforismele lucrării sale Călătorul şi umbra sa, Nietzsche scria: „Poate că Europa nu trăieşte decât în treizeci de cărţi vechi ce n-au îmbătrânit niciodată”. În ceasul generalizării unei Cancel culture, tare mă tem că aceste cărţi vechi nu ne mai sunt la îndemână.
[trad. Claudiu Gaiu]
—
[1] Nemţii ar mai fi putut adăuga despre oamenii din Sud: „buni doar să încalece femeile din Nord care tocmai de aceea merg acolo în vacanţe.”
[2] Vezi remacabilul film al lui Kusturica, Ungerground.
[3] Legat de acest subiect, să reamintim revolta numeroşilor catalani care cereau învăţământ în castiliană şi nu într-o limbă ce nu e vorbită zi de zi decât la ţară şi-n micile oraşe. E şi cazul gaelicei în Irlanda, care trebuie predată tuturor locuitorilor care nu provin din cele două provincii din Nord-Est în care gaelica este limba vorbită în familie, la muncă şi în relaţiile sociale.
About the Author
Claude Karnoouh Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat a fost Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017) (ed. Sedcom Libris, 2020). Un prieten statornic al României, Claude Karnoouh a murit la București în septembrie 2021.
Related Posts
Cum se explică ruina stângii politice din România şi… din Europa ? →
Extrem de enervantul cuvânt „comunitate” și subtextul său sociologic →
Cancel Culture. Câteva remarci scurte asupra gândirii istoriei, politicii şi culturii →
Comentarii recente