Recenzie: „De la liberalism la neoliberalism. Evoluția doctrinară a unei elite periferice”, de Dan Velicu
În peisajul literaturii românești privitoare la doctrina liberală și, s-ar putea spune, privitoare la doctrine în general, cartea lui Dan Velicu (apărută la editura Scrib, în 2011) reprezintă un demers deosebit. Lucrarea își confirmă locul aparte în primul rînd prin anvergura ambițiilor teoretice. Deși urmează un fir istoric, nu este câtuși de puțin o lucrare de istorie pură: aspectele doctrinare, problemele teoretice, dilemele politice ocupă locuri absolut centrale, completând și amplificând excursul istoric. Deși are în vedere liberalismul românesc, nu este câtuși de puțin o cercetare cantonată în problematica autohtonă: doctrinele liberale europene, experiențele industrializării și modernizării în diverse state ”periferice”, interpretările politice și economice influente în America Latină, sunt prinse în vizorul analizei într-un efort de căutare a cadrului teoretic și comparativist optim pentru înțelegerea modernizării și liberalizării din secolele XIX și XX. Având mereu în vizor modernizarea economică și politică a României, autorul nu uită să o contrasteze explicativ cu modernizarea Franței sau a Germaniei. Deși se concentrează asupra perspectivelor liberale, nu omite să evoce și comenteze (fie și expeditiv), ideile conservatoare sau pe cele de stânga: Petre Carp, Maiorescu, Eminescu și Rădulescu-Motru sunt audiați la locul potrivit, la fel ca Marx, Zeletin sau Dobrogeanu-Gherea acolo unde este cazul. Deși analiza începe cu perioada istorică a Revoluției franceze și merge doar până în 1938, autorul nu ratează ocazia de a exploata cercetări teoretice noi, așa cum sunt cele (deja clasice) ale lui Immanuel Wallerstein sau analizele dezvoltării și globalizării făcute la începutul mileniului III. Deși politicile economice sunt în centrul dezbaterii, nu lipsesc nici analize politice, nici trimiteri la idei filosofice sau la unele aspecte morale. Cartea este, prin urmare, de o bogăție extraordinară, și capacitatea sa de a oferi cititorului o privire caleidoscopică asupra liberalismului și neoliberalismului face parte dintre meritele notabile ale demersului făcut de Dan Velicu. Cititori cu foarte diverse interese și înclinații vor găsi toți în rezultatele acestui demers elemente care să le absoarbă atenția.
Evident, avantajul de a fi cedat tentației unei incursiuni atât de vaste și de variate nu rămâne fără o contraparte mai puțin luminoasă, atuurile demersului nu se pot menține complet libere de anumite consecințe discutabile. Un ingredient inevitabil al oricărui demers de acest tip este eclectismul: există nenumărate prisme prin care lucrurile sunt privite, dar sintetizarea și finalizarea explorărilor (dacă este posibilă) rămâne în sarcina cititorului. Tema cărții este amplă, poate chiar – dintr-un punct de vedere – prea amplă, ceea ce are ca efect inevitabil trecerea accelerată prin anumite arii de dezbatere care ar fi îngăduit (sau chiar reclamat imperativ) analize mai complexe și contraargumentări mai sistematice. Din același motiv, autorul se vede uneori silit să-și întrerupă discuția înainte ca propriile sale concluzii să fie pe deplin limpezi pentru cititor. În sfârșit, în anumite zone de interes dezbaterea îmbracă un ton prea sentențios și tezist: anumiți autori sunt fixați într-un insectar teoretic sub rubrici ca ”Teze și erori”, ca și cum o listă de teze și ”erori” ar putea tranșa chestiunile puse sub lupă.
Cu toate acestea, cartea trădează anumite calități de excepție ale autorului și face oferte intelectuale foarte utile pe mai multe direcții de explorare a „continentului” liberal. Mai întâi de toate, trebuie semnalat că, într-un domeniu în care excelează abordările ideologice sau doctrinare, ea dovedește că se poate încă gândi liber, pe baza faptelor, datelor și argumentelor, nu în virtutea automatismelor de gândire, a poncifelor și a locurilor comune. Dan Velicu este un spirit liber, care se reîntoarce la fapte și nu ezită să spună lucrurilor pe nume, fără a face concesii nici apologeticii liberale, nici ideologiilor furios antiliberale. El notează cu exactitate evoluția fenomenului, dar nu se lasă furat de aura sa politică sau intelectuală, ci anexează fără menajamente și conotațiile sale negative sau nefaste. Bunăoară, fără a neglija efectele modernizatoare, asupra României, ale unor cadre instituționale noi (Regulamentul Organic), el constată sec și procesul de uzurpare a drepturilor țăranilor realizat prin același cadru (p. 133). La noi, unde domină atât de des și atât de obstinat, stilul monolitic de gândire, această capacitate de a vedea fenomenul social sub diversele sale aspecte, inclusiv sub cele contrastante, de a contrapune ingredientele benefice celor malefice ale aceluiași curs de evenimente, și deci de a depăși ideologizarea monocoloră, trebuie evidențiată și elogiată.
Nu altfel stau lucrurile în ceea ce privește evaluarea rolului monarhiei în modernizarea politică și economică a României. Într-un spațiu în care entuziasmul pro-monarhic dezlănțuit, cu unele tente isterice, se ciocnește steril de tampoanele ruginite ale unui antimonarhism îngust și încăpățânat Dan Velicu consemnează obiectiv atât meritele, cât și marile responsabilități și culpe ale monarhiei. Eroarea lui Carol I (personaj istoric adesea adulat azi, în ciuda unor limite și carențe foarte vizibile) de a împinge România într-un tratat economic păgubos cu Austro-Ungaria și în raporturi contractuale necurate cu anumite firme germane (pp. 224-229), și, poate chiar mai mult, eroarea sa de a promova sistemul politic pseudo-democratic bazat pe principiile „rotativei guvernamentale” și ale ”dictatului” guvernului asupra Parlamentului (p. 183), sunt expuse limpede și conclusiv.
Se conturează clar aici poziția (și azi vizibilă, din nenorocire) de ”etern perdant” pe care și anumite situații istorice obiective, dar și politicile iresponsabile ale elitelor noastre conducătoare, au rezervat-o României. Diagnosticul foarte sever asupra performanțelor elitelor autohtone apare în câteva rânduri foarte clar în cartea de față, care se constituie astfel într-un element important al demitizării necesare a claselor dominante românești. Un singur exemplu este grăitor: cauza decăderii sociale, conchide Dan Velicu, nu a fost capitalismul, ci degenerarea politică produsă prin aceea că ”elita funciară este preocupată de controlul puterii politice și acapararea funcțiilor administrative ale statului” (p. 313).
Alte elemente ale procesului demitizării istoriei noastre recente sunt demitizarea proprietății și cea a ”miracolului” economic românesc interbelic. Demitizarea proprietății nu se face decât indirect, prin invocarea pozițiilor adoptate de anumiți lideri liberali, ca Vintilă Brătianu. Cititorul de azi va putea astfel afla cu legitimă surprindere că liderii PNL din prima parte a secolului XX aveau o concepție pragmatică și rațională asupra proprietății, pe care o înțelegeau nu ca „dat natural” sau ca realitate ”sacră și inviolabilă”, ci ca pe o realitate socială care se justifică în măsura în care îndeplinește funcțiuni sociale pozitive (p. 295). Avem aici încă o dată măsura regresului căreia i-a căzut victimă România în a doua parte a secolului XX, și care se menține și azi, când grupuri de interese bine determinate, adesea inavuabile, manipulează opinia publică propagând aberațiile caracterului ”sacru și inviolabil” al proprietății, sau ale esenței ”naturale” a proprietății, înțeleasă (fantasmagoric) ca ”prelungire” a propriului corp (al proprietarului). Și alți lideri liberali, ca Ionel Brătianu sau ca I. G. Duca și Mihail Manoilescu, au optat pentru poziții pragmatice și rezonabile, în probleme cum sunt intervenția statului în economie, protejarea economiei naționale de interese acaparatoare care acționează (astăzi ca și acum o sută de ani) sub pretextul ”libertății nediminuate a pieței” (p. 294-310).
În sfârșit, autorul nu ezită să demonteze mitul ”formidabilei” dezvoltări economice a României după 1918, și mai ales după 1933, indicând perfect judicios că România a rămas și în aceste perioade o economie predominant agrară, înapoiată, capabilă doar să exporte materii prime, și în care 80% din populație lucra în agricultură. Practica de azi, a idilizării României interbelice, primește astfel o binevenită punere la punct.
Cartea despre care vorbim ni-l recomandă pe Dan Velicu drept un autor cu excelente calități intelectuale, în primul rând cu o intuiție sigură a realității ca atare, a lucrurilor incontestabile. Chiar dacă nu a primit totdeauna îndrumările intelectuale optime (lucru atestat de o serie dintre lucrările pe care le-a folosit, nu totdeauna de prima mână la nivel mondial: căci nu Pierre Manent sau Francisco Vergara sunt cei mai autorizați comentatori ai liberalismului, după cum nici Alex Mihai Stoenescu nu este o sursă serioasă pentru istoria României), și nu și-a exersat suficient capacitatea argumentativă, el a probat o impresionantă capacitate de explorare și o remarcabilă forță de penetrare ideatică. Cititorul are toate îndreptățirile să aștepte de la Dan Velicu noi rezultate de mare interes.
Related Posts
Umanitarismul bine temperat: Gabriel Liiceanu îmbrăcat în zale anticomuniste →
Sub înțeleapta îndrumare a tov. Nicolae Manolescu →
Liberalism contrafăcut: Andrei Muraru →
Comentarii recente