Alegeri municipale în Spania: cea mai mare victorie a stângii e înfrângerea care n-a fost zdrobitoare
Poate și pentru că sunt obișnuit cu fenomenul electoral din România, nu mă voi alătura celor care văd în rezultatele alegerilor municipale și regionale spaniole din 24 mai o mare victorie a stângii. Realist vorbind, și strict pe cifre, cele două partide-sistem – Partidul Popular (PP) și social-democrații (PSOE) – continuă să controleze mai mult de jumătate din voturi și domină împreună multe parlamente regionale și consilii municipale, ceea ce reprezintă azi, la jumătatea lui 2015, un rezultat mult mai prost decât indicau sondajele de la începutul lui 2013, înainte de apariția pe scenă politică a Podemos (și ulterior Ciudadamos).
Trebuie să le reamintesc, sau să-i informez pe cititorii noștri, că pentru prima oară în istoria electorală de după Franco în primăvara lui 2013 cele două partide-sistem fuseseră creditate constant cu un rezultat sub 50%, ceea ce ar fi însemnat că „o mare coaliție” la guvernare după modelul german Merkel-SPD, care să funcționeze în favoarea establishmentului, ar fi fost imposibilă. Din spate venea puternic Izquierda Unida (IU, formațiunea stângii spaniole constituită în jurul istoricului Partid Comunist Spaniol) care la un moment dat ajunsese să fie creditată cu 15-16% intenție de vot, fiind a treia formațiune în preferințele spaniolilor. Pe măsură însă ce Podemos a prins formă (începând cu ianuarie 2014, înainte de alegerile europene) această formațiune a avut o creștere constantă. Creșterea însă nu pare să fi accesat un bazin electoral nou ci s-a făcut în dauna IU, ai cărei lideri au făcut la început un pas în spate, făcând loc acestei stângi „cool” și primind-o cu urale în Parlamentul European. Din punct de vedere electoral Podemos nu a făcut însă decât să mute niște voturi dintr-un buzunar (autentic) de stânga într-un alt buzunar de stânga (rămâne de văzut cât de autentic), ceea ce a început să-l enerveze tot mai mult pe Cayo Lara, liderul național al IU, care a fost înregistrat în urmă cu câteva săptămâni plângându-se într-o reuniune la vârf, fără public, a IU, că „Podemos ne ia toate voturile”. Asta, după ce în februarie îl acuzase pe Pablo Iglesias că ar pregăti „o preluare ostilă” a IU, comparându-l cu Groucho Marx (care, într-unul din filmele cu „frații Marx”, zice la un moment dat: „Acestea sunt principiile mele. Dacă nu-ți plac, am și altele.”).
Așa că, deși după alegerile europarlamentare din 2014 se părea că Podemos și IU vor face liste comune și apariția Podemos va dinamiza și stânga istorică spaniolă, așa ceva nu s-a mai întâmplat. Relațiile dintre cele două formațiuni, care sunt colege în parlamentul european, sunt mai degrabă glaciale. IU s-a regăsit în prag de alegeri cu electoratul decimat și nevoită să se diferențieze cumva de stânga „cool” reprezentată de Podemos, în condițiile în care Podemos au preferat să meargă singuri în alegeri sau în coaliții dominate de ei. Discursul IU a mizat pe afișarea unor valori precum experiența, maturitatea politică și tradiția verificată de luptă. Dar rezultatul alegerilor a fost foarte slab, poate de neimaginat în urmă cu numai doi ani. IU a ieșit din mai multe parlamente regionale și a pierdut enorm la nivelul consiliilor din marile orașe, cea mai gravă situație înregistrându-se chiar la Madrid, unde a pierdut 75% din voturi față de alegerile din 2011 și toate locurile pe care le deținea în consiliu. Totuși, Alberto Garzon, unul din liderii importanți ai IU, a salutat succesul de la Madrid al listei Podemos și a subliniat încă o dată necesitatea unei unități a tuturor forțelor și platformelor de stânga. Mai ales că în puținele municipalități unde cele două formațiuni au colaborat electoral (Barcelona, Bilbao, Zaragoza, Coruna și Pontevedra) rezultatele au fost încurajatoare, chiar spectaculoase. În La Coruna „Mareea” Podemos + IU a reușit să învingă PP-ul care guverna de pe timpul lui Franco.
IU a revenit astfel la bazinul său electoral tradițional de cca. 5%, ceea ce i-a adus un pic peste un milion de voturi și în jur de 2000 de consilieri locali, inclusiv câteva primării mici. De cealaltă parte Podemos, care nu a ascuns niciodată că se bazează pe același electorat ca și IU (un lider al său, Luis Alegre, comentând în jurul afirmațiilor lui Cayo Lara că „voturile nu sunt proprietatea nimănui” și „e de neînțeles atitudinea acestuia”), a intrat în mai multe parlamente regionale, a câștigat (la limită și cu ajutorul IU, după cum am spus mai sus) primăria Barcelonei (de fapt viitorul primar va fi o activistă împotriva executărilor silite sprijinită de Podemos) și a fost la un pas să câștige și primăria Madridului, lista sa – „Ahora Madrid” – fiind învinsă cu doar 40.000 de voturi de lista Partidului Popular. La votul popular este greu de estimat ponderea Podemos în cadrul alegerilor municipale, deoarece Podemos a intrat sau a sprijinit diverse liste și coaliții locale care nu se vor mai regăsi în mod obligatoriu în cazul unor alegeri generale. Totuși, pe baza votului de la alegerile regionale („autonomicas”) Podemos ar beneficia într-un ipotetic parlament care urmează a se decide peste câteva luni de 53 de locuri (15%). Acestea sunt insuficiente pentru a pune în pericol o mare coaliție pe model german PP-PSOE. Și, de fapt, ele sunt insuficiente pentru a însemna cu adevărat ceva. Sistemul a dovedit prin alte părți că poate „înghiți” cu succes un asemenea afront. Cum ciclul electoral în Spania durează 4 ani, este greu de crezut că Podemos va rezista ca SYRIZA (o formațiune care avea totuși experiență politică în spate) și va reuși să câștige efectiv puterea în 2019, în condițiile în care partea mai dificilă a crizei pare să fi trecut.
Rezultatul acestor alegeri nu este unul istoric, pentru că sistemul cvasi-bipartid spaniol e aproape de momentul imploziei, dar ar mai avea nevoie de un mic brânci. Care nu a venit acum. Este clar că după ce aproape 40 de ani alegătorii spanioli fuseseră obișnuiți să vadă jocul politic local și național în termeni de majorități absolute, de acum încolo lucrurile se vor schimba radical. Sigur, pe ansamblu tot partidele-sistem au câștigat, dar măcar nu au mai făcut-o zdrobitor. Totuși nu văd cum ar putea schimbările radicale de la nivel politic să producă și niște consecințe practice dacă principalele forțe ale stângii radicale din Spania, adică IU și Podemos, nu vor găsi o modalitate de a-și extinde colaborarea dincolo de succesele punctuale din Barcelona, Zaragoza și La Coruna. Experiența altor țări europene, în care foștii dușmani au ajuns să guverneze împreună special ca să bareze accederea stângii la guvernare, ar trebui să-i pună pe gânduri pe liderii celor două formațiuni, și mai ales pe Pablo Iglesias. Se pare că de el depinde dacă Podemos se va transforma în ceva populisto-politicianist sau își va respecta principala promisiune făcută alegătorilor: Spania poate fi schimbată în bine, iar înfrângerea de acum, care n-a fost zdrobitoare, se va putea transforma într-o victorie.
Comentarii recente