Focus batran

Publicat pe aprilie 7th, 2017 | de Lucian Sârbu

2

Țara cu milioane de fantome, sau de ce pensionarii viitorului nu vor pune presiune suplimentară pe bugetul de pensii

Suntem avertizați de fel de fel de specialiști cu cravată că bugetul de pensii este nesustenabil și că situația se va agrava după ce vor ieși la pensie generațiile născute după 1965. Teoretic, momentul nu mai e departe: cei născuți în 1966 vor împlini 65 de ani în 2031, adică peste numai 14 ani.

Numai că raționamentul pornește de la o premisă greșită, și anume aceea că toți membrii generației post-1966 vor avea dreptul la pensie de bătrânețe (sau, cel puțin, la pensie integrală, fără penalizări). În realitate lucrurile nu stau câtuși de puțin așa. Nu doar că generația „decrețeilor” nu va pune presiune pe pensii, dar peste 14 ani o mulțime dintre pensionarii actuali, care pun o presiune majoră pe sistem – și vom explica mai jos motivul – vor fi „ieșit din sistem”, după cum elegant se exprima cândva dl. Boc. Iar „decrețeii” vor fi, cel mai probabil, insuficienți pentru a-i înlocui, oricât de absurdă și contraintuitivă ar părea o astfel de afirmație.

Să explicăm acest paradox, care nu e paradoxal deloc

E de notorietate faptul că după decretul 770/1966 natalitatea a explodat în România, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 născându-se cea mai numeroasă generație din istoria României.

Să presupunem, pentru simplificarea argumentului, că vârsta normală la care intră cineva pe piața muncii, adică semnează primul său contract de muncă legal, e de 21 de ani. Asta înseamnă că azi, în 2017, ar trebui să fie activi pe piața muncii cei născuți cu aproximație între 1952 și 1996. Din păcate ultimul „Anuar Statistic” disponibil pe situl INSSE nu conține decât numărul nașterilor începând cu 1960, dar găsim informații legate de perioada precendentă în alte studii [1]. Începând cu 1952, până în 1996, s-au născut undeva în jur de 16,5 milioane de români.

Pe de altă parte, uitându-ne la piața muncii[2], observăm că numărul angajaților și al șomerilor (deci toți cei care formează populația asigurată, care va beneficia de pensie în viitor, tocmai pentru că participă legal la piața muncii), chiar și în cazul celor mai optimiste evaluări, nu depășește 5,2 milioane. Așadar, numai cca. 31,5% din câți s-au născut în intervalul vizat. Nici măcar o treime.

Dar ce e cu restul de 11,3 milioane? Cu certitudine există un număr de oameni născuți în intervalul 1952-1996 care nu pot participa din motive obiective la piața muncii de aici: fie, între timp, au decedat, fie au emigrat, fie nu muncesc din principiu (ex. femeile casnice) fie, pur și simplu, deja s-au pensionat anticipat, pe caz de boală sau ca urmare a desfășurării unei activități specifice care oferă privilegiul pensionării la o vârstă mai mică decât cea standard (procurori, militari etc.). Sau pur și simplu muncesc la negru, ceea ce înseamnă că atunci când vor atinge vârsta legală de pensionare e foarte probabil să nu aibă dreptul la pensie de bătrânețe. Pentru că deși pensia este un drept, nu este un drept universal, ci unul de care beneficiază numai cei care au realizat un stagiu minim de cotizare de 15 ani (adică au lucrat cu forme legale minim 15 ani pe piața muncii din România, sau din Europa, după cum vom vedea mai jos):

„Art. 52. Pensia pentru limita de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc, CUMULATIV (n.m), la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare sau în specialitate, după caz, prevăzute de prezenta lege. – Legea Pensiilor 263/2010”

Având în vedere că numai 5,2 milioane din cei 16,5 milioane de cetățeni născuți pe teritoriul României[3] în perioada 1952-1996 muncesc legal, e de la sine înțeles cam care va fi presiunea pe sistemul de pensii atunci când toți aceștia vor ajunge pensionari: una cu mult mai mică decât ar putea fi în realitate. Dacă mai ținem cont și de faptul că în România cam o treime dintre salariați au salariul minim (ceea ce înseamnă că, dacă vor continua tot așa, la bătrânețe vor primi o pensie de ultra-mizerie, nici măcar la nivelul mediu, care oricum e mic, ci la nivelul minim) nici nu mai merită să ne batem capul cu calculele. Comparativ cu pensiile bătrânilor de azi, pensiile bătrânilor din viitor vor și mai mici, și mai puține.

Conturile de pensii private confirmă dezastrul care urmează

Dar să ne uităm un pic la generațiile mai tinere. Cel puțin teoretic toți cei născuți după 1973 ar trebui să fie înscriși în pilonul II de pensii [2]. Vorbim de un număr de cca. 8,3 milioane de români cu vârsta între 21-44 de ani. Lăsând la o parte faptul că însuși numărul acestora depășește cu mult numărul populației active pe piața muncii, statisticile publicate de ASF ne arată că până acum nu au fost înregistrați în sistem decât 6,8 milioane de participanți. Restul de 1,5 milioane pur și simplu nu au muncit niciodată legal, nici măcar o zi, ca să poată fi înregistrați în sistem.

Mai mult: în februarie 2017 numai 3,89 de milioane de participanți viraseră o contribuție, oricât de măruntă (adică munceau pe teritoriul României), ceea ce înseamnă cca. 45% din generația 1973-1996. 2,9 milioane nu viraseră în luna februarie 2017 niciun fel de contribuție (deși viraseră ceva în trecut, ceea ce înseamnă că au fost cândva activi pe piața muncii din România, măcar o lună) și 132.000 nici măcar nu viraseră vreodată ceva (adică se înscriseseră în pilon dar nu apucaseră să muncească vreodată legal pe teritoriul României – nici măcar o lună). Contribuția medie a celor 3,89 milioane de participanți fusese în februarie de 141 RON, corespunzând așadar unui salariu brut de cca. 2.800 de lei – sensibil mai mic, cu cca. 12%, decât salariul mediu brut oficial pe economie (ceea ce va însemna în viitor și o pensie ceva mai mică decât pensia medie din viitor). Nu ne rămâne decât să concluzionăm că salariile ceva mai mari din economie sunt în zona angajaților de peste 45 de ani, adică născuții din perioada 1952-1972, care însă – luând în calcul cifra de 5,2 milioane de participanți la piața muncii – nu ar mai rămâne să fie decât (5,2 – 3,89 =) 1,31 milioane. Asta, în condițiile în care în perioada 1952-1972 s-au născut 8,1 milioane de români! Unde or fi restul de (8,1 – 1,31 =) 6,79 milioane, numai bunul Dumnezeu știe, dar pe piața muncii din România, cu siguranță nu! Exceptându-i pe decedați, unii dintre ei, nu puțini, cu siguranță s-au pensionat deja. Dar câți dintre ei nici n-au murit, nici nu s-au pensionat, nici nu muncesc cu forme legale în România, e un mister pentru toată lumea, care rămâne să fie descifrat atunci când autoritățile vor avea bunăvoința necesară. Pur și simplu oamenii ăștia sunt niște fantome statistice. Milioane de fantome.

Munca înainte de 1990

Teoretic, păstrând ca referință vârsta de 21 de ani (strict pentru coerența demonstrației) în 1989 ar fi trebuit să fie activi pe piața muncii cei născuți cu aproximație între 1929-1968. Sigur, lucrurile sunt un pic mai complicate, deoarece:

- în perioada interbelică mortalitatea infantilă era mai ridicată decât în regimul comunist (în jur de 2% din numărul copiilor, dacă e să dăm crezare informațiilor din epocă);
- după 1940 o parte a populației născută pe teritoriul României în intervalul amintit ajunge în URSS sau la bulgari, plus că evreii au emigrat masiv după război;
- după 1945, odată cu industrializarea, mulți au ajuns să lucreze legal, în joburi full-time, încă de la 17-18 ani, nu (doar) de la 21, vârsta luată ca etalon în acest articol;
- în 1989 vârsta de pensionare standard era diferențiată între bărbați (60-62 de ani) și femei (55-57 de ani), dar și între diverse profesii și grupe de muncă riguros respectate.

Ceea ce puțină lume știe e că înainte de 1990 munca era obligatorie, obligativitatea fiind reglementată prin Legea 24/1976 „privitoare la recrutarea și repartizarea forței de muncă” (i se spunea în epocă „legea [împotriva] parazitismului”) care stipula încă din preambul:

„În Republica Socialistă România dreptul la muncă este garantat prin Constituție, fără nici o discriminare. Fiecare cetățean are, potrivit Codului muncii, dreptul și indatorirea [n.m.] de a desfășura o activitate utilă societății, care sa-i asigure mijloacele de existență și de dezvoltare spirituală.”

În România de dinainte de 1990 munca era obligatorie și statul degeaba – un delict.

Legea 24/1976 era atât de dură încât conferea competențe Miliției în vederea depistării cetățenilor care nu munceau și a îndrumării lor către unitățile de producție. Practic, în România de dinainte de 1990 nu puteai să nu muncești deoarece statul degeaba era un delict în sine. Altfel zis, în România de dinainte de 1990 nu puteai să nu acumulezi „vechime în muncă”.

Din cauza caracterului său restrictiv Legea 24/1976 a și fost, de altfel, printre primele abrograte, încă din decembrie 1989, de către noua putere revoluționară în frunte cu Ion Iliescu și Silviu Brucan.

Pentru simplificare voi lua însă ca referință vârsta de 60 de ani ca standard al vârstei de pensionare de dinainte de 1990, așadar intervalul celor născuți între 1929-1968 (cei care aveau 60 de ani, respectiv 21 de ani în 1989) pentru a delimita generațiile active pe piața muncii în 1989. Cu excepția anilor de război, când natalitatea a fost mai scăzută – din motive obiective – informațiile sunt precise. În plus, există „Anuarul Demografic” de la INSSE care conține piramida populației la 1968.[4] Punând cap la cap toate informațiile, coroborând și cu evenimentele istorice (pierderea Basarabiei și a Cadrilaterului) putem aproxima numărul populației aflată la vârsta activă în 1989: undeva în jur de 12-13 milioane de cetățeni.

Or, în 1989 România știm că oferea 8,1 milioane de locuri de muncă, și alți vreo 2 milioane de cetățeni erau ocupați în agricultură, la CAP-uri. Aceștia devenind ulterior pensionari agricultori, cu pensii mici, e drept – dar tot pensii și alea.

Nu are rost să comentăm asupra calității, cantității sau necesității muncii depuse de oameni în timpul regimului de dinainte de 1989, ca să facem vreo apreciere cu privire la dreptul la pensie al acestor cetățeni, sau la mărimea pensiilor la care au dreptul. Dar chiar și privind sec cifrele acestea observăm că, spre deosebire de regimul actual, regimul comunist a avut capacitatea de a transforma în pensionari vreo 80% dintre cei care puteau fi transformați în pensionari. De aici provine, de fapt, problema sistemului de pensii actual: de la faptul că zeci de ani în România s-a muncit legal și corect (nu discutăm de eficiență!), iar locurile de muncă erau asigurate din abundență pentru cetățeni. După care, brusc, pentru generațiile următoare, locurile de muncă au secat. În fond, să ne gândim ce ar fi fost dacă și cei născuți între 1952-1996 ar fi fost acum ocupați în proporție de 80%: am fi vorbit de cca. 13,3 milioane de salariați și de un raport salariați / pensionari foarte sănătos, de 2,6…

Cum bine știm, pe lângă rata mare de ocupare asigurată de regimul de dinainte de 1989 (implicit, numărul mare de cetățeni pensionabili) au venit și pensionările forțate din epoca de tranziție, care au crescut artificial numărul pensionarilor, cu oameni aflați încă la o vârstă activă, apoi pensiile speciale, fraudarea sistemului de pensii de invalidate, mutarea unor fonduri către Pilonul 2 ș.a.m.d., astfel încât asistăm la dezastrul actual, când raportul salariați / pensionari se învârte – evident nesustenabil – în jurul cifrei 1, și deficitul fondului de pensii se pare că va atinge în acest an, după unele surse, 28 de miliarde de lei (peste 3% din PIB).

Trei exemple de viitori pensionari vulnerabili

Cei care erau în floarea vârstei pe la începutul anilor ’70, când a început industrializarea forțată a lui Ceaușescu, au prins destul de binișor o perioadă de vechime într-un job legal, sigur și plătit corect – cel puțin până prin 1996-1997. După ei, însă, urmează potopul: adică generațiile care nu au mai apucat să lucreze sub regimul comunist, sau au făcut-o mult prea puțin, ceea ce înseamnă că nici măcar cei 15 ani minim necesari pentru a solicita pensie de bătrânețe nu au fost adunați sub protecția relativ sigură a Legii 24/1976, care te obliga să te încadrezi în muncă oricât de neangajabil ai fi fost.

De aceea există câteva cazuri de viitori bătrâni în mod particular vulnerabili:

1. Cei care la data pensionării nu vor aduna 15 ani de vechime legală în muncă, nici în România, nici cumulat cu perioadele de muncă legală din străinătate: aceștia nu vor avea dreptul să ia o pensie de bătrânețe decât dacă vor continua să muncească (legal) după vârsta de 65 de ani până vor ajunge la stagiul minim. Numărul lor e complet necunoscut, dar vor fi drame. Și nu puține. Chiar dacă anul 2031 pare încă departe, simplul fapt că autoritățile au oferit recent populației o portiță legală prin care poți, pentru o perioadă limitată, „să cumperi vechime în muncă” arată că problema începe să fie sesizată. Momentan „achiziția de vechime” e limitată la maxim 5 ani și doar pentru scurtă vreme, dar mă tem că în viitorul nu prea îndepărtat va fi nevoie de asemenea inițiative care să facă posibilă achiziția unor …decenii de muncă (pentru cine își va permite, firește).

2. Cei care vor aduna stagiul minim de 15 ani, dar nu și pe cel complet de 35 de ani: în funcție de nivelul salariului și de anii lipsă e posibil ca pensia lor să se ridice undeva până pe la punctul de pensie (care azi e 917 RON), dar cel mai probabil va fi sever sub acesta, mai ales dacă anii de muncă legală nu vor depăși 20-25.

  • Să dăm un exemplu concret de calculație: dacă dl. Popescu a lucrat legal doar 25 de ani între 21 și 65 de ani, atunci în acești 25 de ani dl. Popescu ar fi trebuit să aibă o leafă anuală de 1.4 ori mai mare (cât e raportul dintre „stagiu complet / stagiu lucrat efectiv”, adică 35/25) decât leafa medie anuală din economie doar ca să ajungă atunci când se pensionează la egalitatea „1 pensie lunară = 1 punct de pensie”. În banii de acum de pildă (februarie 2017), dl. Popescu ar trebui să obțină un salariu net, curat, de cca. 3300 RON. Greu de crezut pentru cineva cu goluri mari în carieră. Iar dacă dl. Popescu nu va aduna decât 20 de ani munciți legal, atunci în banii de azi ar trebui să fi avut  în cei 20 de ani de carieră legală o leafă de (35/20 =) 1.75 ori mai mare decât leafa medie, adică 4200 RON net pentru a avea dreptul la o pensie cu o valoare aproximativ egală cu valoarea punctului de pensie. Evident, vorbim de SF-uri. Pentru că e mult mai probabil ca persoanele cu goluri mari în carieră să fie slab calificate și slab instruite asupra drepturilor proprii, lucrând mult din punct de vedere legal la nivelul salariului minim sau numai un pic peste, ceea ce înseamnă că la momentul pensionării pensia care li se va cuveni va fi pe la nivelul pensiei minime garantate (care astăzi e 520 de lei), și nimic mai mult.

3. Cei care au stagiu complet, dar cumulat din perioade mici de muncă, neconcludente, în România și în alte țări.

  • Să zicem că între 1977-2017 dl. Ionescu a adunat 35 de ani de muncă legală, din care 17 în România, 11 în Italia și 7 în Spania. Teoretic, dl. Ionescu nu are dreptul legal de a lua pensie decât în România, dar întrucât a acumulat cel puțin un an de muncă și în Italia, și în Spania, el va avea dreptul și la câte o pensie din aceste două state, chiar dacă, luat pentru fiecare stat occidental în parte, nu are stagiu minim. În acest caz d-lui Ionescu i se va calcula pensia din România: mai întâi cea normală la care are dreptul, apoi așa zisa pensie „teoretică” / ipotetică, adică pensia pe care ar fi obținut-o dacă ar fi lucrat toți cei 35 de ani în România. La final statul român îi va acorda pensia cea mai favorabilă. Să exemplificăm. D-lui Ionescu i se va calcula la început pensia normală. Să zicem că pe cei 17 ani lucrați în România d-lui Ionescu îi iese un punctaj total 14,81219 [5], deci coeficientul său de pensionare va fi de (14,81219/35 = ) 0,42320. Pensia lui „normală” va fi astfel 917 RON * 0,4232 = 388.07 RON. De fapt 520 RON, întrucât asta e pensia minimă pe care statul se angajează să o plătească celor care au realizat (măcar) stagiul minim. Apoi, se ia media punctelor obținute cât timp a lucrat în România: 14,81219/17=0.8713 puncte anuale și se presupune că ar fi lucrat toți cei 35 de ani în România cu punctajul său istoric de 0.8713. Asta înseamnă un punctaj total de 35*0,8713=30.4955, deci pensia „teoretică” va fi 30.4955/35*917=798.98 RON. Întrucât 798.98 > 520, pensia lui din partea statului român, după 35 de ani de muncă, va fi de 798.98 RON, și … cam atât. Mai departe, conform caselor de pensii din Italia și Spania i se calculează drepturile pe cei 11, respectiv 7 ani munciți acolo, și va primi o pensie suplimentară din partea acelor case de pensii, nu din partea statului român. Din partea statului român dumnealui nu va primi decât pensia lui mizeră în valoare de nici 200 EUR. Și, cu cât munca desfășurată în România a fost mai scurtă, cu atât pensia care îi va fi plătită de România va fi mai mică. În acest caz omul nu poate decât să spere că banii cuveniți pentru munca în celelalte țări europene vor mai echilibra bugetul personal. Acești cetățeni sunt în mod particular vulnerabili deoarece vor trebui să se descurce cu birocrația din toate țările în care au lucrat pentru a primi drepturile care li se cuvin și, dacă nu dețin dovezi că au lucrat cu forme legale în străinătate, vor risca să rămână doar cu pensia mizeră calculată de statul român, în ciuda unei vieți muncite în întregime.

Să nu ne lăsăm „făcuți din vorbe” de specialiștii cu cravată

A venit momentul să demontăm, astfel, câteva dintre miturile care se vehiculează despre sustenabilitatea bugetului de pensii.

În primul rând trebuie să reținem că numai cine a realizat stagiul minim de 15 ani va avea dreptul să se pensioneze, deci să încaseze pensie de bătrânețe. Acest lucru e baza de la care pornim. De aici trebuie să denunțăm principala mistificare a „specialiștilor cu cravată”: cum că ar exista vreo legătură directă și nemijlocită între pensii și evoluțiile demografice.

E fals.

Legătura directă e numai între piața muncii de la un anumit moment T1, și numărul de pensionari de la momentul T1. Degeaba ți s-au născut la momentul T0 100 de milioane de copii, dacă de-a lungul vieții doar 10 milioane dintre ei au participat la piața muncii: după 65 de ani, ca să-i susții pe aceștia cu un raport angajați/pensionari de 3/1 vei avea nevoie de numai 30 de milioane de locuri de muncă, nu de … 300 de milioane.

În acest sens dinamica recentă a pieței muncii din România e destul de bună, după cum se poate observa din graficul de mai jos. Punctul de minim pare să fi fost atins în miezul crizei financiare globale, adică în 2010, dar acum ne situăm iar la cifra maximă de angajați de după anul 2000. Între timp salariul mediu și cel minim au crescut binișor față de nivelul de atunci, ceea ce înseamnă că piața muncii de aici devine de la an la an tot mai atractivă.

Piața muncii a revenit la cifrele de maxim din 2007

Piața muncii a revenit la cifrele de maxim din 2007 și nu avem nici un motiv să credem că numărul de salariați nu va continua să crească, de vreme ce salarizarea devine tot mai atractivă

În al doilea rând ar trebui să reținem că o generație care ocupă doar vreo 5 milioane de locuri de muncă, din care o treime sunt cu salariul minim pe economie, și în plus se pensionează la 65 de ani, nu are cum să pună aceeași presiune pe sistemul de pensii pe care a pus-o o generație care era dusă cu arcanul la muncă și care a ocupat 10 milioane de locuri de muncă, a ieșit la pensie la 60 de ani, s-a bucurat de un raport dintre salariul mediu / salariu minim de numai 3/2 și a lucrat pe salariul minim numai în primul an din tinerețe. Lucrul ăsta ține de logica elementară, my dear Watson.

În al treilea rând trebuie să reținem că atunci când „specialiștii” vorbesc de pensionarii viitorului, de fapt doar își dau cu presupusul, deoarece nu au nici cea mai vagă idee despre câți cetățeni vor avea cu adevărat dreptul să primească pensie (adică vor fi pensionabili). Acești „specialiști”, de pildă, presupun în mod fals și împotriva tuturor evidențelor că „decrețeii” contribuie masiv la sistemul de pensii (ceea ce le-ar conferi dreptul să se pensioneze), când în realitate statisticile ne demonstrează fix contrariul: comparativ cu generațiile de dinaintea lor „decrețeii” au o rată de participare la piața muncii din România complet anemică. Ceea ce am văzut că se întâmplă cu Pilonul 2, unde numai 3,9 milioane de participanți dintr-un total potențial de 8,3 milioane sunt activi pe piața muncii, e mai mult decât concludent.

În ultimul rând, trebuie să reținem semnalele de alarmă. Nu, principalul semnal de alarmă nu e despre lipsa de sustenabilitate a bugetului de pensii. Ci despre faptul că la un moment oarecare din viitor, și nu prea departe de acum, România se va trezi cu o întreagă generație de bătrâni care, în lipsa unei pensii oricât de mărunte, nu vor avea altă sursă de supraviețuire decât ajutorul social (așa-zisul „venit minim garantat”). Din punctul meu de vedere nu va fi deloc neobișnuit ca peste 10-15 ani numărul ajutoarelor sociale să-l depășească pe cel al indemnizațiilor pentru copii (care reprezintă azi principalul program de asistență socială al statului). Practic, o mare parte dintre cei care ar trebui să devină pensionați pe limită de vârstă vor deveni de fapt asistați social, în lipsa altor surse de venituri și a foarte probabilei pierderi a capacității de a mai munci.

De altfel, conform statisticilor disponibile pe situl Ministerului Muncii, din 2012 încoace numărul beneficiarilor de ajutor social a început să crească încet, dar sigur, de la o medie de 193.000 în 2012 la 249.000 în ianuarie 2017. Toată această creștere a avut loc într-o perioadă de creștere economică în care a crescut, concomitent, și numărul salariaților. În ultima perioadă de creștere economică susținută (înainte de 2008) numărul celor care beneficiau de ajutor social a tot scăzut pe măsură ce creștea numărul angajaților. Cum era și normal, și de așteptat. Acum e invers, ceea ce ar trebui să cam pună pe gânduri autoritățile. Când milioanele de fantome își vor arăta chipul, viitorul va fi dramatic.

În ianuarie 2017 suma medie a ajutorului social era de 281,68 RON (62 EUR). De vreo 3 ori mai mică decât o pensie medie. În 2016 ajutoarele sociale au „înghițit” cca. 0,8 miliarde RON, adică 0,1% din PIB. Dacă valoarea nominală a ajutorului social se va păstra și peste 14 ani atunci vreo 3 milioane de „asistați” cu vârsta de peste 65 de ani nu ar „mânca” decât 1,3% din PIB. Partea „bună” e că pensiile clasei muncitoare de pe timpul lui Ceaușescu „mănâncă” azi cam 8% din PIB, deci per ansamblu… bugetul de stat va avea de câștigat. Partea și mai „bună”, din perspectiva domnilor cu cravată, e că oamenii aceștia, precarizați la maxim, incapabili de muncă din cauza vârstei, mai mult ca sigur vor ieși accelerat din sistem, pentru că nici măcar bani de-o aspirină nu vor avea, așa cum am văzut că s-a întâmplat cu categoria pensionarilor „agricultori”, care erau arătați mereu cu degetul, dar al căror număr s-a restrâns în numai 15 ani până aproape de extincție.

grafic2

Numărul pensionarilor „agricultori”, care erau în mod tradițional pensionarii cu cele mai mici pensii din România, s-a restrâns dramatic și accelerat din 2001 încoace

Reprezintă naționalizarea Pilonului 2 o soluție?

Sigur, interesul specialiștilor care își pun cravată și ne explică nouă cum nu vom mai lua pensie peste 20 de ani deoarece „nu va mai fi cine să ne-o plătească” e să ne vândă pensiile lor private („Pilonul 3”), și, nu în ultimul rând, să-și apere principala cucerire de până acum, privatizarea parțială a fondurilor de pensie, „Pilonul 2”.

Pentru liniștea dânșilor trebuie să menționez că în opinia mea naționalizarea „Pilonului 2” de pensii nu are cum să reprezinte o soluție a deficitului fondului de pensii, câtă vreme deficitul fondului de pensii va ajunge (zic unii) la 28 de miliarde de lei pe an și în „Pilonul 2” se investesc numai 5-6 miliarde de lei pe an. Pentru o mică peticire de moment o soluție mult mai rezonabilă mi s-ar părea impozitarea progresivă a salariilor. De pildă, o impozitare suplimentară cu numai 1% a salariilor de peste 3000 RON (brut) ar putea aduce anual la buget un supliment de 1 miliard de lei. E de la sine înțeles că niște trepte de impozitare bine gândite ar putea aduce cu ușurință cele 5-6 miliarde pierdute cu „Pilonul 2”, fără să fie nevoie ca guvernul să naționalizeze „Pilonul 2”. „Pilonul 2” are utilitatea lui majoră prin aceea că îi dă salariatului sentimentul că banii cotizați de el în vederea pensiei sunt „palpabili” și reali, deci merită să muncească legal, ceea ce nu se poate spune despre pensia de stat, care se bazează pe principiul abstract al solidarității intergeneraționale, în numele căruia banii de pensie se duc undeva, într-o gaură neagră. În acest fel „Pilonul 2” este cea mai eficientă demontare a propagandei oamenilor cu cravată: banii de pensie chiar contează și se adună undeva.

Singura soluție cu adevărat serioasă și de durată la problema dezechilibrului dintre numărul de angajați și de pensionari știm prea bine care este: înființarea, pe cât posibil în ritm accelerat, a unor noi locuri de muncă și creșterea pieței muncii până la dimensiunile normale pe care ar trebui să le aibă într-o țară cu 20 de milioane de locuitori. În Olanda, de pildă, care are o populație ceva mai mică decât a României (17 milioane de locuitori) există nu mai puțin de 8,5 milioane de angajați. Practic, piața muncii din România e la nivelul Suediei, care are o populație cât jumătate din populația României.

Atâta vreme cât salariile au o evoluție în mod cert ascendentă și decalajul față de nivelul de salarizare din Occident scade, nu văd de ce România nu ar putea să-și atingă potențialul în următoarele decenii. Eu personal prefer să rămân optimist.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, poate că economiștii guvernului ar merita să investigheze relația dintre munca la negru și numărul rău-platnicilor la bănci, care în România e imens (6-700.000). E de la sine înțeles că rău-platnicii nu au nici un interes să iasă la iveală câtă vreme băncile le pot popri chiar și 1/3 din salariu. Dar când aceștia reprezintă undeva în jur de 15% din toată piața muncii, parcă merită să te gândești la niște soluții de amnistie fiscală sau măcar de încurajare a rău-platnicilor să iasă la lumină. În fond, România a trecut printr-o criză economică severă în perioada 2008-2012, s-au pierdut atunci sute de mii de locuri de muncă, s-au tăiat salarii, și nu e vina oamenilor că nu și-au mai putut plăti creditele. Dacă băncile au fost ajutate de atâtea ori, de ce nu ar putea fi ajutați și cetățenii, mai ales că asta ar duce la o situație de tip win-win (în care vor câștiga și oamenii, dar va câștiga și mediul economic, care ar putea reîncepe un nou ciclu)?

[1] De pildă aici: http://adatbank.transindex.ro/html/cim_pdf612.pdf
[2] Statistici comprehensive pe situl Min. Muncii: http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/transparenta/statistici/date-statistice și pe situl Casei Naționale de Pensii Publice: https://www.cnpp.ro/statistici. În calculul cifrei de 5,2 milioane eu am luat în considerare efectivul de angajați + nr. de șomeri raportat la 31 decembrie 2016.
[3] În realitate sunt și mai puțini, deoarece în numărul actual de angajați intră și cei care, între timp, au emigrat în România și muncesc legal aici.
[4] Toate statisticile sunt disponibile publicului pe situl Autorității de Supraveghere Financiară: http://asfromania.ro/index.php/informatii-publice/statistici/statistici-pensii/evolutie-indicatori
[5] Există și situl https://populationpyramid.net/
[6] E rezonabil să presupunem că în primii ani din carieră, adică la debut, dl. Ionescu a avut un salariu mic, mult sub medie, deci nu a putut acumula punctaj favorabil. Așa cum am arătat mai sus calculele matematice ne arată cu claritate că în România lefurile mai mari, peste medie, se înregistrează la persoanele aflate în partea a doua a carierei.

Tags: , , , , ,


Despre autor

Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de marketing. A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia.



2 Responses to Țara cu milioane de fantome, sau de ce pensionarii viitorului nu vor pune presiune suplimentară pe bugetul de pensii

  1. Ungaria și Polonia au recurs la naționalizarea fondurilor de pensii private… obligatorii din rațiuni de infringement pe deficit.
    Virarea contribuției către un privat care nu face altceva decât să cumpere titluri de stat generează direct găuri în buget. Mai departe statul se îndatorează de la administratorii privați cărora le-a fost virată contribuția după metoda “cado”, iar generațiile prezente și viitoare vor plăti costurile cu serviciul datoriei publice, aferente titlurilor cumpărate de către administratorii privați.
    Win-win curat. :D

    Același cartel de căcănari financiari vor alimenta fundația “gurnaliștii anonimi pe 8500 euro/lună” să urle că pesedeu’ vrea amnistie fiscală pentru la hrebenciuc and sanofdăbici.

    Studiul e beton și confirmă obervațiile lui Ilie Șerbănescu, fără contribuabili, nu poți avea… pensionari. :D

    • Lucian Sârbu says:

      Sunt de acord cu ce zici tu, dar mi-e teamă că în România, dacă naționalizezi pensiile private, vei risca să rămâi cu și mai puțini contribuabili. Oamenii de aici sunt suficient de drogați cu mesajele apocaliptice care îi conving că nu vor primi pensie, deoarece „nu vor mai fi bani” (drept pentru care ar trebuie să cumpere o pensie privată). În plus, e și o chestie culturală la mijloc: românului îi place mult ideea de cash. Faptul că banii ăia sunt palpabil adunați undeva (chit că nu-i poate folosi momentan), e o chestie.

      În orice caz, ceea ce trebuie înțeles e că parlamentarii, magistrații, șmecherii în general, nu de tâmpiți și-au votat pensii „speciale”. Dacă n-ar ști că pensiile au un viitor în România, nu și-ar fi votat niște privilegii inutile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Mergi sus ↑

Google+