Focus

Published on octombrie 29th, 2017 | by Claude Karnoouh

3

Cronica unei trădări anunțate democratic

Îl știu de câțiva ani pe David Schwartz și echipa sa. Este singurul din România care propune un teatru politic, cu adevărat angajat și nu un teatru alternativ, făcut în general din provocări, mai mult decât mediocre, destinate să epateze jurnaliștii occidentali și hipsterii locali. David Schwartz și echipa sa formează un colectiv, fiind un fel de moștenitor al lui Brecht și al Armand Gatti în Europa, și al teatrului popular revoluționar al Americii Latine sau al marionetelor revoluționare din Vietnam în timpul luptei împotriva colonizării franceze. Ca oricare alt creator și David Schwartz are o producție inegală, în sensul în care nu toată teatrologia sa este la fel de bună: anumite piese îți lasă sentimentul că sacrifică oarecum pe altarul corectitudinii politice de stânga; altele însă, ca « sub-pământ » și cea pe care am văzut-o marți seara , « ‘90 », mi se pare că ating nucleul dur al imposturii democratice a postcomunismului românesc.

Am scris deja despre entuziasmul și forța evocării pe care mi le-au provocat « sub-pământ ». Astăzi aș vrea să subliniez cum anume piesa « ‘90 » aparține aceluiași gen de critică radicală a acestui timp neîncheiat numit « postcomunism ». Trebuie spus de la început că « ‘90 » este o adevărată punere sub acuzare a celor care au trădat un popor naiv ce trăia într-un cocon de iluzii socio-politice hrănite atât prin confiscarea politicului de către PCR, prin iluziile distilate de Europa liberă (cu excepția jazz-ului) și prin trădarea intelectualilor, care după ce au servit docil sau cinic instituțiile comuniste, s-au grăbit să întoarcă armele imediat după executarea șefului de stat. Da, majoritatea populației, alcătuită din țărani, muncitori sau din mica clasă mijlocie, adică majoritatea covârșitoare a populației a fost înșelată.

Din entuziasmul primelor zile, al primelor săptămâni, lent și implacabil s-a alunecat din privatizare în privatizare, din intrare în șomaj în intrare în șomaj, din restricții budgetare în restricții bugetare, din tăiere salarială în tăiere salarială, astfel încât o masă de bărbați și de femei, de copii și de bătrâni a ajuns sărăcită la modul extrem, fiind uneori aruncată în situații de lipsuri alimentare asemănătoare cu cele din lumea a treia africană.

Dar de ce vorbim de o trădare anunțată ? Pentru că scenele de ubicuitate, unde se prezintă dedublarea personajelor prin jocul aceluiași actor sau aceleași actrițe, explică debandada pseudo-revoluției, sau mai degrabă a sângeroasei lovituri de stat, degizată în revoluția din decembrie 89, ca speranță a schimbării în mai bine, dorință de bunăstare, o viață de plenitudine și de armonie, adesea confundată de către mulți dintre cei simpli, dar nu doar de ei, cu o sinteză deplină între lipsa șomajului din epoca comunistă, protecție medicală, chiar dacă relativă, învățământ gratuit, și puterea de consum a Europei occidentale, sau chiar a Statelor Unite.

La începutul spectacolului, această trădare este ilustrată printr-o scenă magistrală unde în fața unui tribunal pretins « revoluționar » al studenților, doi profesori sunt somați să dea seama de activitățile lor sub vechiul regim : unul este moderat, celălalt un politruc. Cel moderat acuzat de complicitate agravantă se apără cu demnitate argumentând că nu și-a făcut decât meseria de profesor, minimizând atât cât o putea face într-o dictatură, aspectul ideologic, în timp ce cel de-al doilea, ideolog și activist adevărat, se refugiază în fața acuzațiilor într-un servilism infam, de disprețuit, se înjosește, se umilește, se tăvălește pe jos, se dezonorează cerând iertare, pentru ca la final, să facă apel la milă, în timp ce simultan denunță cu josnicie și virulență ceea ce adorase înainte, reușind să îi înduplece pe studenți, care în ignoranța tinereții se cred investiți cu o putere judiciară demnă de membrii unui tribunal revoluționar din timpul lui Robespierre. Vai! Naivi, dar politic idioți, studenții fac din politruc un profesor nou, iertat de vechile sale păcate, în timp ce pe colegul său îl tratează ca pe un fel de paria. Această scenă mi-a apărut extrem de violentă, astfel că m-am revăzut în lunile de ianuarie, februarie, martie 1990 la Cluj unde eșalonul doi din PCR-ul local a luat puterea, eliminând printr-o scoatere anticipată la pensie, nu pe politrucii ceaușiști ai generației lor, ci pe vechii marxiști, deveniți în anii 70-80 anti-ceaușiști.

Astfel studenții se aliază cu cei care, cu puțin timp înainte, cântau laude « societății multilateral dezvoltate » sub egida Liderului suprem în versiunea mioritică, și care în prezent, ca și cum duhul neoliberalismului le-ar fi coborât în suflete, psalmodiază în cor ode noului zeu, Hayek. Este ceva în același timp grotesc și obscen în aceste declarații de dragoste ale cântărețului liberalismului dezlănțuit, totuși acest lucru nu deranjează pe nimeni. Or, în aceasta constă forța acestui tip de teatru: a revela și a arăta grație unui realism sintetic și nu doar descriptiv, o mare forță evocatoare care prin ea singură rezumă, sau mai bine spus subsumează, impostura și trădarea.

În mod cert, o majoritate de actori sociali au fost dezamăgiți repede, fiecare după iluziile sale, unii crezând că jocul hazardului și al norocului ar putea să producă avere, alții apucându-se de comerțul cu de-a amănuntul sau îndatorându-se la bănci, crezând că acest lucru poate aduce o viață decentă. Alții, care aclamau proprietatea privată și privatizările totale au ajuns aproape în stradă datorită minciunilor cinice ale noilor proprietari ai apartamentelor lor. Alții, la început incitați să împrumute frenetic au uitat că dobânzile cu rată variabilă nu dau nici o șansă în cazul variațiilor pozitive ale ratei de schimb și cu atât mai puțin în caz de criză monetară, ceea ce s-a și întâmplat! Într-un final, în fața îndatorărilor și ale salariilor de mizerie plătite în România, unii decid să se expatrieze, să accepte meserii de sclavi în construcții sau în agricultură, în îngrijirile paliative ale bătrânilor, totdeauna umiliți, totdeauna supuși unei exploatări feroce (inclusiv sexuală, în ceea ce le privește pe femeile care lucrează în agricultură în Sicilia sau în sudul Italiei) de patroni convinși de imunitatea lor.

David Schwartz schițează astfel un tablou, nu doar sumbru, al societății românești, ci influențat de cel mai sinistru pesimism, în acesta scenă finală în care o mamă, singura sursă de venit a familiei, fostă învățătoare care fusese plecată la muncă în Italia, revine bolnavă, incapabilă să se ridice din pat, gata să adoarmă în ciuda durerilor violente, din care doar moartea o poate salva. Totul este spus.

David Schwartz a schițat aici portretul unui societăți pe care elitele politice legitimate de intelectuali au abandonat-o pentru câțiva lei, rezervându-și privilegii și surse de profit prin corupție alcătuind astăzi o cleptocrație, o burghezie « comprador» ( vândută intereselor străine) . Aceste lucruri trebuiau spuse. Și au fost spuse pe scenă. Alții o făcuseră deja prin analize socio-economice sau politice. Or, forța acestui teatru politic care influențează conștiințele ca o adevărată întoarcere la katarsisul antic, stă în a face din această trădare un cuvânt viu.

De aceea sper ca publicul să nu fie limitat la suta de spectatori, convinși dinainte, dacă e să luăm după « standing ovation » (ovațiile în picioare) cu care se încheie spectacolul. Acest spectacol de teatru, la fel ca « sub-pământ », merită o audiență largă, să fie văzut de mii de oameni, iar spectatorii/actorii acestei catastrofe sociale ar trebui să găsească în acest spectacol sursa unei revolte sănătoase și profunde.

[trad. de Ana Petrache]


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



3 Responses to Cronica unei trădări anunțate democratic

  1. Robin says:

    O sa vreau sa văd piesa aceasta! Unde se joacă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑