Al doilea Vietnam. Câteva considerații
Americanii sunt persecutați în mod evident de complexul înfrângerii din Vietnam, este „scheletul din dulap” de care vor să uite și pe care încearcă să-l oculteze prin tot felul de imagini eroice compensatoare, numai că „scheletul” are proprietatea de a ieși periodic din „dulap” și a le aminti de existența lui, fiindcă el corespunde experienței reale, iar experiența reală nu poate fi negată la nesfârșit de fantasmele autoflatante. Se observă acest lucru astăzi, când autoritățile americane încearcă să infirme orice analogie dintre evacuarea Kabulului și a Saigonului, ca să minimalizeze și să ascundă în fapt realitatea greu digerabilă a înfrângerii strategice. Astfel mai procedează și pe la noi unii „specialiști” de serviciu, care, dorind parcă să disculpe Statele Unite ale Americii pentru retragerea din Afghanistan, spun că prezența lor acolo nu avea ca obiectiv susținerea statului afghan (propriu-zis a guvernului-marionetă condus de Hamid Kharzai), ci numai eliminarea organizației teroriste al-Qaida. Adică numai pentru asta s-au străduit două decenii să formeze, cu bani mulți, o armată afghană și trupe de securitate?!
Dincolo însă de sofisme și disimulări, retragerea Statelor Unite din Afghanistan reprezintă, după orice manual, o înfrângere strategică, adică situația în care o forță armată, după ce a ocupat un teritoriu, indiferent de eventualele succese tactice, este obligată să părăsească acel teritoriu iar adversarul revine pe pozițiile inițiale. În limbaj comun, s-ar spune că forța ocupantă „este alungată” – ceea ce i s-a întâmplat de pildă lui Napoleon în Rusia, de unde s-a întors înfrânt deși câștigase bătălia de la Borodino și ocupase Moscova. Dacă americanii s-ar fi retras și Ashraf Ghani ar fi rămas la putere, plecarea lor ar fi echivalat cu încheierea unei campanii de succes, doar că la putere au revenit talibanii, mai mult, întăriți cu armamentul și echipamentele abandonate de americani și de armata afghană descompusă.
Din experiența celor douăzeci de ani de război în Afghanistan tind să se desprindă cel puțin două concluzii. Prima este că, atâta vreme cât războiul se poartă cu arme convenționale, omnipotența militară a Statelor Unite nu este chiar omnipotență. După 1945 au înregistrat victorii în Coreea și împotriva Iugoslaviei (fiind forța decisivă în cadrul Alianței nord-atlantice), dar au suferit eșecuri în Vietnam și, iată, în Afghanistan (după britanici și sovietici, de altfel). Invazia insulei minuscule Grenada și raidul din Panama, când s-a urmărit nu ocuparea țării ci exclusiv extragerea președintelui Manuel Noriega ce nu le mai era de folos, nu au cum să fie luate în discuție ca exemple relevante de succes, iar în Irak situația este încă suficient de volatilă pentru a putea evalua intervenția americană drept o reușită sau un eșec. Un popor hotărât să reziste poate să-și uzeze adversarul mai puternic până în punctul în care acesta să considere că a continua războiul sau ocupația nu mai rentează. Or, indiferent dacă nu împărtășim opțiunile comuniste sau fundamentalist-islamice ale gherilelor Viet Cong, respectiv ale talibanilor, nu avem cum să le contestăm nici voința de a lupta, nici sprijinul popular în această luptă. Rezistența îndelungată a talibanilor iar apoi înaintarea lor rapidă, aproape fără obstacol, până la Kabul, nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi avut sprijinul unei mari părți a populației, inclusiv din Pakistanul vecin, care le-a oferit adăpost, informații și, nu în cele din urmă, combatanți.
Ajungem astfel la a doua concluzie, care privește condiționarea morală a războiului, sau pe un plan mai larg, a oricărei confruntări între state și popoare. Să nu uităm că Statele Unite au prevalat în rivalitatea cu Uniunea Sovietică nu numai din rațiuni economice și tehnologice, dar și fiindcă au avut un ascendent moral, ca exponente ale libertății și democrației împotiva constrângerii totalitare, modelul politic american câștigând simpatia și adeziunea oamenilor în multe țări. După dispariția Uniunii Sovietice însă, lipsite de contrapondere la nivel internațional, Statele Unite s-au comportat nu ca exponentele libertății și democrației, ci eminamente ca o putere imperială motivată de interese strategice sau economice, libertatea și democrația fiind reduse la nivelul de argumente retorice pentru a destabiliza conduceri favorabile Rusiei (Georgia, Ucraina) sau pentru a controla în mod direct resursele de petrol (Irak). În aceste circumstanțe, cu toate declarațiile de bune intenții, militarii americani din Afghanistan și din Irak – țări în care oricum nu exista o apetență pentru democrație – au fost percepuți ca ocupanți, nu ca eliberatori, fapt ce explică solidarizarea populației contra lor și a localnicilor considerați „colaboraționiști”. Cu atât mai mult cu cât condiției de ocupanți a militarilor americani i se adăuga și aceea de „necredincioși”.
Desigur, dacă ne referim în particular la situația din Afghanistan concluziile nu sunt definitive. O eventuală revenire a Statelor Unite pe teren ar antrena replierea talibanilor și reluarea conflictului în termenii dinaintea intrării lor în Kabul. Totuși, finalul nu credem că ar fi mult diferit, din simplul motiv că înfruntarea s-ar desfășura în aceleași coordonate militare și morale care, după cum se observă, nu permit trupelor americane să atingă obiectivul urmărit în orice război, și anume distrugerea capacității și a voinței de luptă ale inamicului.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
One Response to Al doilea Vietnam. Câteva considerații