Puncte de vedere

Published on mai 26th, 2013 | by Axel Gosseries

1

De ce caricaturizează Dreapta egalitarismul?

ˮCade în sarcina societăţii să compenseze dezavantajele pe care oamenii le au de suferit de pe urma împrejurărilor, adică de pe urma unor factori pe care ei nu îi pot controla“

Îndată ce febrilitatea alegerilor se afundă în trecut, ne putem opri o clipă asupra felului în care Dreapta, atât în Franţa cât şi în Belgia, a prezentat egalitarismul, egalitarism ce reprezintă una dintre principalele teorii ale dreptăţii sociale. În abecedarul propunerilor sale, postat pe site-ul UMP, [i] Nicolas Sarkozy insista, la rubrica «egalitarism», asupra necesităţii de a «se ieşi din această logică absurdă a nivelării care trage în jos întreaga societate». Eram invitaţi să «ieşim din această politică ce nu constă în altceva decât în a-l dezbrăca pe Pierre pentru a-l îmbrăca pe Paul». La rândul său, Didier Reynders critica şi el «obsesia unui egalitarism ce merge în jos». Toată chestiunea era bine rezumată din nou de către Nicolas Sarkozy: «Eu refuz nivelarea, egalitarismul şi asistarea».

În loc de a-l dezbrăca pe Pierre pentru a-l îmbrăca pe Paul, eu propun să dezbrăcăm puţin aici viziunea pe care şi-o face Sarkozy asupra egalitarismului. Această doctrină nu ne constrânge nici la nivelare, nici la asistare. Egalitariştii au arătat efectiv că nu trebuie confundate aceste două noţiuni: reducerea inegalităţilor şi ameliorarea situaţiei celor mai defavorizaţi. Adesea, cele două obiective converg în politici identice. Dar nu aşa stau lucrurile totdeauna. De aici vine importanţa discuţiei cu privire la beneficiile posibile pentru cei mai defavorizaţi ale unei impozitări mai puţin progresive asupra profiturilor mari. Tot de aici, şi miza dezbaterii asupra chestiunii dacă liberalizarea schimburilor măreşte inegalităţile, ameliorând – după cum susţin unii – soarta celor mai defavorizaţi. În ambele cazuri se are în vedere o politică care ar ameliora situaţia celor mai săraci, amplificând totuşi inegalităţile. În faţa unei asemenea alegeri, numeroşi egalitarişti vor alege să acorde prioritate ameliorării situaţiei celor mai rău situaţi, chiar cu preţul eventual al creşterii inegalităţilor.

Un asemenea egalitarism nu se confundă deci cu o politică a nivelării în jos, şi aceasta pe două temeiuri. Mai întâi, dacă egalizarea nu aduce beneficii nimănui, nici măcar celor mai defavorizaţi, ar fi realmente absurd să ne angajăm pe calea ei. Nu îl dezbrăcăm pe Pierre dacă prin aceasta Paul nu poate beneficia deloc. Nicolas Sarkozy are dreptate dacă afirmă că o nivelare care e în detrimentul tuturor, fără excepţie, ar fi o absurditate. Iar aici el se află în deplin consens cu o bună parte dintre egalitarişti. Mai departe, pe urmele lui John Rawls, mulţi egalitarişti vor accepta că ne putem îndrepta spre amplificare a egalităţilor dacă aceasta e necesară – termen crucial – pentru ameliorarea situaţiei celor mai defavorizaţi.

Dacă singura cale de a nu-l lăsa pe Paul să moară de foame este să mărim libertatea lui Pierre de a se îmbrăca luxos, majoritatea egalitariştilor se vor înclina în faţa acestei alternative. Egalitarismul nu face deci apologia nivelării. Şi la fel de puţin ne constrânge la asistare. De ce? Pentru că versiunea sa cea mai populară filosofic, care pledează pentru egalitatea de «şanse», în sens anglo-saxon, se sprijină pe două principii, şi nu pe unul singur. Primul principiu: cade în sarcina societăţii să compenseze dezavantajele pe care oamenii le au de suferit de pe urma împrejurărilor, adică a unor factori pe care ei nu îi pot controla. Dacă Paul este mai dezbrăcat decât Pierre pentru că Pierre a moştenit o garderobă magnifică, egalitariştii vor apela la redistribuire, într-un anumit grad. Nu există însă nici un temei pentru a califica această practică drept asistare. Acelaşi lucru este valabil şi atunci când ceea ce ne interesează este necesitatea de a lupta contra unor dezavantaje pe care oamenii le au de suferit, aşa cum ar fi să te naşti cu o maladie care produce un handicap grav, sau într-o familie care n-a avut parte decât de şomaj timp de mai multe generaţii sau într-o ţară în care timp de decenii a domnit dictatura.

În plus, se uită adesea că un asemenea egalitarism de şanse prevede şi – ca pe un al doilea principiu – că societatea nu trebuie să compenseze dezavantajele suferite de persoane ca urmare a anumitor tipuri de «opţiuni» pe care le-au făcut. Această noţiune de opţiune nu este, desigur, univocă. Dar un exemplu ar fi acela al rambursării cheltuielilor făcute în caz de accident grav cauzat de practicarea unor sporturi extreme. Egalitaristul este aici intransigent. Nu cade în sarcina societăţii să suporte aceste costuri. Soluţia va fi bunăoară aceea a unei asigurări obligatorii pentru toţi cei ce practică asemenea sporturi. Astfel, dacă Paul este dezbrăcat pentru că s-a amuzat să îşi sfâşie propriile veşminte sau să joace poker, este clar că un egalitarist nu va cere nimic de la Pierre, chiar dacă afară ar fi foarte frig. Un asemenea egalitarism lasă deci un loc foarte semnificativ pentru libertate şi pentru responsabilitatea oamenilor. Nici aici nu e vorba de vreo asistare.

Adevărata întrebare este deci de a şti pentru ce anume Dreapta se căzneşte să ne repună pe tapet o caricatură ştearsă a egalitarismului. Fără îndoială, o face pentru a eluda o altă dezbatere, mai dificilă, care constă în a se întreba ce dezavantaje trebuie atribuite împrejurărilor în care se găsesc persoanele şi care dezavantaje trebuie considerate ca datorate opţiunilor lor. Exemplul emblematic este acela al şomajului. Se poartă multe dispute asupra numărului de şomeri. Dar se dezbate prea puţin chestiunea dacă aceşti şomeri pot fi consideraţi voluntari sau nu – şi asupra chestiunii dacă însăşi această întrebare are sau nu sens. Putem face presupunerea că alegătorii de dreapta vor fi înclinaţi să considere mult mai uşor un şomer ca şomer voluntar decât alegătorii de stânga. Şi prejudecăţi de acelaşi tip sunt valabile probabil şi în alte domenii, ca sănătatea sau educaţia. Or, este important ca şi la stânga, şi la dreapta, să se angajeze o dezbatere adevărată pentru ca aceste prejudecăţi să fie puse la test.

Ceea ce deci ne invită să facem egalitarismul de şanse este să determinăm care anume dintre dezavantajele suferite de oameni ţin de împrejurări şi care anume ţin de opţiunile lor, precum şi să ne întrebăm care este pertinenţa chiar a acestei distincţii. A pleca de la această ultimă întrebare este într-adevăr esenţial pentru orice apărare a redistribuirii care s-ar dori a fi mai amplă decât o doctrină «minimex» (acoperind doar nevoile de bază ale persoanelor) sau decât o împărţire a acelor câştiguri care se datorează cooperării sociale (excluzând pe cei incapabili să contribuie la aceasta). O asemenea miză merită cu siguranţă mai mult decât o caricatură.

[Acest articol a apărut iniţial în limba franceză în ziarul belgian Le Soir. Traducerea este realizată în redacţie, cu aprobarea autorului, căruia îi mulţumim pe această cale.]

–

[i] UMP este acronimul Uniunii pentru o Mişcare Populară  – Union pour un Mouvement Populaire -, principalul partid de centru-dreapta din Franţa, fondat de Jacques Chirac.

Tags: defavorizaţi, Didier Reynders, Dreapta, dreptate socială, egalitarism, egalitarism de şanse, egalitate, egalitate de şanse, John Rawls, Nicolas Sarkozy, nivelare, redistribuire, şomeri, Stânga, uniformizare

About the Author

Axel Gosseries Axel Gosseries este permanent research fellow (cercetător principal, membru al societăţii belgiene pentru cercetare știinţifică FRS-FNRS), și profesor la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve (unde și-a obţinut și titlul de doctor în anul 2000). Axel Gosseries este unul dintre cei mai importanţi specialiști, pe plan mondial, în problematica filosofică a dreptăţii intergeneraţionale, autor al unor lucrări fundamentale în domeniu între care Penser la justice entre les générations, De l'affaire Perruche à la réforme des retraites, Paris: Aubier (Flammarion), 2004 – traducerea românească: Despre dreptate între generaţii, București: Paideia, 2011. Recunoaşterea sa drept unul dintre experţii magistrali în domeniu este atestată, între altele, de faptul că a fost invitat să semneze capitolele dedicate subiectului în lucrări prestigioase ca The Oxford Handbook of Practical Ethics, Oxford: Oxford University Press, The Routledge Encyclopedia of Philosophy, London: Routledge, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, sau The Handbook of Intergenerational Justice, Cheltenham: Edward Elgar. El este, de asemenea, editorul unor lucrări colective esenţiale, ca Arguing about justice. Essays for Philippe Van Parijs (ed. with Y. Vanderborght), 2011, Louvain-la-Neuve: Presses universitaires de Louvain; Intergenerational Justice (ed. with Lukas Meyer) Oxford: Oxford University Press, 2009; Intellectual Property and Theories of Justice (ed. with A. Marciano & A. Strowel), Basingstoke & N.Y.: Palgrave McMillan, 2008. Axel Gosseries a scris numeroase articole de specialitate importante, mult citite şi frecvent citate, pe temele dreptăţii intergeneraţionale, drepturilor generaţiilor viitoare, dreptăţii sociale, democraţiei, egalităţii şi politicilor publice în cele mai prestigioase reviste internaţionale: Ethics & International Affairs, The Journal of Political Philosophy, Politics, Philosophy & Economics, Philosophy & Economics. Lucrările sale au apărut în limbile engleză, franceză, germană, italiană, olandeză, spaniolă, portugheză, română şi letonă. El este editor asociat al revistei Ethical Perspectives, şi membru în board-ul altor reviste internaţionale de specialitate, între care şi Public Reason (editată de Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti).

Related Posts

Vintilă Horia, sau lamentabila elită →

Deficitul substanţial şi perspectivele stângii din România →

America lui Michael Moore, sau necesitatea organizării →

Despre Partidul Social-Democrat (PSD), între schimbare şi declin. Interviu cu senatorul Gabriela Creţu. →