Eseu

Published on iunie 27th, 2013 | by Maxime Lambrecht

0

Cum sǎ menţinem potenţialul emancipator al Internetului

• Tweet
• Tweet

De la sfârşitul anilor ’90, dificultǎţile de a asigura respectarea drepturilor de autor pe Internet au dat naştere unei serii de reculuri, mai întâi prin procesele în care au fost implicaţi utilizatorii şi ulterior „peştii mai mari”, prin afacerea Napster şi, mai recent, The Pirate Bay şi Megaupload […]. De-a lungul timpului, problematica drepturilor de autor pe Internet s-a cristalizat în jurul unei scheme uşor demodate. Adesea, pǎrţile plasate în relaţie de opoziţie sunt artiştii, care au nevoie de drepturile de autor pentru a trǎi, şi o generaţie de „piraţi”, scǎldatǎ într-o culturǎ a gratuitǎţii şi a instantaneului. Aceastǎ prezentare plaseazǎ aproape exclusiv  virtutea de partea autorilor (şi a editorilor acestora), indicând, totodatǎ, banalitatea mizei apǎrate de tabǎra adversǎ: pe de o parte, necesitatea de a finanţa creaţia, pe de altǎ parte,  un impuls de consum ca  a descǎrca gratuit ultimul episod din Urzeala Tronurilor.

Reţeaua Internet are potenţialul de a diminua masiv inegalitǎţile privind capacitatea de exprimare în interiorul societǎţii

La ora actualǎ, însǎ, a apǎrut un alt discurs, care s-a fǎcut auzit mai cu seamǎ în contestarea tratatului ACTA (recent respins de Parlamentul European), un discurs ce apǎrǎ deschiderea şi neutralitatea reţelei Internet în faţa unei politici excesive de aplicare a drepturilor de autor. Şi acest tip de discurs ar putea face obiectul unei caricaturi: l-am putea vedea fie ca pe un paravan care mascheazǎ în mod mai respectabil descǎrcarea ilicitǎ de material de pe Internet, fie ca pe o pledoarie anarhistǎ opusǎ oricǎrei aplicǎri a dreptului în sfera acestei reţele. Ceea ce ne propunem aici este sǎ arǎtǎm prin ce anume miza deschiderii mediului online depǎşeşte cu mult dezbaterea despre drepturile de autor şi, astfel, sǎ denunţǎm cele douǎ caricaturi.

Reglementarea mediului digital a fost adesea conceputǎ ca simplu instrument pentru aplicarea drepturilor de autor. Sloganul « The answer to the machine is in the machine », reluat de mulţi reprezentanţi ai beneficiarilor acestor drepturi este destul de semnificativ: noile tehnologii sunt o problemǎ, întrucât bulverseazǎ modelele economice tradiţionale şi, aşadar, soluţia trebuie gǎsitǎ tot prin tehnologie. Prin urmare, au fost prezentate numeroase mijloace terapeutice, urmǎrind uneori o abordare preventivǎ şi, pe alocuri, curativǎ. Din punct de vedere curativ, încet-încet, s-a trecut de la retragerea conţinutului litigios la blocarea unor întregi site-uri cu ordin judecǎtoresc, aşa cum s-a întâmplat în cauza The Pirate Bay. Din punct de vedere preventiv, au fost mai întâi grefate dispozitive anti-copii (DRM) pe fişiere. Totodatǎ, pentru un vaccin adevǎrat era nevoie de mijloace mai consecvente: de aceea, SABAM a solicitat instanţei sǎ impunǎ furnizorilor de servicii Internet obligaţia de a filtra a priori şi pe duratǎ nelimitatǎ, toate comunicaţiile pe reţelele lor, cu scopul de a bloca transferul de fişiere neautorizate. O solicitare excesivǎ, pe care în final şi din fericire, judecǎtorul european nu a admis-o.

În Franţa, riposta gradată în versiunea Hadopi a pretins cǎ realizeazǎ o sintezǎ între cele douǎ abordǎri, având o componentǎ curativǎ, trecând prin sancţionarea descǎrcǎrii ilicite de resurse şi o componentǎ preventivǎ, prin obligaţia monitorizǎrii conexiunii sale Internet, mai cu seamǎ prin dispozitivele de filtrare. Dacǎ astǎzi, reputaţia Hadopi pare afectatǎ, odatǎ cu recenta schimbare de majoritate din Franţa, cu toate acestea, modelul nu a fost abandonat, iar o versiune americanǎ a ripostei graduale este deja în pregǎtire[i].

În faţa acestor tentative, am putea reacţiona criticând legitimitatea regimului actual al drepturilor de autor sau al extinderii sale excesive. În realitate, în condiţiile în care, la ora actualǎ, costurile de difuzare şi o bunǎ parte a costurilor de producţie au scǎzut considerabil, justificarea drepturilor de autor prin necesitatea unui stimulent economic pentru creaţia intelectualǎ şi-a vǎzut orgoliul ştirbit. Dintr-un punct de vedere mai pozitiv, însǎ, cu singurul scop de a asigura respectarea drepturilor de autor. De fapt, miza reglementǎrii mediului digital este mult mai amplǎ decât chestiunea finanţǎrii creaţiei. Fǎrǎ a fi exclusiv apanajul preocupǎrilor unei minoritǎţi de tehnofili pasionaţi de site-uri libere, aceastǎ mizǎ poate fi redusǎ la o alegere fundamentalǎ: vrem sǎ exploatǎm potenţialul de autonomie şi de schimbare socialǎ al Internetului sau ne vom mulţumi ca el sǎ fie un nou mijloc de comunicare în masǎ, ceva mai puţin unilateral decât televiziunea?

Dupǎ pǎrerea noastrǎ, potenţialul emancipator al Internetului vizeazǎ cel puţin trei dimensiuni.

În primul rând, reţeaua Internet are potenţialul de a diminua masiv inegalitǎţile privind capacitatea de exprimare în interiorul societǎţii. Într-o perioadǎ în care fiecare individ este, întrucâtva, propria sa agenţie de presǎ, în acelaşi timp în care comunicǎ şi cu apropiaţii sǎi (într-un amestec de genuri uneori derutant), Internetul a devenit un mijloc inevitabil al exprimǎrii individuale. Desigur, dacǎ Internetul va permite cu adevǎrat democratizarea sferei publice sau nu este complexǎ. Totodatǎ, chiar dacǎ web-ul rǎmâne concentrat în jurul unor site-uri foarte populare, putem considera cǎ existǎ un salt calitativ între situaţia în care toatǎ atenţia este focalizatǎ asupra surselor de informare dominante (mijloacele de comunicare tradiţionale) şi situaţia în care o multitudine de surse mai modeste, care nu fac trimitere doar la sursele dominante, ci şi unele spre altele (acesta este efectul « trena lungǎ »[ii]). În orice caz, avem de-a face cu o schimbare calitativǎ prin şansa, în continuare imperfectǎ, dar din ce în ce mai mare, de a fi un participant activ la dezbaterea publicǎ. Rolul deschiderii Internetului în apǎrarea libertǎţii de exprimare începe, de altfel, sǎ fie recunoscut. Oricum, acest rol a fost recent fixat ca atare de diverse autoritǎţi, cum ar fi Consiliul Europei sau Înaltul Reprezentant al Naţiunilor Unite pentru Libertatea de exprimare. În douǎ hotǎrâri importante[iii], Curtea Europeanǎ de Justiţie a decis cǎ filtrarea a priori, cerutǎ de SABAM, contravine dreptului european şi ar constitui mai ales o restrângere disproporţionatǎ a libertǎţii de exprimare a indivizilor.

În al doilea rând, mediul digital oferǎ şi importante promisiuni în materie de participare la activismul politic. Avantajul unei reţele ale cǎrei funcţionalitǎţi nu sunt în întregime limitate este cǎ deschide numeroase şanse de folosire subversivǎ. Aceleaşi instrumente care sunt utilizate pentru a difuza fotografii cu pisoi se pot transforma în redutabile relee de activism politic. Sǎ ne gândim, de exemplu, la modul în care imaginile cu violenţele comise de poliţie, publicate pe platform ca Youtube sau Facebook alimenteazǎ indignarea publicǎ şi contribuie la mobilizarea mişcǎrilor de contestare popularǎ. Fǎrǎ a intra în controverse privind rolul determinant sau nu al Internetului în revoluţiile arabe[iv], putem, cel puţin, sǎ afirmǎm cǎ deschiderea reţelei a acţionat, fǎrǎ îndoialǎ, ca factor facilitator în organizarea acestor mişcǎri. În societǎţile democratice se constatǎ alte efecte de acest gen, care contribuie la creşterea posibilitǎţilor de participare politicǎ. Posibilitatea de a mobiliza rapid, pentru o iniţiativǎ politicǎ, un numǎr mare de indivizi a priori dezorganizaţi, fǎrǎ a fi obligat sǎ treci printr-o organizare preexistentǎ, reprezintǎ un atu considerabil. Aceasta nu diminueazǎ cu nimic necesitatea acestor iniţiative de a se organiza pentru a avea cu adevǎrat un efect social, însǎ le simplificǎ semnificativ emergenţa.

O a treia dimensiune, mai adesea neglijatǎ, este cea a potenţialului de emancipare individual adus de noile posibilitǎţi de colaborare în reţea. În ultimii ani am asistat la apariţia unui tip de producţie cel puţin neobişnuit: radical descentralizat, fǎrǎ repartizarea unor sarcini, alimentat în principal de voluntari, plecând de la resurse gestionate informal sub formǎ de bunuri comune. A priori, nu tocmai un ideal de eficienţǎ economicǎ. Şi totuşi, astfel s-a dezvoltat cea mai vastǎ enciclopedie din lume, (Wikipedia), site-ul cel mai folosit pentru administrare de servere http (Apache), o familie de sisteme de exploatare care rivalizeazǎ cu omoloagele lor comerciale şi dominǎ piaţa serverelor (Linux), unul dintre cele mai populare browsere Internet (Firefox), precum şi multe alte proiecte. Din punctul de vedere al teoriei economice, succesul producţiei colaborative (sau peer production) ne poate uimi. Dar dacǎ nu filtrǎm decât a posteriori aportul numeroşilor participanţi care au ales anvergura şi obiectul propriilor contribuţii, putem profita de pe urma motivaţiei lor intrinseci şi, totodatǎ, putem evita multe blocaje clasice în organizaţiile ierarhizate, cum sunt companiile (de exemplu, veto-ul prin inactivitatea persoanei care este responsabilǎ de o anumitǎ mǎsurǎ etc.). În plus şi mai ales, indivizii sunt eliberaţi de raporturile de dominare în virtutea acestor structuri, organizând producţia într-un mod care lasǎ locul libertǎţii indivizilor de a se realiza conform propriilor concepţii. Or, în economii ale cunoaşterii ca ale noastre, în care cea mai mare parte a activitǎţilor se concentreazǎ în sectorul serviciilor, acest model de producţie ar putea foarte bine fi exportat în alte domenii ale producţiei. Dacǎ nu realizǎm dimensiunile acestui potenţial, nu va rǎmâne decât ideea de « crowdsourcing » , foarte la modǎ printre managerii 2.0 şi care se rezumǎ la o logicǎ de exploatare a muncii gratuite de cǎtre companii. Pentru a evita o asemenea recuperare, ar trebui, aşadar, în egalǎ mǎsurǎ, sǎ regândim distribuţia bogǎţiilor, acordându-i fiecǎruia un venit care sǎ permitǎ înlocuirea unei pǎrţi din ce în ce mai mari a activitǎţii sale salarizate cu diverse contribuţii la proiecte de producţie colaborativǎ. Prin urmare, principalul potenţial emancipator al Internetului constǎ, în esenţǎ, în reducerea sferei producţiei dirijate şi ierarhizate şi în lǎrgirea la maxim a sferei activitǎţii umane autonome şi descentralizate.[v]

Pentru a pǎstra aceşti diferiţi germeni de schimbare socialǎ pe care îi conţine Internetul, trebuie, în opinia noastrǎ, sǎ protejǎm deschiderea reţelei, respective sǎ garantǎm un anumit nivel al libertǎţilor de circulaţie, creaţie şi utilizare a informaţiei în reţea. Un anumit nivel, dar nu cel mai înalt nivel: obiectivul deschiderii reţelei se diferenţiazǎ prin aceasta de utopiile anarhiste de la început, care concepeau cyberspaţiul ca un domeniu care se sustrage cu necesitate oricǎrei reglementǎri. Partizanii deschiderii sau neutralitǎţii reţelei[vi] recunosc, în ceea ce îi priveşte, cǎ reglementarea reţelei poate fi necesarǎ pentru o serie de motive complet legitime, în virtutea aplicǎrii dreptului, a protejǎrii vieţii private sau a menţinerii unui nivel sustenabil de freeriding în consumul operelor intelectuale, dacǎ vom continua sǎ operǎm în regimul actual al drepturilor de autor. Totodatǎ, trebuie sǎ recunoaştem cǎ majoritatea acestor mǎsuri impun nişte costuri vizavi de deschiderea reţelei şi care trebuie puse în balanţǎ înainte de adoptarea lor.

Totodatǎ, nu ar trebui sǎ ne focalizǎm doar asupra rolului puterilor publice. Anumiţi actori privaţi pot, la rândul lor, afecta în mod serios deschiderea reţelei, pentru cǎ se gǎsesc de facto într-o poziţie de gardieni (gatekeepers) ai acesteia, în mǎsura în care constituie puncte de trecere dificil de ocolit pentru circulaţia informaţiei. Prin dominaţia pieţei cǎutǎrii pe Internet, Google constituie întrucâtva o uşǎ de intrare a Web-ului. Eventualitatea ca gigantul american sǎ manipuleze rezultatele cercetǎrii suscitǎ, aşadar, serioase nelinişti (şi face obiectul unei anchete în Europa şi Statele Unite). De asemenea, în ecosistemul închis al platformelor mobile iPhone sau iPad, Apple impune condiţiile şi exercitǎ un control sever al conţinutului admis sau nu pe App Store. Pe Internet este, aşadar, cel puţin la fel de important sǎ protejǎm libera exprimare a indivizilor împotriva imixtiunilor Statului decât împotriva celor ale actorilor privaţi. Uneori, cu ocazia unei „strângeri de mânǎ invizibile”[vii], actori ai sferei publice şi private se aliazǎ pentru a încerca neutralizarea unei surse de informare deranjante, ca în afacerea Wikileaks, care a fǎcut obiectul unui atac concertat al statelor şi al unei multitudini de prestatori de servicii (intermediari bancari, de furnizare de adrese, de gǎzduire)[viii].

Dacǎ vrem sǎ luǎm în serios potenţialul emancipator al Internetului, nu este, aşadar, suficient ca autoritǎţile sǎ se abţinǎ de la a periclita prea mult deschiderea reţelei. Pentru a dimnua puterea noilor gardieni ai informaţiei, este esenţialǎ adoptarea de mǎsuri pozitive, care sǎ vizeze protejarea deschiderii şi a neutralitǎţii reţelei. Acest demers ar presupune printr-o reformǎ a drepturilor de autor, creând, de exemplu, noi excepţii în favoarea creaţiei derivate sau reutilizǎrii operelor, pentru a acorda un spaţiu mai mare libertǎţii în creaţia intelectualǎ. De asemenea, ar presupune şi un echilibru savant între puterea de control exercitat de diferiţii actori ai Internetului şi libera circulaţie a informaţiei în reţea.

A apǎra deschiderea reţelei conteazǎ nu doar pentru a pǎstra nivelul de libertate pe care îl cunoaştem la ora actualǎ, ci şi pe acela pe care l-am putea cunoaşte dacǎ vom reuşi sǎ realizǎm promisiunile de emancipare şi schimbare socialǎ oferite de acesta.

Desigur, nu este imposibil ca structurile de comunicare, putere şi dominare sǎ se perpetueze oricum. Aceasta va depinde de evoluţia raporturilor de forţe, de abilitatea de organizare a viitoarelor mişcǎri sociale şi de capacitatea lor de a profita de oportunitǎţile oferite de dezvoltarea tehnologicǎ. Deschiderea reţelei nu este, totuşi, o condiţie suficientǎ pentru realizarea unei asemenea schimbǎri sociale cu ajutorul Internetului. Cu siguranţǎ, însǎ, este o condiţie necesarǎ.

(Acest text a apǎrut într-o versiune uşor modificatǎ în Politique, revistǎ de dezbateri, nr.77, Nov-Dec. 2012)

Traducere de Ileana Dascălu

Tags: ACTA, activism politic, autonomie umană, bunuri comune, cooperare, Curtea Europeană de Justiţie, democraţie, descentralizare, dirijism, drept european, drepturi de autor, emancipare, ierarhizare, inegalitate, Internet, participare politică, piraterie web, raporturi de dominare

About the Author

Maxime Lambrecht Maxime Lambrecht este asistent şi cercetator în Drept la Catedra Hoover de etică socială şi economică, de la Universitatea Catolică din Louvain la Neuve (UCL), Belgia, unde lucreaza în prezent la o teză de doctorat despre rolul legislatorului şi al actorilor privaţi în reglementarea drepturilor de autor pe Internet. Interesele sale de cercetare sunt în domeniile: drepturi intelectuale, teorii ale dreptăţii, precum şi noile forme de guvernanţă în mediul digital.

Related Posts

Inegalitatea începe din pântece →

Nu-i așa că și tu credeai că pragul electoral e (numai) 5%? →

N. Manolescu, Sorin Lavric şi mascarada culturii “elevate” →

Umanismul înşelător şi falsificarea democraţiei →