Cu Claude Karnoouh despre muzică
AG: Să începem cu o întrebare foarte generală. Care a fost relația dumneavoastră cu muzica?
CK: Este ca și cum ai întreba despre relația cu o femeie care se cheamă Muzica. Care e relația cu ea? Răspunsul meu este complex. Relația mea cu muzica a depins și depinde de tipul de muzică la care ne raportăm. Am evoluat cu timpul, în funcție de lecturile mele, de legăturile culturale pe care le-am avut. A fost o evoluție continuă.
AG: În familia dumneavoastră muzica era o prezență constantă, se asculta muzică și dacă da, ce fel de muzică predomina?
CK: Cu excepția unui bunic care cânta la vioară ca amator, la mine acasă se asculta muzică de plăcere, un consum cultural. Tatăl meu asculta o muzică de distracție, lejeră cum se spune, o muzică ușoară. Mama era mai înclinată spre muzica clasică. În muzica clasică (ca o paranteză, nu-mi place cuvântul clasică, dar asta e, trebuie să mă conformez) mama m-a educat parțial, ducându-mă la concerte. De la 8 ani am primit lecții de pian.
AG: Ați luat lecții de pian în particular?
CK: Da, am luat lecții în particular 8 ani de zile, de la 8 la 16 ani.
AG: Vă plăceau orele de pian sau suportați așa, ca un sacrificiu, pentru a o mulțumi pe mama?
CK: La început mă amuzam fiindcă aveam o mică aplecare, ca un mic dar. La un moment dat, când lecțiile au devenit din ce în ce mai dificile, trebuind să muncesc la partituri mai complexe, care mă solicitau foarte mult, am început să clachez. Eram cam leneș, profesorul fiind foarte supărat pe mine. După, mi-a revenit plăcerea de a cânta lucruri mai complexe, cum ar fi piesa La Mer (Claude Debussy), anumite sonate de Mozart, Schumann sau Beethoven. Pe la 16 ani m-am oprit.
AG: De ce ați renunțat la lecțiile de pian?
CK: Am renunțat pentru că împreună cu câțiva prieteni de liceu am organizat o orchestră de jazz. Prin urmare, două activități muzicale nu puteau să încapă în aceeași teacă, nu avea cum din punct de vedere al timpului. În plus, în formația de jazz nu am cântat la pian. Am luat lecții de tobă. Am reluat pianul mult mai târziu, la sfârșitul anilor ’70, când mă apropiam de 40 de ani. Cântam acasă ca amator, făcând exerciții pentru a-mi recăpăta dexteritatea de altădată. Datorită faptului că fosta mea nevastă era o foarte bună pianistă, ne-am hotărât amândoi să cântăm la clavecin. Chiar și fata noastră a luat lecții particulare, învățând cu o profesoară să cânte la clavecin. Am reînceput așa, ca un amator stângace, întrucât îmi pierdusem suplețea tehnică de altădată. Este interesant că mi-am rememorat anumite piese învățate în copilărie. După 3-4 ore de scris mergem la pian, la acel instrument care împletea deopotrivă activitatea intelectuală și senzualitatea. Aveam și am o relație senzuală cu muzica. Este ca și în artele vizuale, un exercițiu pur conceptual, un exercițiu de matematică. De asta sunt extrem de insensibil la muzica contemporană, care este o muzică pur experimentală, de laborator.
AG: Și atunci în anii ’50, când ați renunțat la pian și v-ați apucat de jazz, ați făcut-o din pură plăcere?
CK: Da, da. Nu am făcut jazz în opoziție cu muzica clasică, am făcut jazz pentru că am descoperit, datorită unui prieten, coleg de liceu, printre altele, un foarte bun pianist (a și devenit unul profesionist), toată bogăția jazz-ului, nu numai ritmică ci și melodică.
AG: Ce gen de jazz ascultați la vremea respectivă?
CK: Am început cu jazzul de la mijlocul anilor ’50 – ’60, Coleman Hawkins, Lester Young, Billie Holliday. După, am trecut la ceea ce se cheamă soul music (The Jazz Messengers).
AG: Cât de mult se asculta jazz în Parisul epocii de care vorbiți?
CK: În această epocă, pentru negrii, Parisul reprezenta adăpostul pentru libertatea lor civilă. Era un fel de Mecca libertății în materie de jazz. Jazzul este cea mai mare invenție culturală a americanilor, alături de western și comedia muzicală, music hall-urile (Singing in the rain e un exemplu de capodoperă muzicală). Dar ca să revin la muzica clasică, am fost un amator, dar unul care știa să facă distincția, unul care putea opera cu interpretările.
AG: Ei bine, înțeleg că cele două genuri muzicale la care vă raportați când vă gândiți la copilărie și apoi la adolescență au fost/sunt muzica clasică și jazzul. După 1950 un nou stil de muzică apare la orizont: rock & roll și derivațiile lui ulterioare. Un fel de radical left transpus în muzică. Cum v-ați raportat la aceste noi tendințe?
CK: Majoritatea muzicii rock & roll este un bullshit. Este o rudă mai săracă a jazzului. Bineînțeles că și în acest stil de muzică sunt câteva genii, ca Jim Morrison sau Beatles, aceștia fiind, mutatis mutandis, echivalentul lui Mozart din muzica rock. Am fost foarte impresionat și de Jimmy Hendrix, de calitatea acestuia de improvizație, care a fost una de-a dreptul excepțională. După, muzica rock s-a degradat, ajungându-se la o muzică cu ritmuri fără claritate. Aș putea numi acest tip de muzică manele americane.
AG: Nu-i puteți găsi nicicum o funcție contestatară?
CK: Funcția protestatară în muzica americană a fost dată de muzica proletarilor, așa cum este muzica vagabonzilor (tramps), a marginalilor proletari, cei care mergeau din loc în loc să muncească. Este o muzică absolut splendidă. Hippy? Dacă te uiți la texte și la structurile muzicale… Bine, Janis Joplin, cu vocea ei dogită, tabagică, Bob Dylan, puteau fi fermecători, dar în rest? Și în plus, care-i treaba cu rolul protestatar? Eu unul nu îl văd.
AG: Nici la formele violente, la trupele de thrash & death metal?
CK: Singurii care erau adevărații tharsh, violenți și contestatari, au fost Sex Pistols. Au și fost de altfel foarte criticați și eliminați. Există un rock contestatar, unul foarte dur, care unul mie nu-mi place, adică cel de extremă dreapta, ultranaționalist.
AG: Dar ce cântau Pink Floyd & co. ce era? O muzică pentru hipsterii din perioada anilor ’70?
CK: Cam așa ceva. Niște tineri care se bucurau, practică amorul liber, dar, foarte important, nu puneau în pericol establishment-ul. Occidentul a înțeles foarte bine ce nu a înțeles sistemul comunist, să dai un spațiu de libertate, atât cât să nu deranjeze, să nu conteze la scară mare, mai mult, să faci și bani pe deasupra. Când începi să deranjezi, lucrurile se schimbă. Spre exemplu, în Franța, după 1950, un tip de muzică anti-militaristă a fost imediat interzis. Cenzura funcționa foarte bine. Cântecele critice rămân totuși cântecele politice.
AG: Dar în România?
CK: În România am ascultat niște formații etno-rock de bună calitate, precum Phoenix. În rest, aceleași stiluri mai mult sau mai puțin anoste. Invenția post-1989, manelele, e mai interesantă din punct de vedere al formei, al stilului muzical. E interesant cum acest stil se sincronizează cu forma capitalismului post-decembrist. Am pus o fotografie într-un articol de-al meu din Idea. La Huedin, țiganii care voiau să aibă casa binecuvântată, nu puneau o cruce sau o stea (ca la reformați), au pus o altă stea, semnul distinctiv al capitalismului de clasă, steaua Mercedesului. Asta e în ritmul postmodernității.
AG: In Mercedes we trust.
CK: Indeed, in Mercedes we trust.
AG: Să facem un salt mortal. Opera?
CK: Am descoperit opera când aveam 13 ani, însă am mers mai des la spectacole după 25 de ani. Opera e un spectacol, teatru cu muzică, cu o temă dramatică. Un timp foarte îndelungat, și nu m-am schimbat între timp, am fost fascinat de operele lui Mozart, Cosi fan tutte, Don Giovanni… După m-am dus un pic către opera italiană datorită virtuozității cântecului și o raportare primară la muzică și dramă, așa cum e în Tosca. Mai apoi am ajuns la Wagner. Wagner pentru mine are două funcții. În primul rând pune un fel de punct final al muzicii occidentale clasice, ajungând la muzica dodecafonică, dar în afară de asta, Wagner este inventatorul postmodernității. În acest punct, Wagner este esențial. Datorită slăbiciunilor mele, nostalgiilor mele, am fost și sunt fascinant de această muzică decadentă: sfârșitul romantismului într-o armonie cvasi-postmodernă, nefiind încă întrutotul postmodernă, cu acorduri dezacordate, cu cerința de forță a cântăreților din opera lui Richard Strauss. Muzica are o funcție de emoție, iar Cavalerul Rozelor m-a emoționat profund. E o operă pe care am văzut-o și re-văzut-o de nenumărate ori. Pentru mine asta reprezintă sfârșitul muzicii clasice.
AG: Dar simfoniile lui R. Strauss?
CK: A da, Also sprach Zarathustra e interesantă, dar nu ca operele lui. Prefer Femeia fără umbră sau Capriccio.
AG: Spuneți că muzica lui Wagner este una postmodernă. Puteți să dezvoltați un pic?
CK: Muzical, Wagner ajunge la limita posibilității dată de sistemul cu 8 note, gama care o știm, cea din secolul al XIV-lea și până acum. În acest sistem a evoluat toată muzica clasică europeană, de la Pergolesi până la Wagner. Muzica lui Wagner va forța limitele unui alt sistem, ceea ce va desăvârși Schönberg mai târziu. Pe de altă parte, libretul are la bază niște legende germanice foarte arhaice, înainte de istorie, preistoria triburilor germanice. Prin urmare, îi vedem pe acești războinici germani cu coifuri, cu corn, acompaniați de muzica cea mai modernă posibil. De ce este postmodernism? Una din caracteristicile fundamentale ale postmodernismului este simultaneitatea epocilor diferite. Totul e neo în postmodernism. La Wagner legendele germanice sunt țesute într-o structură muzicală foarte modernă, cea mai modernă. Dacă nu se înțelege asta, nu se înțelege ce este postmodernismul. De asta am (și) spus că regimul comunist din România, începând cu 1970 și până la sfârșitul acestuia, era postmodern. Pe de o parte era modern, blocuri, industrializare, inginerie, iar pe de altă parte protocronismul pregnant, cu dacii, tracii, etc. Păi ce legătură au tracii cu modernitatea?
AG: Comunism eșuat în postmodernism?
CK: Asta a fost baza criticii mele pentru Noica. Noica vorbea de antichitatea românească, în același timp bătându-ne la cap cu statul român, cu această formă modernă a puterii politice. Asta e un tip de naționalism anacronic. Poți fi naționalist, da, dar cu elementele lui moderne.
AG: Aș vrea să știu: cum se împacă această coabitare dintre pasiunea pentru muzică, operă în particular (o activitate prin excelență burgheză; doar oamenii cu o anumită stare investesc în consumul cultural de tip operă, nu?), cu radicalismul de stânga? Nu era mai normal să fiți așezat, să militați pentru conservarea stării de fapt?
CK: Ai citit undeva că Lenin era împotriva operei? Pe Wagner nu l-a ascultat. Mai târziu, comuniștii au fost stupizi. Au fost anti-wagnerieni pentru că lui Hitler îi plăcea Wagner. Nu văd o contradicție între pasiunea pentru operă și o anumită viziune politică.
AG: Comuniștii au încercat să transforme inclusiv arta, punând preț pe viziunea realistă. Arta subjugată politicului.
CK: Totdeauna arta a fost înregimentată politic. Este un cretinism anticomunist stupid, să crezi că există o artă neangajată. Fidias pentru cine făcea statui? Nu pentru sistemul politic atenian? Pentru cine pictau marii pictori ai Renașterii italiene? Pentru un sătean oarecare? Sau pentru prinț? Arta a avut întotdeauna o relație intensă, de simbioză, cu politicul. Ce vezi când ești la Mantova, în Palazzo Ducale? Acolo vezi stăpânul. Printre altele, când vezi pictura olandeză din secolele XIV-XV, un tablou precum celebrul Triptic de la Gent (Adorația mielului mistic), în cele două colțuri îi vezi pe cei care au donat bani pentru acest tablou. Da, tabloul exprimă transcendentul creștin, superior celor care au dat banii, dar puterea se integrează tabloului general, cei care au plătit sunt acolo. Și în mânăstirile din Bucovina, domnitorii sunt la loc de cinste.
AG: Nu a existat și independență?
CK: Dă-mi un exemplu înainte de secolul al XIX-lea? Caravaggio?
AG: Poate Da Vinci?
CK: Cu secolul al XIX-lea putem vorbi de această iluzie, arta pentru artă. Sunt pagini în Lukács foarte bune despre asta. Și cu muzica e la fel. Wagner a fost sprijinit de regele Bavariei, nu de piață, de un domnitor.
AG: Muzica de film v-a plăcut vreodată?
CK: Depinde care muzică și depinde care film. Da, anumiți compozitori mi-au plăcut, ca celebrul Morricone sau Nino Rota. Sunt compozitori foarte buni. Sunt interesanți, dar nu ating complexitatea îmbinării melodiei, armoniei, din opera așa-zisă clasică. Prefer opera barocă.
AG: Ați mers la festivaluri?
CK: Nu foarte mult. Cu mama mea am fost la festivalul de la Aix-en-Provence, aveam 13 ani, unde am văzut Don Giovanni, cu Elisabeth Schwarzkopf. Pentru mine a fost un adevărat șoc, unul care mi-a rămas în minte mult timp.
AG: Îmi aduc aminte cum, la îndemnul unui foarte bun profesor de română, Popa Sterian (trecut de ceva timp dincolo), am ascultat Four last songs (Richard Strauss), în interpretarea austriecei Elisabeth Schwarzkopf. Într-adevăr, totul e minunat, așa cum un graffitti de pe zidurile Bucureștiului spune.
CK: Pot aminti și de Gundula Janowitz. Am ascultat-o în Fidelio, singura opera, una puțin cântată, a lui Beethoven.
AG: Muzica e o formă de emotivitate?
CK: Da, dar nu numai emoție, pentru că vocea spune ceva. Muzica e emoția notelor, raportul dintre sunet, tăcere și ritm. Ei, la Strauss această relație e ceva care echivalează cu muzica îngerilor.
AG: Să ne oprim aici. R. Strauss, sunet, ritm, muzică, tăcere…
Claude Karnoouh & Aurelian Giugăl
Martie 2016, Coftale, București
About the Author
Aurelian Giugăl Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2012). Stagiu de cercetare la School of Geographical Sciences – University of Bristol (2010). A scris pentru „Cultura“ din 2009-2015. Arii de interes: geografie umană, geografie electorală, partide politice, politică românească.
Pingback: Muzica si contestatie, de Alexandru Mamina