Eseu

Published on martie 1st, 2019 | by Alexandru Polgár

4

Rapel

Încercînd să mă lămuresc în privința constituției onto-logice a capitalismului (o muncă efectuată parțial și continuată încă în siajul gîndirii filosofului francez Gérard Granel, vezi www.gerardgranel.com), m-am întrebat care ar putea fi următorul pas. Ce e urgent pentru gîndire (drept ceva ce vine după filosofie)? Sau: ce anume am avea nevoie de la gîndire/cugetare noi, oamenii ca specie, la nivel planetar, în starea actuală a lucrurilor?

Pentru a da o schiță a situației concrete pe care o am în vedere, iată cîteva puncte (dintre care fiecare ar merita, evident, o dezbatere separată):

– dezastru ecologic,
– cruzime extremă la toate nivelurile vieții cotidiene (nedreptate, violență, umilire),
– reviriment în plan mondial al ideologemelor fascistoide și chiar nazistoide,
– ignoranță publică produsă în mod conștient de fabricanții și manipulatorii de informație (inclusiv la nivelurile presupus cele mai înalte, cele mai rafinate, acela al revistelor de „cultură”, de pildă),
– crize sociale constante în cele mai multe din statele lumii,
– stîngă tot mai de vodevil peste tot, epuizată în gesticulații tot mai comice și mai puțin convingătoare, oricît de radicală, pură sau, dimpotrivă, mai de „compromis”, mai „realistă” ori mai „actuală” s-ar imagina.

Răspunsul care mi s-a cristalizat de-a lungul anilor la întrebarea de mai sus (vizînd nimic altceva decît „faimoasa” și, fără îndoială, modesta sarcină a gîndirii) este că, în confuzia generală, oamenii nu mai știu nici ce să vrea. Așadar, dacă nu mă înșel cu totul, gîndirea, dacă  vrea să rămînă așa ceva, trebuie să fie în stare să precizeze ce e de voit. Avînd asta în vedere, consider că, în starea actuală a lucrurilor, avem nevoie de un nou tip de anticapitalism. Sau, drept precondiție a acestuia, de un nou tip de grijă pur și simplu. De o pre-vedere care să ne implice – fără excepție – pe toți și să vizeze regulile de bază ale societății în care trăim. Căci devine tot mai limpede că aceste reguli trebuie supuse unei munci de reflecție colectivă permanentă, alimentate de discuții serioase, veritabile, și nu de vorbăria goală în care se terciuiește astăzi orice subiect.

Oricum, poate că nu trebuie ca gîndurile sau detaliile care au început, inevitabil, să populeze acest spațiu deschis pentru chestionare să-și găsească numaidecît o structură clară de expunere.

În cazul meu, am considerat, pe moment, suficient că ele și-au aflat amorsa și patria într-o expresie-titlu, pe care mă voi grăbi s-o împărtășesc și cu alții, chiar dacă ea a ajuns foarte repede să fie depășită, odată ce am început să-i cîntăresc mai îndeaproape posibilul. Expresia în cauză este, iată, „decizia de noncapitalism”. Problema cu ea, ca s-o spun numaidecît, este că „noncapitalismul”, ca obiect al unei decizii, rămîne ceva prea vag. Mai ales dacă am identifica tot ce e „noncapitalist” cu „comunismul”, iar acesta din urmă cu un fel de „ciumă” mondial-istorică, de respins fără cea mai mică atenție pentru ce-a fost realitatea efectivă a regimurilor „real-existente”, oricît de clar ar fi că – indiferent de complexitatea avatarurilor sale istorice – șansele „comunismului” au fost, în toate sensurile, jucate, iar asta aproape fără să ne fi apropiat măcar de sensul său veritabil în real.

Din acest motiv, în timp, expresia-titlu a devenit: „Decizia împotriva Capitalului”, cu tot riscul presupus de faptul de a invoca o decizie pur negativă, fără a indica de-ndată un ţel mai pozitiv. Bineînțeles, sînt foarte conştient că pînă și cuvîntul „decizie” poate aminti de anumite decizionisme, pe care nimeni nu le vrea repetate, și mai ales nu de parcă ceva, cumva s-ar putea sustrage criticilor conceptului de voință în uzaj politic nemijlocit. Cu toate astea, mereu într-o logică a urgenţei, am considerat că e mai important – dacă am judeca realist și serios problema – că nu pare să existe nicio altă soluţie pentru abolirea ordinii capitaliste decît aceea a unei decizii sau chiar discipline ori practici colective („en masse”). Orice altă posibilitate implică, în mod necesar, o formă de catastrofă globală – economică, ecologică, politică, militară, umanitară, sau toate deodată, fără a garanta prin ceva sfîrșitul ordinii economice curente. (Dimpotrivă, se pare că aceasta perseverează tocmai prin asemenea „crize”, care-i formează ecosistemul cel mai intim.)

Oricum, și asta e chintesențial, o „Decizie împotriva Capitalului” nu trebuie luată mai întîi în considerare ca o posibilitate reală (niciun fel de complăcere în visare). Iar asta tocmai fiindcă, din punctul de vedere al realității actuale, o decizie colectivă împotriva Capitalului este Imposibilul însuși.

Susțin însă că acest Imposibil, recunoscut cum trebuie în concretețea sa de epocă, nu e inutil. El poate deveni foarte bine un instrument fenomenologic. Prin el, Capitalul ar putea fi smuls mai bine inapariției sale decît s-a reușit asta pînă acum și regăsit în finețea texturării (onto-)logice a modului său de a fi, acela care îi asigură și persistența istorică veritabilă, în pofida tuturor speranțelor idealiste legate de subiecții imaginari ai emancipării automate (că e vorba de un popor revoluționar, de muncitorul conștient de sine, de femeile eliberate, de oropsiții colonizărilor, de copilăria la putere, de animalele inocente sau de orice altceva – toate astea ard ca tot atîtea focuri de paie la scara istoriei, revenind mereu la o înțepenire în oroare; așa cum s-a putut vedea asta în mii de cazuri deja). Colosului care este Marx, trebuie să-i reamintim că proletarul oprimat nu se revoltă, ci suferă tot mai alienat, tot mai abrutizat, tot mai tembel, tot mai patriarhal (deci ierarhic), tot mai dezgustător și tot mai „bucuros” că este exploatat și că se poate deda hedonismului falselor satisfacții și al otrăvirii corpului (de la nicotină la alcool, de la carnea tratată cu hormoni de creștere pînă la răcoritoarele pline de chimicale etc.)… Iată de ce e important ca tabloul pe care-l zugrăvim să fie cît mai aproape de realitatea de zi cu zi. Nu o mizerie stilizată, nu angoase imaginare, deci burgheze, ca în noul cinema „realist”, ci concretețea faptului că nimeni nu mai pare să vibreze la ideea unui viitor diferit de prezentul continuu în care ne consumăm existențele tot mai insignifiante, tot mai lipsite de ceva care să ne aparțină în mod veritabil, drept ceva al nostru, în raport cu modelele ce hașurează și predefinesc peste tot cîmpul posibilului. Modele pe care abia dacă apucăm să le mai „personalizăm” înainte să crăpăm.

O sistematică a acestei imposibile decizii împotriva Capitalului e menită să arate, pînă la un punct, că pînă și cele mai mari obstacole aflate în calea repunerii în formă a modului de producție sînt făcute tot din decizii. Servitutea noastră este, în mod principial, voluntară, iar regimul Capitalului se bazează pe un pariu. Cu alte cuvinte, Puterea/Ideologia – ordinea curentă, în rețelele, interconexiunile și formele sale tot mai baroce – e de neînvins doar dacă n-o eliminăm din centrul vieților noastre practice, unde tronează în locul nostru ca origine a Falsului. Ca o mono-arhie supremă. Cel puțin cît timp majoritatea dintre noi sîntem muncitori salariaţi. Ceea ce este ceva tot mai dificil de evitat. În acest sens, Decizia împotriva Capitalului trebuie să fie echivalentul unui gest de a întoarce spatele (Puterii/Ideologiei) și de a construi într-o direcţie diferită. Bineînţeles, în clipa de față asta sună ca o utopie și, cu siguranță, ar putea părea că este. Căci asemenea gesturi de a-întoarce-spatele-şi-de-a-construi-într-o-altă-direcţie nu sînt date niciunde. Și asta cu atît mai puţin după toate avertismentele unor gînditori din secolul al XX-lea în privinţa încercărilor de a modela politica precum o operă (uneori chiar „de artă”), vezi, de pildă, chestiunea estetico-politicului la Jean-Luc Nancy și Philippe Lacoue-Labarthe. Mă gîndesc aici, în mod precis, la motivul lui désoeuvrement – moment de după operă cînd nu (mai) e nimic de făcut pentru autor decît să șomeze ori să se livreze Nimicului –, dar strict în proiecţie politică. Tocmai însă că inexistenţa unor gesturi-model trebuie primită ca darul unui Neştiut în care să căutăm altceva decît atrocităţile ordinii globale actuale.


About the Author

(n. 1976, Satu Mare) a studiat filosofie şi ştiinţe politice. Membru fondator şi redactor al revistei Philosophy & Stuff (1997-2000). Este traducător de texte teoretice din maghiară, engleză şi franceză în română. În 2009 a coeditat, împreună cu Adrian T. Sîrbu, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului (IDEA). În 2013 a publicat o primă carte intitulată Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel (IDEA) și în 2015 Politică (IDEA).



4 Responses to Rapel

  1. Adam says:

    Ar fi excepțional daca oameni ca Alexandru Polgar ar incerca sa faca si ceva in sens politic, sa se implice in munca de construcție a unui grup politic activ. Un cadru permisiv ar fi in PSR, mai ales prin Ardeal cred ca ar avea un wild card, sa faca cam tot ce-si doreste pe latura asta de stanga… dar noh, oameni care sa dispună de timp si nervi, putini, mult prea puțini, in epoca capitalismului degenerat.

    • Alexandru Polgár says:

      Nu există absolut nimic de căutat în politica politicianistă. E o castă de îmbuibați autodesemnați, care au impresia că reprezintă ceva. Nu reprezintă decît propria lor degradare ca oameni.

    • Babardis says:

      ….si totusi, este pacat de toata forta creatoare fara o finalizare, o punere in practica…
      Este ca o inventie pretioasa ramasa pe hirtie, in faza de proiect…

      • Alexandru Polgár says:

        Răbdare. Sîntem la pasul 1 din 1000. Oricum, nu depinde de un singur om și nici de ce poate sau nu poate el să scrie. Dar poate chiar tu ai putea începe să-ți bați capul cu asta, pe cont propriu, ca să nu rămînă totul în faza de proiect… : )

Back to Top ↑