Acţionarul – coproprietar (unic)?
“Singurul temei pentru a afirma că acţionarii sunt singurii coproprietari ai unei societăţi anonime e legat de faptul că ei sunt singurii care dispun azi de dreptul de a vota în adunarea generală. Afirmarea statutului lor de proprietari rezultă deci din constatarea privilegiului electoral al acţionarului, şi din nimic altcevaˮ
V-aţi confruntat, poate, în decursul unei conversaţii cu privire la firme, cu afirmaţii de genul: “Este totuşi normal ca acţionarul să fie singurul care votează în adunarea generală! Nu este el proprietarul firmei?ˮ Şi poate că v-au cuprins îndoielile. Căci, dacă ne gândim puţin, nu seamănă situaţia actuală a deţinătorilor de capital mobiliar într-o societate anonimă cu privilegiile electorale pe care le aveau odinioară proprietarii imobiliari în anumite state? Cum se poate justifica această menţinere a excluderii muncitorilor de la dreptul de a vota asupra întreprinderii, de vreme ce s-a aruncat la coşul cu vechituri rezervarea exclusivă a dreptului de vot pentru proprietarii funciari?
Şi, de altfel, de ce să se insiste asupra ideii că firma are un proprietar? Ne-ar veni vreodată ideea să-l desemnăm pe contribuabil drept proprietar al statului din care face parte, pe credincios drept proprietar al bisericii sale, pe aderenţii unui partid drept proprietari ai acestuia, sau pe membrii unui sindicat drept proprietari ai sindicatului?
Pentru a ne clarifica poziţia, să distingem două strategii. Prima contestă faptul de a descrie acţionarul drept proprietar al societăţii anonime. Ea se articulează în diverse moduri. Unii afirmă că întreprinderea – contrar unei societăţi – nu are existenţă juridică şi deci nu poate avea un proprietar. Pentru alţii, dacă societatea are existenţă juridică, ea este o persoană – şi nu un lucru – care, deci, nu poate avea proprietar. Alţii subliniază că nu putem pretinde statut de proprietar dacă beneficiem de privilegiul responsabilităţii limitate.
În concepţia noastră, asemenea argumente sunt fragile. Chiar dacă nu aduce prea multă lumină, nu este în fapt total absurd să afirmi că întreprinderea/societatea anonimă face azi obiectul unui regim apropiat de acela al coproprietăţii. Dar esenţialul ni se pare a fi altul. Una e să spui că întreprinderea poate avea coproprietari. Alta e să şti de ce acest statut ar trebui rezervat unui singur acţionar.
Aici intervine cea de-a doua strategie. Ea subliniază că enunţul nostru iniţial se învârtea în cerc. Singurul temei pentru a afirma că acţionarii sunt singurii coproprietari ai unei societăţi anonime e legat de faptul că ei sunt singurii care dispun azi de dreptul de a vota în adunarea generală. Afirmarea statutului lor de proprietari rezultă deci din constatarea privilegiului electoral al acţionarului, şi din nimic altceva. Dar dacă aşa stau lucrurile, este evident că invocarea calităţii de proprietar nu poate servi decât pentru a re-descrie acest privilegiu electoral şi consecinţele sale, dar nu pentru a le justifica.
Reluând analogia noastră, a gândi contrarul ar echivala cu a accepta afirmaţia: “Este pur şi simplu drept ca aceia ce nu deţin pământ să fie excluşi de la vot. Nu este oare adevărat că numai proprietarii de pământ dispun realmente de dreptul de vot?ˮ Acest sofism trebuie deci denunţat şi e necesar să se revină la chestiunea esenţială: există oare temeiuri bune pentru a continua apărarea privilegiului acţionarial şi excluderea muncitorului care nu e acţionar de la dreptul de a vota în adunarea generală? Este oare exact că diferenţa dintre riscul asumat de acţionar şi cel asumat de muncitor este atât de mare încât să justifice ca numai cel dintâi să aibă drept de vot? Este adevărat şi că reprezentanţii muncitorilor ar fi mai puţin apţi decât cei ai acţionarilor de a scăpa de viziunea naivă asupra întreprinderii? Sunt motive de a ne îndoi de acestea.
Un lucru e sigur: ideea de proprietate asupra întreprinderii nu poate justifica privilegiile acţionarului. Tot aşa cum nu se poate justifica afirmaţia că cineva nu e vinovat insistând asupra faptului că e inocent.
[Articol apărut iniţial în La libre belgique, la 5.02.2012.
About the Author
Axel Gosseries Axel Gosseries este permanent research fellow (cercetător principal, membru al societăţii belgiene pentru cercetare știinţifică FRS-FNRS), și profesor la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve (unde și-a obţinut și titlul de doctor în anul 2000). Axel Gosseries este unul dintre cei mai importanţi specialiști, pe plan mondial, în problematica filosofică a dreptăţii intergeneraţionale, autor al unor lucrări fundamentale în domeniu între care Penser la justice entre les générations, De l'affaire Perruche à la réforme des retraites, Paris: Aubier (Flammarion), 2004 – traducerea românească: Despre dreptate între generaţii, București: Paideia, 2011. Recunoaşterea sa drept unul dintre experţii magistrali în domeniu este atestată, între altele, de faptul că a fost invitat să semneze capitolele dedicate subiectului în lucrări prestigioase ca The Oxford Handbook of Practical Ethics, Oxford: Oxford University Press, The Routledge Encyclopedia of Philosophy, London: Routledge, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, sau The Handbook of Intergenerational Justice, Cheltenham: Edward Elgar. El este, de asemenea, editorul unor lucrări colective esenţiale, ca Arguing about justice. Essays for Philippe Van Parijs (ed. with Y. Vanderborght), 2011, Louvain-la-Neuve: Presses universitaires de Louvain; Intergenerational Justice (ed. with Lukas Meyer) Oxford: Oxford University Press, 2009; Intellectual Property and Theories of Justice (ed. with A. Marciano & A. Strowel), Basingstoke & N.Y.: Palgrave McMillan, 2008. Axel Gosseries a scris numeroase articole de specialitate importante, mult citite şi frecvent citate, pe temele dreptăţii intergeneraţionale, drepturilor generaţiilor viitoare, dreptăţii sociale, democraţiei, egalităţii şi politicilor publice în cele mai prestigioase reviste internaţionale: Ethics & International Affairs, The Journal of Political Philosophy, Politics, Philosophy & Economics, Philosophy & Economics. Lucrările sale au apărut în limbile engleză, franceză, germană, italiană, olandeză, spaniolă, portugheză, română şi letonă. El este editor asociat al revistei Ethical Perspectives, şi membru în board-ul altor reviste internaţionale de specialitate, între care şi Public Reason (editată de Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti).
Related Posts
O replică de stânga la eseul domnului Liiceanu din Revista 22 : O idee care ne-a sucit minţile →
Când se justifică transformarea unui drept într-o obligaţie? →
2 Responses to Acţionarul – coproprietar (unic)?