A dispărut interesul public în privinţa accesului la utilităţi?
“Procesul de transformare a regiilor autonome în societăţi comerciale […] reprezintă, de fapt, o privatizare a interesului public şi disoluţia lui prin pierderea pre-eminenţei faţă de interesele private. […] motivul real […] nu era lipsa interesului public faţă de electricitate sau gaze ci crearea contextului necesar privatizării – în sensul vînzării către persoane private – a unor active extrem de rentabile, respectiv furnizarea de electricitate sau gaze”
În România, dar şi în multe alte state, utilităţile au apărut din preocuparea autorităţilor publice pentru acoperirea unor nevoi sociale şi personale; ca atare, în multe astfel de cazuri, structurile de producţie şi infrastructură asociate utilităţilor au fost construite din fonduri publice. Prin urmare, dat fiind interesul dar şi uzul public asociat acestora, bunurile în cauză au fost incluse în proprietate publică. Administrarea în sfera publică a acestora nu a fost decît consecinţa naturii lor, aceea de uz sau interes public. În acest sens, administraţia publică exercită conducerea formei economice care, la rîndul ei, exercită posesia, folosinţa şi valorificarea acestor bunuri. Pe de altă parte, administraţia publică, a fost delegată să îşi exercite atribuţiile inclusiv în sfera acestor bunuri, în procesul electoral, tocmai pentru realizarea obiectivelor interesului public al electoratului. Prin urmare, proprietatea asupra regiilor autonome se exercită în temeiul împuternicirii ce apare în urma procesului electoral, de la public, iar scopul funcţionării lor este interesul public al comunităţilor şi cetăţenilor care au votat.
În acest mod, în exercitarea atribuţiilor şi pentru atingerea interesului public, regiile autonome – împreună cu administraţiile publice care le deţin – pot acţiona conform regulilor circumscrise dreptului public. Astfel, relaţiile cu terţe părţi se pot derula pe baza raportului de inegalitate, respectiv de subordonare a interesului privat faţă de cel public. Aceasta face posibilă exproprierea sau încălcarea proprietăţii unei persoane particulare dacă interesul public – reprezentat şi exercitat prin acţiunea regiei – îl cere; de exemplu, repararea unei linii electrice poate impune încălcarea unei proprietăţi şi unele prejudicii cum ar fi distrugerea recoltei, la fel, construcţia unei linii de cale ferată poate impune exproprierea unui teren necesar acesteia. În asemenea situaţii, dar şi în altele, regia acţionează în regim de putere de stat, subordonînd interesele proprietarului prejudiciat intereselor colectivităţii pe care o deserveşte. Desigur că într-un regim democratic, această subordonare a privatului faţă de public nu implică şi abuzul, adică măsuri nejustificate; astfel, încălcarea drepturilor de proprietate se face contra unei despăgubiri însă cuantumul acesteia se stabilea tot în regim de putere publică, adică nu era negociat cu păgubitul de pe poziţii de egalitate. Astfel, regia autonomă acţionează ca instrument al administraţiei publice în realizarea interesului public.
Transformarea regiei autonome în societate comercială semnifică transferul atribuţiilor exercitate în regim de putere publică în sfera privată şi exercitarea ei în relaţii de egalitate juridică cu alte persoane. Subsecvent, aceasta are drept consecinţă privatizarea interesului public asociat activităţilor desfăşurate de regie.
Ulterior, statul a trebuit să se retragă şi din poziţia majoritară în acţionariatul companiilor de utilităţi întrucît, în calitate de administrator de tip privat al companiilor în cauză, făcea o concurenţă inegală altor companii care ar fi dorit să intre pe piaţă. Aceasta ulterioară tranzacţie de vînzare-cumpărare, însă, nu reprezintă o privatizare efectivă, căci societătile respective erau deja subiectul dreptului privat, ca orice altă societate, ci un simplu transfer între persoane (deja) private.
Caracterul inegal imputat acestei competiţii cu companiile de stat nu se referă însă la mărimea acestora, întrucît acest argument nu este ridicat şi împotriva unei companii private, decît eventual atunci cînd aceasta intenţionează să mai achiziţioneze o companie concurentă, crescîndu-şi astfel puterea de piaţă. Caracterul inegal imputat competiţiei cu o companie a statului priveşte posibila inegalitate de drepturi care ar apărea în cazul în care statul şi-ar exercita prerogativele de putere suverană, fapt care ar exceda egalitatea juridică în care trebuie să se desfăşoare raporturile între persoane private. Acest aspect nu putea fi invocat însă atunci cînd statul acţiona prin intermediul regiilor autonome, căci ele chiar reprezentau exerciţiul statului în realizarea atribuţiilor lor şi, după cum arătam, atribuţiile puterii de stat – ca mandant al puterii suverane încredinţate prin alegeri – se realizează în condiţii de pre-eminenţă a autorităţii de stat faţă de ceilalţi participanţi la raportul în cauză, adică de subordonarea drepturilor persoanelor private faţă de drepturile autorităţii de stat. Procesul de transformare a regiilor autonome în societăţi comerciale implică, astfel, transformarea realizării interesului public în realizarea unui interes privat – al societăţilor comerciale – şi plasarea juridică a acestuia la egalitate cu interesele oricui altcuiva; în esenţă, aceasta reprezintă, de fapt, o privatizare a interesului public şi disoluţia lui prin pierderea pre-eminenţei faţă de interesele private.
Astfel, ca instrument şi atribut al administraţiei publice, regia autonomă contribuia la realizarea intereselor publice, în acest caz legate de furnizarea utilităţilor, şi pentru care administraţia publică primise un mandat şi o delegare de putere de la deţinătorii puterii suverane, alegătorii. În acest sens administraţia publică îşi exercita atribuţiile în organizarea şi conducerea regiei. O societate comercială, pe de altă parte, este mandatată de un grup de persoane – egale în drepturi – în scopul realizării intereselor acestora prin intermediul activităţii ce o va desfăşura. Prin urmare, o societate comercială urmăreşte interese private, în timp ce regia autonomă urmăreşte interese publice.
Faptul că activitatea derulată de o societate comercială poate servi interesului public nu echivalează cu suprapunerea obiectivelor societăţii comerciale cu cele publice. În acest caz, societatea comercială doar beneficiază de oportunitatea oferită de existenţa unui interes public – în cazul de faţă, nevoia acoperită de utilităţile livrate – pentru realizarea propriilor sale interese private, cele pentru care a fost mandatată de acţionarii săi.
Nici existenţa restricţiilor şi servituţilor legale impuse în funcţionarea unei societăţi comerciale din domeniul utilităţilor nu duce la transformarea intereselor acesteia – private, prin natura lor – în interese publice. De fapt, existenţa acestor obligaţii legale semnifică tocmai existenţa unui interes public – diferit de cel al societăţii comerciale – pe care compania nu l-ar îndeplini în lipsa acestor obligaţii. De exemplu, societăţile comerciale din domeniu sunt obligate prin lege să nu refuze furnizarea de electricitate sau gaze niciunui consumator aflat în zona lor, chiar dacă acesta are un trecut de rău-platnic şi firma ar prefera să nu îşi irosească resursele în litigii cu acesta; tot astfel, producătorii de gaze naturale au obligaţia de a pune la dispoziţia consumatorilor întreaga producţie disponibilă chiar dacă, în România fiind duopol, ar prefera să păstreze aceste resurse şi să determine creşterea preţului oferit de consumatori.
În procesul restructurării sectoarelor de utilităţi, s-au utilizat două forme de privatizare – a activelor şi a activităţilor – într-un mod mai degrabă incoerent şi doar pentru realizarea unor obiective pe termen imediat. De exemplu, privatizarea prin transfer al atribuţiilor statului din sfera publică în sfera privată a fost, pînă în prezent, adoptată în cazul societăţilor comerciale care operează active din patrimoniul public al statului; cele mai relevante exemple sunt Transelectrica, Transgaz şi Conpet, societăţile comerciale care administrează reţelele de transport din domeniile electricităţii, gazelor naturale şi petrolului, unde bunurile ca atare au rămas în proprietate publică. În cazul celor care exploatează reţelele de medie şi mică capacitate de electricitate şi gaze naturale, respectiv filialele companiei Electrica şi companiile de distribuţie gaze naturale Nord şi Sud, s-a optat pentru ambele tipuri de privatizare; iniţial, activele afectate de interes public au fost transferate din patrimoniul public în cel privat al statului – a se vedea, în acest sens, lista bunurilor din proprietatea publică, anexă la legea proprietăţii publice nr.213/ 1998 – iar, în paralele, regiile autonome au fost transformate în societăţi comerciale. Vînzarea pachetelor majoritare deţinute de stat la aceste societăţi era deja o simplă acţiune de vînzare-cumpărare unde statul avea calitatea unui simplu privat, din punct de vedere al drepturilor şi obligaţiilor.
De fapt, privatizarea reţelelor de distribuţie a electricităţii şi gazelor naturale, respectiv transferul acestor bunuri din domeniul public în cel privat al statului, ridică dubii cel puţin privind coerenţa actului de administrare publică.
Spre deosebire de reţelele de înaltă tensiune, reţelele de distribuţie a electricităţii – cele considerate de medie şi joasă tensiune – nu au fost nici măcar incluse în lista obiectivelor proprietăţii publice a statului atunci cuprinsă în legea patrimoniului public (legea 213/ 1998); din contra, reţelele de distribuţie a gazelor naturale, iniţial incluse, au fost scoase din această listă, parte a legii ce stabileşte care este domeniul public. Conform acestei legi, proprietatea publică a statului este alcătuită din bunurile de interes public şi este inalienabilă; ea este administrată de ministere şi sau autorităţi locale. Fiind ne-incluse sau scoase de pe aceste liste, a rezultat că reţelele de distribuţie fac parte din proprietatea privată a statului, proprietate care putea fi înstrăinată. De remarcat însă că prin aceeaşi lege rămîn de interes public şi în proprietatea publică locală reţelele de distribuţie a apei potabile.
Anterior emiterii şi modificării acestei legi, reţelele din domeniul energiei erau date în administrare unor regii autonome de interes naţional ce activau în ramuri de importanţă strategică a economiei, respectiv RENEL, regia autonomă a energiei electrice, şi ROMGAZ, regia autonomă a gazelor naţionale. În patrimoniul acestora se aflau reţelele de transport de înaltă tensiune – sau presiune a gazelor naturale – şi reţelele de distribuţie de medie şi joasă tensiune/ presiune; patrimoniul regiilor cuprindea bunuri, aparent ne-diferenţiate care ulterior au fost incluse în proprietatea publică respectiv privată a statului. Diferenţierea s-a făcut mult după înfiinţarea regiilor autonome prin legea patrimoniului public din 1998. Conform acestei legi, proprietatea publică se exercită asupra bunurilor care, prin lege sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Prin aplicarea legii, s-ar putea deduce că reţelele de distribuţie a electricităţii sau gazelor naturale – spre deosebire de cele de apă sau canalizare – nu (mai) sunt de uz sau de interes public. Ca urmare, a fost restrînsă – juridic, deşi nu real – sfera interesului public în furnizarea electricităţii şi gazelor naturale.
În acest fel, printr-un proces netransparent de tip pur administrativ, s-a dat un tratament diferit unor active afectate de acelaşi interes public; astfel, s-a tratat diferit furnizarea de apă de cea de electricitate şi gaze naturale. Acest proces a fost netransparent – la data respectivă conceptul de transparenţă al procesului legislativ, concretizat în 2003 printr-o lege ce prevedea termene obligatorii de informare şi consultare a opiniei publice, era doar la stadiul de deziderat – astfel că puţini au fost cei care au ştiut sau ar fi putut emite un punct de vedere argumentat în această speţă. Din restructurările care au urmat, putem înţelege că motivul real al acestei diferenţe de tratament nu era lipsa interesului public faţă de electricitate sau gaze ci crearea contextului necesar privatizării – în sensul vînzării către persoane private – a unor active extrem de rentabile, respectiv furnizarea de electricitate sau gaze, incomparabil mai profitabile decît micile reţele de alimentare cu apă.
Related Posts
Nu-i așa că și tu credeai că pragul electoral e (numai) 5%? →
Umanismul înşelător şi falsificarea democraţiei →
Despre libertatea presei pe înţelesul inepţilor →
Comentarii recente